5.12.11
CE-AM AVUT SI CE-AM DISTRUS. Radiografia acad. Dinu C Giurescu asupra societatii romanesti
- Baza industrială existentă în 1989 a dispărut. Numeric, cel puţin 80% din capacităţile de producţie au fost date la fier vechi. În Bucureşti existau în decembrie 1989 cel puţin 47 mari întreprinderi. Au dispărut complet 34
- Tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie aparţin firmelor straine
- Cooperaţia meşteşugărească de producţie a dispărut şi ea în cea mai mare parte. Dacă vrei să-ţi repari un pantof, găsirea unui atelier seamănă cu un joc la loterie.
- Agricultura prin măsurile luate în anii ’90, a revenit la o fărâmiţare care o fac neproductivă. România nu mai produce hrana de care are nevoie şi importă nu numai grâu, dar şi legume, fructe din ţări europene, africane şi chiar din America de Sud
- Comerţul se desfăşoară în mall-uri cu megamagazine. Care este ponderea în megamagazine a mărfurilor produse în România? Imaginile cu înghesuiala cumpărătorilor de sărbători la casele de marcat nu înseamnă bunăstare
- Comerţul exercitat individual-particular s-a redus la maximum; micile magazine de cartier unele rezistă, altele s-au închis, iar ponderea lor este prea puţin semnificativă.
- Sistemul bancar-financiar aparţine, în proporţie de cel puţin 90% – băncilor străine
- De ce până în 2009 inclusiv, au fost bani şi dintr-odată nu mai sunt? Opinia publică nu a primit o explicaţie raţională şi nici cum sunt folosite aceste 20 de miliarde
- Urmările împrumutului: a) reducerea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor
- FMI execută un control direct asupra bugetului şi administraţiei ţării. Acest for „recomandă“ ce trebuie privatizat sau pus sub management privat. Într-un fel, situaţia se aseamănă cu aceea a României din anii 1948-1958 când hotărârile conducerii de atunci erau supuse aprobării prealabile a Moscovei
- Trecerea – tot la recomandarea FMI – sub management privat a unor mari unităţi care mai sunt proprietatea statului
- Vânzarea în continuare a resurselor naturale, exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea pădurilor virgine.Veniturile ce vor reveni statului român din vânzarea unor asemenea resurse sunt minimale
Conducerea politica,degradare fara precedent
- Viaţa politică cunoaşte, în ultimii 6-7 ani, manifestări aparte, care încalcă atât Constituţia ţării, cât şi regulile UE
- Formarea unei majorităţi parlamentare cu ajutorul unui „partid“ care nu a fost validat în alegeri şi votează automat cu partidul principal de guvernământ
- Metode speciale de votare : asumarea răspunderii de către guvern; aprobarea tacită ; numărătoare în viteză (numărătoarea expres) ; ordonanţele de urgenţă aprobate în bloc
- Politizarea aparatului de stat până la treptele inferioare. Se va ajunge la partidul-stat existent în 1989
- Transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuţie, de aplicare a dispoziţiilor Preşedinţiei
- Eliminarea completă a dialogului dintre partide pentru obţinerea unei soluţii negociate; compromisul politic nu există în mentalul şi practica partidului principal de guvernământ; există numai dorinţa de eliminare cu orice preţ şi prin orice mijloace a adversarilor
- Jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri : votarea prin corespondenţă, tinerea concomitentă a viitoarelor alegeri, locale şi parlamentare, contrar prevederilor constituţionale, cât şi a practicii UE
- Prin mai multe iniţiative legislative sau de facto din ultimii ani, guvernul se îndreaptă spre destrămarea teritorială şi juridică a statului român.
- Atacarea teritoriului. Împărţirea Transilvaniei în două regiuni de dezvoltare pe linia despărţitoare trasată de dictatul de la Viena din august 1940. O atare propunere care deschide calea unei divizări de facto – economice şi etnice – a Transilvaniei. Ce mai rămâne din definiţia România stat naţional unitar şi indivizibil?
- Integritatea teritorială este pusă direct sub semnul întrebării şi prin: proiectul de desfiinţare a judeţelor existente
- Politica oficială (guvernamentală) faţă de comunele româneşti din judeţul Covasna este şi ea grăitoare: aceste localităţi – prin reprezentanţii lor – nu au primit nici un fel de sprijin bănesc de la guvern pentru activităţile lor culturale.
- Alcătuirea statală este pusă la îndoială prin criticarea şi blamarea repetată a diferitelor categorii socio-profesionale: medici, judecători, profesori, poliţişti; prin referiri negative privind instituţii ale statului.
- Legea arhivelor acum în faza de promulgare reprezintă încă o lovitură dată statului român. Legea îngăduie scoaterea unor arhive originale şi restituirea lor către emitenţi. Aplicarea unei asemenea legi înseamnă aprobarea legală pentru destrămarea arhivelor naţionale cu toate consecinţele previzibile
- Reforma sănătăţii a dus la închiderea a zeci de unităţi, tot în numele economiilor bugetare. Faza a doua a acestei reforme preconizează acum limitarea asistenţei medicale la un pachet-tip
- Codul muncii votat nu demult este net în defavoarea salariaţilor şi acordă angajatorilor mai multe înlesniri în desfacerea contractelor de muncă
- Prin desfiinţarea industriei existente în 1989 în proporţie de cel puţin 80%, prin închiderea atelierelor meşteşugăreşti şi prin emigrarea a peste 2.000.000 de persoane, muncitorimea din România s-a redus considerabil şi numeric dar şi ca forţă de acţiune
- Siguranţa personală a cetăţeanului şi a bunurilor sale este ameninţată de limitarile bugetare si concedierile masive in Politie si Jandarmerie
- Îngheţarea salariilor şi a pensiilor pe de o parte şi creşterea preţurilor pe de altă parte, îngrădesc şi chiar opresc reacţiile corpului social preocupat zilnic de cum să facă faţă cheltuielilor de supravieţuire.
- Măsurile luate sub lozinca „reformei instituţionale“ erodează pas cu pas statul român, slăbesc autoritatea instituţiilor sale. Cetăţeanul se simte astăzi mai expus presiunilor de tot felul şi mai nesigur de viitorul său şi al copiilor săi decât cu 6-7 ani în urmă
- Atitudinea indiferentă a oficialităţilor faţă de tot ce aminteşte identitatea românească, tradiţiile, personalităţile reprezentative, istoria, limba vorbită astăzi tot mai stâlcită
- Noua lege a educatiei favorizeaza formarea unei generatii fara identitate nationala
Dinu C. Giurescu, Decembrie 2011
Sursa: radu-tudor.ro
Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (1)
scris de prof. univ. dr. Corvin Lupu
„Art. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)
Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei[1]
Intervenţia liberă pe care am avut-o în cadrul seminarului „60 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare şi exterminare de la Auschwitz", desfăşurat cu sprijinul financiar al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti şi participarea Amabasadei Israel-ului la Bucureşti, în ianuarie 2005, mi-a sugerat scrierea rândurilor de faţă, pe care le-am completat ulterior cu o serie de argumente pe care nu am avut timpul necesar să le prezint în cadrul amintit. Problematica holocaustului este una dintre cele mai sensibile şi mai importante probleme ale istoriei contemporane a Europei, care nu a încetat a fi propagată cu foarte mare intensitate nici după 60 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Popularizarea la scară internaţională a problematicii holocaustului a devenit o problemă politică de mare importanţă, promovată de mai marii lumii de astăzi, respectiv de guvernul S.U.A., de Israel şi comunităţile mondiale evreieşti, ceea ce conferă valenţe unice fenomenului.[2] Niciodată suferinţele popoarelor lumii nu au ajuns să fie atât de mediatizate, compătimite, repetate şi permanent actualizate. Cercetarea ştiinţifică a fenomenului necesită o judecată neutră, „la rece", în cadrul unor cercetări şi analize istorice imparţiale, în care analistul (judecătorul) respectă şi aplică principiile din drept, în special audiatur et altera pars. În analiză, nu este permisă selectarea preferenţială a rezultatelor cercetării şi nici un fel de adaos sentimental. Dragostea şi ura, simpatia şi antipatia, mila, sau alte sentimente nu pot fi implicate. Etica social-politică va fi prezentă prin principii morale şi de drept, dar nici ea prin sentimente. Ori, se poate cere urmaşilor celor care au suferit în lagărele de concentrare naziste să realizeze asemenea studii? După părerea mea, categoric nu. Se poate cere poporului evreu să nu abordeze holocaustul cu pretenţii ştiinţifice? De asemenea, nu. Se pot anula, sau trimite în derizoriu, toate lucrările evreieşti despre holocaust, care au pretenţia de a fi ştiinţifice? De asemenea nu cred că este posibil. Ca urmare, în cei 60 de ani care au trecut, prin menţinerea comunităţilor evreieşti la cel mai înalt nivel al influenţei mondiale, abordările sentimentale ale holocaustului sunt recunoscute ca fiind „ştiinţifice" şi sunt plasate alături de cercetări de acest fel. Mai mult decât atât, în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, s-au elaborat acte normative punitive, care interzic critica holocaustului în public.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României (Năstase), cuprinde şi alte interdicţii. Personal, prin natura profesiei, am avut de mai multe ori ocazia să afirm că suferinţa evreilor în timpul celui de al doilea război mondial este o realitate pe care orice cercetător, chiar de mică obiectivitate, trebuie să-l recunoască. Nu contează aritmetica evreilor care au murit sau suferit. Teoretic, unul singur este suficient pentru ca fenomenul să fie condamnabil, moral şi juridic. În acelaşi timp însă, dimensiunea exagerată a holocaustului, aşa cum rezultă ea din unele cercetări, este adeseori discutabilă. Dar nu avem voie să vorbim, dacă ar fi să respectăm ordonanţa pe care şi-a asumat-o guvernul Năstase, chiar dacă, posibil, i-a fost impusă de către unii dintre stăpânii săi de peste mare şi ocean. Această ordonanţă nu poate fi acceptată, chiar dacă suntem obligaţi să o respectăm ca cetăţeni. Este un atentat la adresa libertăţii de expresie, care interzice discuţiile libere pe această temă, istoricilor, cei chemaţi să clarifice problematica, să elimine eventualele exagerări, falsuri şi interpretări lacunare sau greşite, de orice parte ar fi ele. Nu politicienii sunt cei îndreptăţiţi să se pronunţe. Ei o fac prin abuz de putere. Ori, după modelul întâlnit la regimurile autoritare care îşi escaladează exagerat rolul, cu sau fără comandă externă, tocmai ei se pronunţă, dau sentinţe şi condamnă pe tărâmul cercetării istorice, care nu le aparţine. Îşi mai iau şi „angajamente" că vor aplica politici publice prin care vor lămuri cu încetul poporul român, să-l facă să înţeleagă că ţara noastră este vinovată de holocaust. Această temă, repet, nu ar trebui să aparţină politicienilor, ci istoricilor, dacă am fi un stat realmente democrat, ceea ce România nu este. Faptul că există mai multe partide, că mergem la alegeri (în care câştigă cine trebuie), nu înseamnă că suntem democraţi. Istoria rămâne în continuare agresată de politicieni şi, într-o lume dominată de dreptul forţei, nu cred că vom putea aştepta schimbări pozitive de viziune, pe termen scurt şi mediu. Ca urmare, rămâne în seama istoricilor care îşi vor asuma tema, să realizeze cercetări obiective, descărcate de orice ingerinţe politice, de orice încercări de muşamalizare a unor încălcări ale legilor din timpurile analizate, ca şi de exagerări ale unor evenimente şi fenomene, sau de analize de pe poziţii şi coordonate care nu aparţineau timpului şi spaţiului cercetat. Acestea sunt cele care-şi vor păstra valabilitatea peste timp. Misiunea este grea, în condiţiile în care nu întrevedem că politicienii, mai marii zilelor noastre, vor accepta alte rezultate ale cercetărilor decât liniile pe care le propagă dânşii, în conformitate cu interesele pe care le reprezintă.
Am amintit mai sus Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a guvernului Năstase. Ce-o fi fost atât de „urgent"? Probabil că nu s-a dorit o discuţie deschisă în Parlament, care, ulterior, a avut loc. Într-un timp foarte scurt de la revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, constatăm că libertatea cuvântului, cel mai de preţ bun câştigat de intelectuali în acele zile, este îngrădită prin legi şi presiuni din partea unor forţe care se autorecomandă ca principale purtătoare ale democraţiei, libertăţii, umanismului etc. Problema raporturilor românilor cu evreii, în perioada celui de al doilea război mondial şi a Războiului rece, a ajuns o problemă ideologică sensibilă, comparabilă cu sensibilitatea problematicii ideologiei comuniste în perioada dictaturii. Astăzi, cei etichetaţi a fi antisemiţi, sunt supuşi unei presiuni asemănătoare cu cei care criticau ideologic regimul trecut, ceea ce mi se pare de neacceptat. De neacceptat cu cât observăm că sunt etichetaţi drept antisemiţi nu numai cei care propun măsuri împotriva evreilor, pentru că asta înseamnă antisemit, ci şi persoane care recomandă doar evreilor să nu exagereze, să spună adevărul, sau să nu redeschidă răni în raporturile lor cu alte popoare, în mijlocul cărora s-au pripăşit şi au ajuns să primească azil. Nu cred că poporul evreu ar mai trebui să folosească avocaţi şi propagandişti care să tot repete suferinţa prin care a trecut, să repete de 60 de ani vinovăţia Germaniei şi de 15 ani încoace şi a României, să pretindă de 60 de ani scuze şi despăgubiri de la poporul german, iar mai nou şi de la poporul român. Este deja prea mult. Poporul evreu n-ar avea voie să confişte suferinţa şi să monopolizeze, cum se întâmplă de multă vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană (armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani, germani etc.). Putem demonstra uşor, cu argumente foarte cunoscute, că fiecare din aceste popoare a suferit într-o măsură asemănătoare cu suferinţa evreilor, pe care nu o contestăm, ci o considerăm exagerat promovată, amintită şi reamintită, cu accente insistente de tragism, cu răni ţinute forţat, uneori chiar agresiv, deschise.
Continuare la ART-EMIS, via viata fantastica
„Art. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)
Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei[1]
Intervenţia liberă pe care am avut-o în cadrul seminarului „60 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare şi exterminare de la Auschwitz", desfăşurat cu sprijinul financiar al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti şi participarea Amabasadei Israel-ului la Bucureşti, în ianuarie 2005, mi-a sugerat scrierea rândurilor de faţă, pe care le-am completat ulterior cu o serie de argumente pe care nu am avut timpul necesar să le prezint în cadrul amintit. Problematica holocaustului este una dintre cele mai sensibile şi mai importante probleme ale istoriei contemporane a Europei, care nu a încetat a fi propagată cu foarte mare intensitate nici după 60 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Popularizarea la scară internaţională a problematicii holocaustului a devenit o problemă politică de mare importanţă, promovată de mai marii lumii de astăzi, respectiv de guvernul S.U.A., de Israel şi comunităţile mondiale evreieşti, ceea ce conferă valenţe unice fenomenului.[2] Niciodată suferinţele popoarelor lumii nu au ajuns să fie atât de mediatizate, compătimite, repetate şi permanent actualizate. Cercetarea ştiinţifică a fenomenului necesită o judecată neutră, „la rece", în cadrul unor cercetări şi analize istorice imparţiale, în care analistul (judecătorul) respectă şi aplică principiile din drept, în special audiatur et altera pars. În analiză, nu este permisă selectarea preferenţială a rezultatelor cercetării şi nici un fel de adaos sentimental. Dragostea şi ura, simpatia şi antipatia, mila, sau alte sentimente nu pot fi implicate. Etica social-politică va fi prezentă prin principii morale şi de drept, dar nici ea prin sentimente. Ori, se poate cere urmaşilor celor care au suferit în lagărele de concentrare naziste să realizeze asemenea studii? După părerea mea, categoric nu. Se poate cere poporului evreu să nu abordeze holocaustul cu pretenţii ştiinţifice? De asemenea, nu. Se pot anula, sau trimite în derizoriu, toate lucrările evreieşti despre holocaust, care au pretenţia de a fi ştiinţifice? De asemenea nu cred că este posibil. Ca urmare, în cei 60 de ani care au trecut, prin menţinerea comunităţilor evreieşti la cel mai înalt nivel al influenţei mondiale, abordările sentimentale ale holocaustului sunt recunoscute ca fiind „ştiinţifice" şi sunt plasate alături de cercetări de acest fel. Mai mult decât atât, în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, s-au elaborat acte normative punitive, care interzic critica holocaustului în public.