Interviu Veghea cu doctorul Florin Mătrescu: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet!

În urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana Blandiana în mai multe ţări europene, inclusiv în Germania, am aflat de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anticomunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Koln, nu le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest proiect cu toate puterile.

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet

Printre altele am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donaţiile au fost acordate Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăperilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dispuneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive.
În 1994, la un an după această întâlnire, am văzut această cameră la etajul I, o cameră mare, spaţioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care notase pe el circa 800 din morţii revoluţiei.

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Naţiunilor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Ăsta a fost un semn şi atunci au apărut semne de îndoială.
La inaugurarea Sighetului, în 1993, pe frontonul clădirii, la stânga, la intrare, erau plăci de marmură de mărimea 40x30 cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet.

Nume importante au fost excluse

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri au fost şi câţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închisorii din Sighet. Am tot sperat că aceste plăci să fie puse într-o sală a Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar că ce se întâmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea camerelor este controlată de cineva.
- De cine anume?
- Şi eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gândul la masonerie. Din moment ce numele întreg al lui Ion Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rândul puşcăriaşelor de la închisoarea Mislea.

Au dispărut semnele unor manifestări creştine

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă.
- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.
În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile resprective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.
Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.
Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.
Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sunt o blasfemie

- Putem spune şi anticreştine?
- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie. (n.r. – vezi foto)
- Dumneavoastră aţi luat atitudine publică, condamnând aceste devieri. În Addenda cărţii dumneavoastră, Holocaustul roşu, spuneţi că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gândul la Ana Pauker.
- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nicio şansă de a da o replică.
- De ce v-a acuzat?
- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am atâtea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că eram sponsor al Memorialului.

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, ambasador al României în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar eu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker.
Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. Am făcut grătar cu fritură şi mititei şi m-a ajutat să pun mititeii pe tavă. Şi-atunci mă gândeam: unde este persoana amabilă şi drăguţă, deschisă dialogului, cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvânt, prin care semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment s-a produs o ruptură totală.
În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud şi de dorinţa puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică ortodoxă, în care să fie pomeniţi eroii neamului românesc, cine nu cunoştea dedebsubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se mai facă ceva pentru comemorarea victimelor comunismului, când există acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, numai că discernământul de a spune ce este corect sau deformat pentru prezent nu-l pot face decât oamenii de-o anumită vârstă.

Sighetul este o capcană

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sunt lucruri incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită.
- Când mergi la Memorialul de la Sighet ţi se pune o casetă audio în care ţi se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii Holocaustul Roşu, şi furnizaţi şi un text în acest sens, că iniţiativa i-a aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş.
- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din Sighet şi domnului Dăncuş. Iar articolul publicat de acesta din urmă în Tribuna Marmaţiei atestă dorinţa de a transforma închisoarea în Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această iniţativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugurarea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului-proiectant al Memorialului.

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.
- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?
- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.
- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.
- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul in temnite.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

A consemnat Florin PALAS

Dragostea – cheia spre usa bolnavului. Azilul de batrane de la manastirea Petru Voda

La man­a­s­tirea Petru Voda, cu trei kilo­metri mai in vale, intr-o pajiste fru­moasa, unde odin­ioara Par­in­tele Justin obis­nuia sa mearga cu ani­malele la pas­cut, gasim man­a­s­tirea de maici, care are in grija, prin mila si dragostea Par­in­telui Justin, un azil de batrani si un camin pen­tru copii.

Nu este usor sa ingri­jesti bol­navii. Sfan­tul Vasile cel Mare obis­nuia sa trim­ita in ingri­jirea bol­nav­ilor pe cei mai sporiti din­tre calu­gari, de multe ori el insusi ii ingri­jea si priveg­hea la cap­ataiul lor, din­tre care multi primeau tamaduire.

La man­a­s­tirea Petru Voda o parte din maici, cele cu incli­natie spre slu­jirea aproapelui, se nevoiesc, rabda, ingri­jesc si iubesc niste suflete nea­ju­torate, ajunse la batranete cu trupul suferind si fara grija si cal­dura dragostei cuiva.

Maicile se stradui­esc, pe cat le sta in put­ere, sa urmeze dragostea si jert­fel­ni­cia Par­in­telui Justin pen­tru aproapele, mai ales pen­tru bol­navi. Par­in­tele ne povestea cat de mult isi dorea in tineretile sale sa ii poata ajuta pe bol­navi, ast­fel incat in ziua hiro­tonirii intru preot Il roaga pe Dum­nezeu ca, daca ii va da vre­o­data vreun dar, sa i-l dea pe acela al dragostei de aproapele si cu precadere al tamaduirii sufer­in­telor celor bolnavi.

Nu numai ca le spala, le schimba, le aduc masa, dar mai ales mai­cutele se stradui­esc sa le ofere dragostea si spri­jinul lor sufletesc, le citesc rugaci­uni si pilde din vietile sfin­tilor, le aduc la bis­er­ica (pe cele deplasabile), le ajuta sa isi ream­inteasca pacatele tineretilor lor ca ast­fel sa le spovedeasca in fata duhovnicu­lui si sa capete iertare de la Dom­nul. Nu este usor; pen­tru ca aici nu este sufi­cient sa respecti numai niste norme ascetice ale ran­duielii calu­garesti, ci aceasta ascultare nece­sita dis­cer­na­mant, tact si mai ales dragostea care sa o ajute pe batrana sa se vada pe sine, sa isi planga pacatele ei acoperite de mul­ti­mea anilor care ii fac mai greu cu putinta trans­for­marea ei launtrica.

Din cele ce ne va povesti maica Arse­nia, cunos­cuta pen­tru dragostea ei in ingri­jirea bol­nav­ilor, si pe care „bunicele” (asa cum le numesc maicile) o indragesc cel mai mult, ne incred­in­tam ca aceasta trans­for­mare se mai petrece inca si dragostea nu a pierit inca din­tre noi.

Imi amintesc ce i-a raspuns Dom­nul Sfan­tu­lui Paisie cel Mare, care indragea pus­tia cea mai din­laun­tru mai mult decat orice comoara de pe pamant, atunci cand acesta, din smere­nie, refuza sa primeasca in jurul lui ucenici, frati care doreau sa isi gaseasca alinarea si man­tuirea la umbra Cuvio­su­lui: „Paisie, daca vrei sa fii ucenicul Meu, du-te in pustie; daca insa vrei sa fii fiul Meu, ingri­jeste de aproapele”.

Nada­j­duim ca rugaci­u­nile Par­in­telui Justin si ale sfin­tilor Spiri­don si Pan­te­limon, ocroti­torii aces­tui mic spi­tal, sa le dea put­ere si dragoste maicilor spre ingri­jirea bol­nav­ilor, chiar daca nu sun­tem nici pe departe la masura Cuvio­su­lui Paisie, ca asa sa se odi­h­neasca Dum­nezeu intru noi.

- Maica Arse­nia, este grea ascultarea ingri­jirii de bolnavi?

- Este grea sau usoara pe masura daruirii de sine, a jert­fei tale.

Nimic nu se poate inte­meia fara jertfa. Insusi cres­tin­is­mul este inte­meiat pe jertfa si nu pe orice fel de jertfa, ci pe cea a Insusi Fiu­lui lui Dumnezeu.

In „Cuvinte vii” par­in­tele Arse­nie Boca raspunde la aceasta intre­bare: De ce L-a dat Dum­nezeu pe Fiul Sau, Iisus, ca jertfa si inca jertfa pe cruce? Si spune acolo foarte fru­mos: „Pen­tru ca sin­gu­rul grai care mai poate razbi la inima oame­nilor s-a dovedit ca nu mai ramane altul decat jertfa cuiva pen­tru ei. Cand moare cineva pen­tru tine, pe acela nu-l poti uita nicio­data”[1]. Si mai departe reda o intam­plare care intareste cuvan­tul insuflat.

„La inceputul unuia din­tre razboaie iesise o lege ca poti lipsi de la razboi. Cand era gata de ple­care, vine la el un tanar si ii spune: Eu sunt sin­gur; chiar daca mor, dupa mine nu plange nimeni. Merg eu in locul dumi­tale la razboi. Si s-a dus tanarul. Dupa oare­care vreme tanarul cade ranit de moarte si cum ajunge acasa, moare. Mor­man­tul sau era impodobit cu flori si nimeni nu stia cine i le pune pana cand, intr-o noapte, a fost gasit necred­in­cio­sul ca ii duce flori la mormant.

- Bine, dar tu crezi in Dum­nezeu?

- Ba, acum cred, fiindca numai Dum­nezeu i-a putut da tanaru­lui aces­tuia iubirea de mine si de copiii mei, ca sa mearga el in locul meu la moarte, si asta numai Dum­nezeu a mai facut-o cand a trimis pe Fiul Sau sa moara in locul nos­tru”.
IMG_3445

Iata cu ce fel de iubire ne iubeste pe noi Dum­nezeu! Iar noi cui urmam?!

Lep­adarea de sine este prima con­di­tie a urmarii lui Hris­tos. Nu putem urma pe Dum­nezeu urmandu-ne noua. Tre­buie sa alegem intre noi si Dumnezeu.

- Cum se impaca lucrarea ingri­jirii de bol­navi cu lucrarea monahala?

- Rodul lucrarii laun­trice, a dragostei fata de Dum­nezeu, se vede din felul in care rela­tionezi cu celalalt. Aceasta se poate observa in orice ascultare ai fi, atata vreme cat te afli intr-o man­a­s­tire cu viata de obste. Cu atat mai mult cand este vorba de boala si batranete. Si apoi cred ca atata timp cat exista un al doilea sau mai multi, apare nece­si­tatea, intr-un anu­mit moment al exis­ten­tei, cand tre­buie sa-i slu­jesti celui aflat in neputinta trupeasca.

Desigur, e usor si odi­h­n­i­tor sa stai in prea­jma unei per­soane care se afla pe ace­leasi coor­do­nate cu tine, sa fii plin de dragoste fata de cel ce iti raspunde cu ace­leasi sen­ti­mente… Dar cum ne putem cunoaste mai bine decat in focul ispitelor? Pe masura cunoas­t­erii pro­pri­ilor neputinte, creste si intelegerea fata de celalalt. In masura in care avem rab­dare cu noi insine, putem avea si cu ceilalti. Orice om, indifer­ent de varsta, pre­ocu­pari sau stare sociala, iti ofera prile­jul cunoas­t­erii de sine. Con­sider acest lucru o mare binecu­vantare a lui Dum­nezeu. Noi sun­tem dati pen­tru o impre­una lucrare pe calea man­tuirii. Omul nu se poate man­tui sin­gur; viata ves­nica nu este doar pen­tru un sin­gur om. Si apoi, ca sa poti ajunge la ase­m­anarea cu Dum­nezeu, tre­buie mai intai sa nu treci nepasator pe langa chipul lui Dum­nezeu, icoana vie, care este omul.

Ati­tudinea unui om fata de aproapele sau este sem­nul masurii haru­lui pe care acesta il poarta in el insusi. Cum spunea Sf. Siluan: „Daca cineva vede in fratele sau pe Duhul Sfant, acest lucru este semn ca in el este un mare har”[2].

- In ce con­sta ascultarea la azil, sau bol­nita, cum o numesc Parintii?

- Asa sa va gan­diti: intr-o cam­era sta un om batran si omul acesta este atat de neputin­cios ca nu este in stare sa-si poarte de grija. Si atunci ce faci? Il hranesti, il speli si te straduiesti ca locu­sorul acela in care el traieste, sa nu-i fie o povara in plus. Aceasta tre­buie sa se vada in momen­tul in care deschizi usa camerei lui; ca el se simte bine acolo.

Cele pe care vi le-am spus tin de aspec­tul exte­rior al lucrurilor, pen­tru ca de la usa camerei pas­esti inlaun­tru, spre usa inimii lui. Si, ca sa o poti deschide, e nevoie de dragoste, care este cheia. Fara dragoste nu te poti apropia de om (fara sa-l ranesti). Insa nu tre­buie sa-l iubim nici pen­tru sine, nici pen­tru el, ci pen­tru Dum­nezeu, cau­tand sa intelegem voia Lui cu fiecare din­tre cei aflati in suferinta.

Tre­buie sa amintesc fap­tul ca ceea ce vedeti aici este con­tin­uarea unei lucrari incep­uta cu mai multi ani in urma, la scurt timp dupa infi­intarea aseza­man­tu­lui mon­a­hal. Ini­tial a exi­s­tat o mica bol­nita in care se ada­pos­teau doar cat­eva batrane. Apoi s-a inceput con­stru­irea unui spatiu care sa ada­pos­teasca mai multe persoane.

Rod al dragostei Par­in­telui Justin, spi­talul a avut drept gand de temelie aju­torarea celor nevoiasi si a tot sufle­tul ostenit si impo­v­arat de greu­tatile vietii, oferindu-le un loc unde sa gaseasca, prin mila lui Dum­nezeu, man­gaiere sufle­tu­lui si aju­tor trupului.

Capac­i­tatea spi­talu­lui este de 33 de locuri, care s-au ocu­pat la scurt timp dupa deschiderea aces­tuia. Sunt batrane care, dintr-un motiv sau altul, au fost aduse de copiii lor, sau de cunos­tinte, pen­tru ca nu mai avea cine sa le poarte de grija.

Ca toti oamenii tre­cuti de o varsta, boala isi face mai simtita prezenta si e nevoie de ingri­jire med­icala. Avem 4 maici care au studii de spe­cial­i­tate si 3 in curs de for­mare, si care se ocupa de tratarea bol­nav­ilor, ori de cate ori este nevoie. Spi­talul este dotat si cu un cab­i­net stom­a­to­logic de care se ocupa alte 2 maici.

In plus, la anu­mite inter­vale de timp, le cerceteaza medici spe­cial­isti in diferite ramuri, pen­tru a sta­bili un diag­nos­tic si pen­tru a indica med­ica­tia nece­sara, acolo unde este cazul.

In toata lucrarea aceasta sunt impli­cate mai multe maici, fiecare din­tre ele acoperind un sec­tor cheie: admin­is­tra­tiv, bucatarie, spala­to­rie, intretinerea curate­niei. Opt din­tre noi ne ocu­pam efec­tiv de ingri­jirea bol­nav­ilor: 4 dimineata si 4 dupa-amiaza, cate o sap­ta­mana, apoi se inverseaza. La opt zile vine ran­dul fiecareia sa fie de garda.

Cele de dimineata se ocupa mai mult de curate­nia in camere, schim­barea bol­nav­ilor, servirea mesei; iar dupa-amiaza, pe langa ultimele doua amintite, li se citesc rugaci­uni, citiri din viata sfan­tu­lui zilei si alte carti de suflet ziditoare.

Cand bate clopo­tul de slu­jba, buni­cile deplasabile iau dru­mul bis­ericii, insotite de maicile respon­s­abile. Sap­ta­manal preotii nos­tri slu­jesc Sf. Maslu in par­a­clisul aflat in inc­inta spi­talu­lui, le spovedesc si impar­tasesc cu Sfin­tele Taine.

Din­colo de cele amintite, asa cum va spuneam la inceput, in fiecare moment intri in con­tact cu omul, in toata neputinta lui sufleteasca si tru­peasca. Bolilor trupu­lui se adauga cele ale sufle­tu­lui si ranile lui pe care numai bunul Dum­nezeu le stie. Si cu acea cheie a dragostei cauti sa deschizi usa inimii lui ca sa-l poti ajuta. Le asculti zil­nic of-urile si durerile vechi, vezi cum curge cate o lacrima, ori de cate ori isi aminteste de copilul ple­cat departe, ori de fata care nu mai da niciun semn de viata… si cauti sa suplinesti, cat iti sta in putinta, lipsa aces­tora. Man­gai cu o vorba buna cu privirea, cu o imbrati­s­are, il ajuti sa isi puna nade­jdea in Dum­nezeu si sa ia pilda din vietile celor care au patimit…

Desigur, rolul cel mai mare il are aici par­in­tele duhovnic care le cerceteaza si le man­gaie cu harul ce i-a fost dat in vir­tutea Tainei…

- Cum e sa fii fata in fata cu moartea? Cum mor oamenii care sunt pre­gatiti pen­tru viata de dincolo?

