Când avea 12 ani, Ioana Bărbat a asistat neputincioasă la uciderea propriei mame. Povestea ei tragică, cu personaje şi pariuri criminale, trezeşte frisoane.DECEMBRIE 2009.
Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei Bărbat şi în muşamalizarea crimei sunt prosperi oameni de afaceri. Vasile Joiţoiu, în decembrie 1989 căpitan de contrainformaţii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă trăiesc în tihnă capitalismul şi mimează uitarea. Într-o altă realitate, Ioana Bărbat se întreabă, de două decenii, de ce i-a fost ucisă mama. Ştie doar atât: "Totul a fost un pariu, că ne omoară dintr-o singură rafală".Rafala de gloanţe zboară fulgerător deasupra Pieţei Libertăţii, sfâşiind aerul cu un sunet ascuţit. Un chioşc de ziare arde mocnit pe linia de tramvai. Decor suprarealist, închis ermetic de clădiri şi de unitatea militară 01185. În diagonala pieţei, moartea loveşte instantaneu. Fragmente de craniu se împrăştie pe asfaltul rece.Noaptea nu s-a lăsat încă peste Timişoara, e 17 decembrie 1989 şi în aer miroase a fum şi a sânge. Mitraliera care a scuipat moarte din interiorul garnizoanei tace. Şi în liniştea care cuprinde piaţa, doar un copil rămâne în picioare. O cheamă Ioana, are 12 ani şi ţine în mână o căciulă făcută sită de gloanţe. Haina de pe ea e la fel, plină de găuri.Ricoşeurile infernale nu i-au lăsat decât o arsură mică pe mâna dreaptă, între inelar şi degetul mic. Fetiţa a avut noroc. Părinţii ei, nu. Lepa Bărbat, 43 de ani, zace într- o baltă de sânge, cu faţa lipită de pavaj. Are fruntea decupată de un cartuş ucigaş. Vasile Bărbat, 52 de ani, e ghemuit la pământ. Geme. Un glonţ i-a pătruns prin spate, deasupra rinichiului drept. Altul i-a atins razant piciorul.CurajulNoiembrie 2009. Pe Calea Şagului din Timişoara, primele raze de soare ridică zorii reci. Cafeneaua gălăgioasă se umple, dintr-o dată, de lumină. Ioana Bărbat a mai crescut puţin, iar tragedia a urmat-o îndeaproape, ca o fantomă credincioasă. Ultimele două decenii au lăsat în Ioana urme adânci: o copilărie traumatizată, un tată bolnav încercând să repare nedreptatea, o soră transformată în părinte şi, mai presus de toate, o mamă care a plecat brusc şi nu s-a mai întors.Cuvintele cad greu: „Lumea nu ştie prin ce am trecut. Am refuzat să mai povestesc în momentul în care, venind într-o vară de la Mamaia, controlorul de tren mi-a cerut certificatul de revoluţionar şi mi-a zis: «Ia să văd ce ai făcut şi tu în 1989, că nu aveai nici paişpe’ ani!». Şi atunci i-am spus să vorbească aşa doar când o să o vadă pe maicăsa cu creierii întinşi pe asfalt”.În ziua aceea de 17 decembrie, Ioana se întoarcea acasă, alături de părinţi. Era o după-amiază de duminică care nu anunţa nimic, deşi o tensiune ciudată plutea pe străzile Timişoarei. Începuse revoluţia, iar Lepa Bărbat nu voia să stea deoparte. „Mama tot zicea că vrea să vadă ce se întâmplă, ea a fost întotdeauna foarte implicată. Sora mea mai mare era la serviciu. Lucra la casieria colectoare din Piaţa Unirii. Cunoscând situaţia din oraş, am decis să trecem să o luăm şi pe ea”, povesteşte Ioana. În oraşul crepuscular, sunete ciudate, ca de petarde, începuseră să spargă liniştea dictaturii.“Hai să plecăm că mama e moartă”Pe sora Ioanei n-au mai găsit-o la serviciu. Plecase de câteva ore acasă. Regimul acţiona deja sub imperativul forţei majore. În incinta casieriei-colectoare se organizase un depozit de armament. „Mama a insistat să mergem în centru, se vedem ce se întâmplă. Vedeam nişte oameni venind dinspre Piaţa Vasile Alecsandri şi neam dus. Când am intrat în Piaţa Libertăţii, am văzut că ardea chioşcul de ziare, pe linia de tramvai. Piaţa era goală. Doar noi trei. Mai erau nişte militari în faţa garnizoanei”, îşi aminteşte Ioana.Familia Bărbat a încercat iniţial să intre pe strada Karl Marx. Lepa voia cu orice preţ să ajungă în Piaţa Operei. Fidelii lui Ceauşescu ridicaseră însă deja barierele ameninţătoare. Au mai făcut doar câţiva paşi spre strada Alba Iulia, înainte ca totul să se spulbere cu viteza unui glonţ de kalaşnikov.Ochii Ioanei se transformă instantaneu, inundaţi de lacrimi: „Au început să tragă. O singură rafală. Vă daţi seama, eram doar noi trei în toată Piaţa Libertăţii? Şi au tras. Când s-a liniştit zgomotul mitralierei, m-am întors. Mama era întinsă pe jos, cu faţa întoarsă, iar tata ghemuit la pământ, în stânga mea. Eu, în picioare, singură, cu haina găurită peste tot. M-am uitat în jos şi am strigat-o pe mama. N-a răspuns. Atunci m-am dus la tata. «Hai să plecăm că mama e moartă! » Şi el mi-a spus: «Nu pot! Sunt rănit şi nu mă pot mişca!»”.CoşmarulCoşmarul copilului de 12 ani abia începuse. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac negru de piele a răsărit de niciunde, a evaluat „situaţia” şi s-a întors cu încă trei oameni. Familia Bărbat a fost luată pe sus şi dusă într-o încăpere, lângă restaurantul militar. „Acolo a venit un militar, tata se văita, şi a zis «Taci, futu-ţi gura mă-tii, că atunci când ai ieşit pe stradă nu te-ai văitat aşa!».Mie mi-a zis să nu mai plâng, că ne omoară şi pe noi. Pe mama o puseseră pe nişte trepte, cu o mână prinsă la spate. Bărbatul în parpalac negru i-a ordonat unui militar să o întoarcă, să nu rămână înţepenită aşa”, retrăieşte Ioana scena-coşmar. Filmul se derulează parcă în slow-motion. Au trecut 20 de ani, dar Ioana este încă acolo, un copil de 12 ani obligat să suporte, fără anestezie, inciziile chirurgicale ale felcerilor dictaturii.
Integral in Evenimentul Zilei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu