DOCUMENTE
DIN ARHIVA
CORNELIU ZELEA CODREANU
-VI -
EDITATE
DE
VICTOR RONCEA
PENTRU
CIVIC MEDIA
ÎN COLABORARE CU
GH. BUZATU
IAŞI
TIPO MOLDOVA
2012
Avertisment
Volumul VI din
Documente … se menţine în limitele
problemelor şi perioadei anilor ´20 – ´40 –, fiind evident „preferate”
anchetele şi procesele antilegionare, mai cu seamă cele legate de
implicarea/condamnarea lui C. Z. Codreanu. Din nou revine în atenţie
„procesul” din 1938 – martorii propuşi de acuzare sau de acuzat, şedinţe
ale Tribunalului Militar al Corpului II Armată, declaraţii, acţiunea
din 1940 a Comisiei Curţii de Casaţie pentru revizuirea proceselor
politice (legionare), diverse demersuri în context, inclusiv ale lui Ion
Antonescu etc. Mai mult decât în volumele precedente, editorii, în
afară de privilegiul de-a beneficia de documente inedite, se confruntă
cu problema editării/reeditării aceloraşi probe întâlnite în mai multe
dosare. Cu toate acestea, se înţelege, pentru a exclude riscul, şi
eroarea, de-a face vreo „selecţie” riscantă, am preferat să păstrăm –
graţie sprijinului generos al Editurii Tipo Moldova şi personal al
Domnului Director Aurel Ştefanachi –
integritatea
fondului investigat şi publicat. Ceea ce înseamnă că excludem anticipat
bănuielile de subiectivism în privinţa reţinerii şi clasării
documentelor, chiar dacă acestea au fost operate, la timpul cuvenit, de
jurişti, poliţişti sau arhivişti, iar nicidecum de istorici.
A investigat, a înţeles, a prevăzut şi a descris totul. Acesta a fost savantul român George Manu (1903-1961;
foto dr)
– doctor în fizică al Universităţii din Paris şi colaborator al
celebrului Laborator Curie tot din Capitala Franţei, apoi profesor la
Universitatea din Bucureşti, sub comunişti urmărit, arestat, judecat şi
condamnat pentru activitate legionară, acţiuni subversive şi
antistatale, decedat la Aiud – care a elaborat în plin proces de
sovietizare a Europei Est-Centrale (1944-1947) amplul şi temeinicul
studiu
În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie rusească,
consacrat situaţiei ţării chiar în acei ani. Studiul, destinat cu
preferinţă misiunilor SUA şi Marii Britanii la Bucureşti, editat
exemplar în ultimii ani
[1],
a relevat pericolul, grozăviile şi consecinţele nefaste ale dominaţiei
Kremlinului Roşu asupra bătrânului continent, inclusiv România, după
1944.
Ceea ce liderii politici români anticipaseră deja. Şi ceea ce, în
esenţă, a constituit cauza fundamentală a războiului României de partea
Germaniei şi a aliaţilor ei împotriva URSS şi a restului Naţiunilor
Unite începând de la 22 iunie 1941.
„În iunie 1941 – a consemnat George Manu –
,
Germania intră în război cu Rusia. Fiecare bun român găsi natural ca în
acest moment România să profite de această ocazie pentru a-şi relua
Basarabia şi Bucovina de Nord, smulse cu forţa de către ruşi în anul
precedent, cu atât mai mult cu cât ruşii instauraseră în aceste
provincii un regim de teroare şi, la cel mai mic gest de opoziţie,
deportau în interiorul Rusiei o sumă de români autohtoni […] Oricine în
România s-ar fi opus reluării Basarabiei şi Bucovinei, deci şi salvării
românilor de acolo, ar fi fost considerat trădător al neamului său. Dacă
se consideră fără părtinire, trebuie să admitem că punctul de vedere
român era singurul care putea să fie luat în considerare şi că din
acelaşi punct de vedere nici o altă atitudine nu ar fi putut fi
posibilă”[2].
Dintr-o
asemenea perspectivă, data de 26 ianuarie 1943, de exemplu, a fost, în
multe privinţe, marcantă, întrucât atunci ziaristul italian Lamberti
Sorrentino, de la „Il Tempo”, a fost primit în audienţă de Mareşalul Ion
Antonescu pentru a discuta chestiunile curente. Era la sfârşitul unei
zile intense de lucru, în mod precis la orele 20,30, căci momentul a
fost consemnat în
Jurnalul lui Antonescu
[3],
iar Conducătorul Statului Român era absorbit de evenimentele din zona
Stalingradului, unde trupele germane şi române erau, după încercuirea
reuşită de forţele lui I. V. Stalin la 19-20 noiembrie 1942, în preajma
capitulării de la 1-2 februarie 1943
[4].