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României (Năstase), cuprinde şi alte interdicţii. Personal, prin natura profesiei, am avut de mai multe ori ocazia să afirm că suferinţa evreilor în timpul celui de al doilea război mondial este o realitate pe care orice cercetător, chiar de mică obiectivitate, trebuie să-l recunoască. Nu contează aritmetica evreilor care au murit sau suferit. Teoretic, unul singur este suficient pentru ca fenomenul să fie condamnabil, moral şi juridic. În acelaşi timp însă, dimensiunea exagerată a holocaustului, aşa cum rezultă ea din unele cercetări, este adeseori discutabilă. Dar nu avem voie să vorbim, dacă ar fi să respectăm ordonanţa pe care şi-a asumat-o guvernul Năstase, chiar dacă, posibil, i-a fost impusă de către unii dintre stăpânii săi de peste mare şi ocean. Această ordonanţă nu poate fi acceptată, chiar dacă suntem obligaţi să o respectăm ca cetăţeni. Este un atentat la adresa libertăţii de expresie, care interzice discuţiile libere pe această temă, istoricilor, cei chemaţi să clarifice problematica, să elimine eventualele exagerări, falsuri şi interpretări lacunare sau greşite, de orice parte ar fi ele. Nu politicienii sunt cei îndreptăţiţi să se pronunţe. Ei o fac prin abuz de putere. Ori, după modelul întâlnit la regimurile autoritare care îşi escaladează exagerat rolul, cu sau fără comandă externă, tocmai ei se pronunţă, dau sentinţe şi condamnă pe tărâmul cercetării istorice, care nu le aparţine. Îşi mai iau şi „angajamente" că vor aplica politici publice prin care vor lămuri cu încetul poporul român, să-l facă să înţeleagă că ţara noastră este vinovată de holocaust. Această temă, repet, nu ar trebui să aparţină politicienilor, ci istoricilor, dacă am fi un stat realmente democrat, ceea ce România nu este. Faptul că există mai multe partide, că mergem la alegeri (în care câştigă cine trebuie), nu înseamnă că suntem democraţi. Istoria rămâne în continuare agresată de politicieni şi, într-o lume dominată de dreptul forţei, nu cred că vom putea aştepta schimbări pozitive de viziune, pe termen scurt şi mediu. Ca urmare, rămâne în seama istoricilor care îşi vor asuma tema, să realizeze cercetări obiective, descărcate de orice ingerinţe politice, de orice încercări de muşamalizare a unor încălcări ale legilor din timpurile analizate, ca şi de exagerări ale unor evenimente şi fenomene, sau de analize de pe poziţii şi coordonate care nu aparţineau timpului şi spaţiului cercetat. Acestea sunt cele care-şi vor păstra valabilitatea peste timp. Misiunea este grea, în condiţiile în care nu întrevedem că politicienii, mai marii zilelor noastre, vor accepta alte rezultate ale cercetărilor decât liniile pe care le propagă dânşii, în conformitate cu interesele pe care le reprezintă.
Am amintit mai sus Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a guvernului Năstase. Ce-o fi fost atât de „urgent"? Probabil că nu s-a dorit o discuţie deschisă în Parlament, care, ulterior, a avut loc. Într-un timp foarte scurt de la revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, constatăm că libertatea cuvântului, cel mai de preţ bun câştigat de intelectuali în acele zile, este îngrădită prin legi şi presiuni din partea unor forţe care se autorecomandă ca principale purtătoare ale democraţiei, libertăţii, umanismului etc. Problema raporturilor românilor cu evreii, în perioada celui de al doilea război mondial şi a Războiului rece, a ajuns o problemă ideologică sensibilă, comparabilă cu sensibilitatea problematicii ideologiei comuniste în perioada dictaturii. Astăzi, cei etichetaţi a fi antisemiţi, sunt supuşi unei presiuni asemănătoare cu cei care criticau ideologic regimul trecut, ceea ce mi se pare de neacceptat. De neacceptat cu cât observăm că sunt etichetaţi drept antisemiţi nu numai cei care propun măsuri împotriva evreilor, pentru că asta înseamnă antisemit, ci şi persoane care recomandă doar evreilor să nu exagereze, să spună adevărul, sau să nu redeschidă răni în raporturile lor cu alte popoare, în mijlocul cărora s-au pripăşit şi au ajuns să primească azil. Nu cred că poporul evreu ar mai trebui să folosească avocaţi şi propagandişti care să tot repete suferinţa prin care a trecut, să repete de 60 de ani vinovăţia Germaniei şi de 15 ani încoace şi a României, să pretindă de 60 de ani scuze şi despăgubiri de la poporul german, iar mai nou şi de la poporul român. Este deja prea mult. Poporul evreu n-ar avea voie să confişte suferinţa şi să monopolizeze, cum se întâmplă de multă vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană (armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani, germani etc.). Putem demonstra uşor, cu argumente foarte cunoscute, că fiecare din aceste popoare a suferit într-o măsură asemănătoare cu suferinţa evreilor, pe care nu o contestăm, ci o considerăm exagerat promovată, amintită şi reamintită, cu accente insistente de tragism, cu răni ţinute forţat, uneori chiar agresiv, deschise.