Fapt care s-a dovedit cu consecinţe multiple, decisive pentru
desfăşurarea în ansamblu a Războiului din Est (1941-1945) şi, nu mai
puţin, corelat cu eşecurile trupelor
Axei la Midway şi El
Alamein, pentru derularea celui de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul
s-a întâlnit totuşi cu Sorrentino, trimisul unui cotidian „amic”, Italia
fiind deopotrivă şi România aliate Germaniei în
Axă, iar
dialogul, redat cu exactitate şi mult talent reportericesc, s-a dovedit
deosebit de semnificativ. Şi aceasta pentru că şi unul, şi altul au
fost de o sinceritate tulburătoare, iar mărturiile lor s-au păstrat
pentru Istorie.
Potrivit relatării lui Sorrentino
[5],
acesta, pentru început, şi-a expus poziţia faţă de evoluţiile
ostilităţilor. La un moment dat, surprins direct de Mareşal dacă “nu mai
crede în victorie”, italianul a mărturisit fără reţinere:
“Nu numai
că nu cred, dar nici măcar n-o doresc. Chiar dacă vom avea nenorocul să
învingem, noi, italienii, voi, românii, şi ungurii, deşi aliaţi şi
vărsând fluvii de sânge pentru războiul lor [al nemţilor]
, vom
deveni complicii unor crime oribile, săvârşite împotriva unor popoare
întregi. Ministrul nostru de la Budapesta, Filippo Anfuso, care îi
cunoaşte, îi admiră şi îi detestă ca puţini alţii, spune că un lucru au
reuşit să inventeze germanii, feudalismul la care Hitler vrea să supună
popoarele pentru o mie de ani; cu principiile lor în frunte, noi să fim
aliaţi vasali şi vasali de vasali, iar inamicii iobagi”. Cu rugămintea adresată interlocutorului său de a-l aresta ca un „defetist incurabil”, italianul a dezvoltat netulburat:
„Domnule
Mareşal, nu m-am simţit niciodată cu picioarele mai pe pământ decât
azi. Am întâlnit ofiţeri germani, tineri şi culţi, care doresc să
piardă războiul, deoarece sunt şi se simt fii ai Germaniei lui Goethe,
străini de cea a lui Hitler …”
O astfel introducere i-a fost suficientă lui Antonescu pentru a-i expune lui Sorrentino
situaţia, motivele şi perspectivele războiului României alături de
Axă împotriva
URSS, a celorlalte Mari Puteri Aliate – SUA, Marea Britanie, Franţa
ş.a. A fost o expunere deschisă, completă şi excelent argumentată, după
cum desprindem din reportajul păstrat, publicat prin anii ´70. Dar, mai
întâi,
de ce continua România războiul?
„ … Deoarece – a pledat Mareşalul
– mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că
războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al
ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea
Rusiei putem sucomba”. La întrebarea directă a italianului: „
comunismul nu vă preocupă”?, răspunsul veni cu promptitudine:
„Eu
lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc,
nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate
să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România …” În aşa fel că, în ciuda pierderilor de pe front în 1941-1942, România
trebuia să continue lupta în Est, şi aceasta pentru că
“eu – a argumentat Mareşalul –
nu
fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea
germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol
nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi
avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel
Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi
trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna,
care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui
ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o
zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în
război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le
înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România,
zăgăzuirea ruşilor. Până acum, asta ne-a costat 80 000 de morţi şi 200
000 de răniţi, inclusiv prizonierii şi dispăruţii am pierdut o jumătate
de milion de oameni”.
Sacrificiul era imens, dar se salva, era credinţa vorbitorului, „
tot ce se poate salva din România de mâine […]
Am informaţii secrete – a continuat Mareşalul –
despre
comuniştii români emigraţi la şcoala de la Moscova. Sunt subjugaţi de o
nebună, Ana Pauker, care şi-a vândut sufletul lui Stalin şi le impune
compatrioţilor să vorbească ruseşte, chiar şi între ei, susţinând că
limba română e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu
aceea sublimă a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei emigranţi
îndoctrinaţi şi fanatici îşi vor asuma puterea pentru a impune, cu
riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea
României …” Situaţie în care – a anticipat Conducătorul – tot nu-şi pierdea ultima speranţă, de vreme ce „
amintirea
părinţilor morţi acum, luptând în numele României române, va fi aceea
care îi va obliga pe fii, fie ei şi comunişti, să se păstreze români şi
să vorbească româneşte şi să rămână, cu fruntea sus, descendenţi ai
coloniştilor lui Traian: latini, nu slavi”. Ceea ce, a recunoscut Antonescu finalmente, constituia … „
secretul meu”!