Continuare la ART-EMIS, via viata fantastica
Albert-László Barabási dezvăluie că în scurt timp toate lucrurile vor putea fi controlate
Profesorul Dorobanţu l-a cunoscut pe tânărul Barabási pe vremea când acesta era un student la Universitatea Bucureşti, foarte pasionat de teoria haosului. Despre el, cea mai prestigioasă revistă de ştiinţă din SUA a titrat recent că este "omul care ar putea conduce lumea”. Fizicianul Albert-László Barabási s-a născut în România, iar descoperirile sale recente au revoluţionat teoria sistemelor. Experimentele sale arată că orice reţea, de la cele de socializare, cele 5 bilioane de websiteuri, lanţul trofic, afacerile şi comerţul, evoluţia aşezărilor urbane, comportamentul uman, metabolismul proteinelor intracelulare, toate pot fi descrise prin aceleaşi legi matematice. Orice reţea este organizată în noduri-elementele sistemului şi muchii sau linii- care reprezintă interacţiile dintre aceste elemente.
Totul a început în 1998, când Barabási a avut ideea de a apela la site-ul Web al Universităţii Notre Dame, unde era profesor şi a putut experimenta pe un număr de peste 300 000 de pagini web. Rezultatul său a fost surprinzător. "Exista până atunci o imagine "democratică” a reţelelor, adică deşi distribuţia link-urilor era aleatorie, majoritatea nodurilor aveau aproximativ acelaşi număr de link-uri. Barabási a descoperit că democraţia nu există!” , povesteşte fizicianul Andrei Dorobanţu.
Aşa cum, de exemplu, în societatea umană indivizii sau organizaţiile ar reprezenta nodurile reţelei, iar interacţiunile sociale ar reprezenta muchiile sistemului, tot aşa în WWW, nodurile ar fi reprezentate de documentele HTML, iar muchiile ar fi reprezentate de link-uri. În acel an, fizicianul şi colegii săi au descoperit că erau sisteme în care doar câteva noduri dominau. Site-uri ca Yahoo sau Google "confiscau” majoritatea link-urilor. "Descoperiseră existenţa a ceea ce au numit "sisteme independente de scală”. Nu conta natura sistemului: celulele vii, Internetul, relaţiile
sexuale în Suedia, legăturile actorilor de la Hollywood, toate se supun unei legi-putere. Un număr mic de noduri "hotărăşte” totul: hub-urile”, ne lămureşte cercetătorul Andrei Dorobanţu.
"Teoria huburilor” a lui Barabási a fost folosită apoi de oncologi în cercetările pentru tratarea cancerului -pentru a înţelege modul în care proteinele ajung să suprime o tumoră, biologii au folosit-o pentru a determina ţintele antibioticelor în reţelele metabolice ale unor bacterii reszistente la medicamente, iar serviciile secrete pentru a identifica reţelele teoriste.
Ce era şi mai interesant însă avea să urmeze. În 2006 lui Barabási i se oferă posibilitatea de a-şi testa teoria pe şase milioane de abonaţi telefonici. Echipa lui reuşeşte să construiască un algoritm prin care să identifice cu precizie utilizatorii care urmau să-şi schimbe operatorul şi, mai mult, au obţinut şi localizarea apelantului!
"Deci, pe lângă descrierea sistemului, avem în plus predicţie. Mai rămâne ceva? Controlul. Pentru că, dacă ai posibilitatea de a prezice, este aproape evident că ţi se oferă în acelaşi timp şi posibilitatea de a controla. O părere generală este că primele aplicaţii vor fi în medicină. Barabási, de altfel, spune că unele boli sunt determinate exclusiv de lipsa controlului … Dacă eşti capabil să exerciţi control la livel celular sau neuronal, atunci ar fi posibil să vindeci boala”, ne explică fizicianul Andrei Dorobanţu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