A fost un „secret” care, spre nenorocirea întregii Românii şi a
poporului român, dar nu numai atât, a devenit o cruntă realitate la nici
doi ani după aceea, mai precis în urma şi drept consecinţă nemijlocită a
„cotiturii istorice” de la 23 august 1944, care a coincis cu
răsturnarea regimului antonescian şi trecerea de partea Aliaţilor a
României, cu ocuparea ei de către forţele Armatei Roşii şi debutul
regimului de
stat ocupat de către URSS (1944-1958)
[6],
sub protecţia Kremlinului realizându-se în consecinţă, într-o primă
fază (1944-1945), asaltul comuniştilor la putere şi apoi, după
consolidarea lor în 1946-1947, instituirea „erei socialiste” pentru
următoarele decenii
[7].
Derulările survenite au coincis celor mai sumbre preziceri ale
Mareşalului din 26 ianuarie 1943, în prima ordine în ceea ce privea
importul de la Moscova şi impunerea, de către comuniştii pregătiţi şi
manevraţi de Kremlin, a acelor „
riguroase sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României”.
Nu este cazul, desigur, să intrăm în detalii, mai ales că s-au
valorificat solide contribuţii consacrate epocii comuniste, că relativ
la esenţa, formele de manifestare, exercitarea şi consecinţele
represiunii, la amploarea teroarei politice s-a publicat o bogată
literatură incluzând sinteze şi monografii, volume de documente şi
memorii, diverse studii şi bibliografii
[8], iar Internetul găzduieşte o multitudine de mărturii de cel mai mare interes în acest domeniu.
Fapt cu totul semnificativ, în tot cursul „erei” comuniste,
principalele obiective şi victime ale teroarei politice le-au constituit
Mişcarea Legionară, foştii colaboratori ori succesorii lui C. Z. Codreanu,
deşi, activitatea acestora a fost interzisă, iar majoritatea lor
copleşitoare au umplut lagărele şi închisorile, cel puţin până prin
1963-1964
[9]. Potrivit
datelor comunicate de istoricul Ilarion Ţiu [10],
în 1968 cei mai mulţi dintre cetăţenii români cercetaţi de Securitate
pentru „delicte politice”, mai precis 27% = 117 000 din peste 414 000 de
persoane, erau … legionari. Tot pe atunci, în cursul anchetării
„cazului” Lucreţiu Pătrăşcanu a fostului ministru al Internelor Al.
Drăghici, în aprilie-iunie 1968, acesta din urmă a declarat în şedinţa
din 20 mai 1968 a „Comisiei Centrale” a PCR cum că:
„… Dacă a
distrus cineva spinarea Gărzii de Fier, eu am făcut acest lucru.
Organizaţiile ilegale care se creaseră peste tot au fost distruse, eu am
făcut acest lucru. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacă nu luam
măsuri, apoi gaia venea peste noi”[11].
Reuniunea următoare a „Comisiei Centrale”, din 3 iunie 1968, a surprins
– potrivit stenogramei – o pagină antologică a dezbaterilor în momentul
în care Gh. Stoica, membru al Comisiei, s-a adresat lui Al. Drăghici:
„Tov. Gh. Stoica:
Dumneata ai spus că ai introdus legalitatea, partinitatea, omenia…
Al. Drăghici:
Nu omenia …
Tov. Gh. Stoica:
DA, NU OMENIA, BARBARIA AI INTRODUS-O … (subl. ns.)”
[12].
În felul acesta, fără intenţie, delegatul PCR a dezvăluit, „captivat”
de Al. Drăghici, unul din grozavele secrete ale bolşevicilor lui V. I.
Lenin şi I. V. Stalin în acţiunile lor criminale pentru nimicirea
opoziţiei după Revoluţia din Octombrie 1917 şi ale regimului de la
Bucureşti pe care-l reprezenta – TEROAREA. Care, aşa după cum
evenimentele au atestat, nu reprezenta culmea. De vreme ce comuniştii de
la Bucureşti, mai originali şi mai decişi în lupta pentru a-şi exercita
şi impune puterea deplină, lichidând în context Mişcarea Legionară,
celelalte grupări politice, şi-au depăşit cât-de-acolo „dascălii” de la
Kremlin, dovedind inventivitate, pragmatism şi lipsă de orice scrupule
ori morală, ei recurgând pur şi simplu la PLUS-TEROARE, altfel, mai pe
româneşte spus, numaidecât:
BARBARIA!
Gh. Buzatu
Iaşi, 10 iunie 2012
Ziaristi Online /24 iunie 2012
Ultima scrisoare cunoscuta