- Doar in momen­tul in care vezi pe cineva cum moare, poti sa intelegi ce inseamna desprinderea sufle­tu­lui de trup. Stim ca in prea­jma iesirii din trup sufle­tul primeste vedere speci­fica naturii sale spir­i­tuale, prin care se vede pe sine mult mai limpede de cum ne putem vedea noi in oglinda. Si lucrul acesta se observa pe chipul ori­carui muri­bund. Daca pacatele nu au fost sterse de pe „haina” sufle­tu­lui de-a lun­gul tim­pu­lui, cu aju­torul Sfin­telor Taine, acum nu se mai poate. Si atunci sfar­si­tul, moartea este cum a fost si viata.

Fiecare „tre­cere” este cutremu­ra­toare. Unele din­tre ele cu 2–3 zile inainte, altele cu o zi, intra in starea de care am amintit, cand ved­erea luminii spir­i­tuale este mult mai clara. E ca si cum incet, incet, sufle­tul se pre­gat­este sa se desprinda de trup. In acele momente, cu ade­varat, „nimeni nu este carele sa-l ajute”. Ori­cat de apropi­ate ar fi fost anu­mite per­soane, ori­cat de dragi i-ar fi fost, in acele momente sunt ca si cum nu ar exista. Doar maica, cu rugaci­unea, poate sa ajute in acele clipe sufle­tul. De fapt e si sin­gura de care are nevoie sufletul.

Sfan­tul Grig­ore Dia­logul spune multe lucruri despre viata de din­colo de mor­mant si despre duhuri. In una din Omili­ile sale, istoris­este urma­toarea intam­plare: „Apropiindu-se de sfar­sit, Hris­erie, chiar in cea­sul cand tre­buia sa iasa din trup, a vazut cu ochii deschisi duhuri ura­cioase si foarte negre, care stateau inain­tea lui, amenintandu-l cu strasni­cie ca il vor lua in inchiso­rile iadu­lui. A inceput sa tremure, sa jeleasca, sa asude, sa ceara amanare cu tipete groaznice, si cu rac­nete nemaipomenite il chema pe fiul sau, Maxim, strigandu-l pe nume (fiul era monah) si zicand: „Maxime, vino, mai repede! Nu ti-am facut niciun rau: ia-ma pe cheza­sia ta”. Spe­riat, Maxim a dat fuga indata, s-a adunat familia, plan­gand si tremu­rand. Ei nu puteau sa vada acele duhuri, a caror navalire il facea sa se chinuie cumplit, insa ghiceau ca ele sunt de fata dupa tul­bu­rarea, palirea si cutremu­rul celui al carui suflet era tras din trup. Speriindu-se de infati­s­area lor hada, acesta se zvar­colea in pat incolo si incoace, intorcandu-se spre perete: acolo erau ei. Iar cand, stram­torat pana peste poate, a inceput sa strige tare, zicand: „Amanare! Macar pana dimineata! Amanare! Macar pana dimineata!” Insa, pe cand striga el, a fost smuls din casa trupu­lui sau[3].
IMG_0298

Sau o alta intam­plare din Pateric: Cand era aproape de a muri, l-au vazut ucenicii pe Avva Arse­nie plan­gand si i-au zis: „Intr-adevar si tu te temi, par­inte?” Si le-a zis lor: „Intr-adevar, frica ce este cu mine acum, in cea­sul acesta, cu mine este de cand m-am facut calu­gar”. Si asa a ador­mit intru Dom­nul[4].

Prin fiecare din­tre ele iti vorbeste Dum­nezeu, daca stii sa asculti…

Imi amintesc de una din­tre bunici care nu mai este printre noi, femeie sim­pla, adusa de rudele ei (nu avea copii), cu semi­pareza pe partea stanga, aproape piele si os. Avea un duh atat de pas­nic… A fost cea mai deosebita din­tre buni­cile de pana acum. Zicea: Doamne, mai da-mi un an ca sa trai­esc! Doamne, toate pos­turile le tin! Ii citeai cat­eva rugaci­uni, iar: Doamne, ce rugaci­uni fru­moase! N-am mai auzit asa rugaci­uni!” Ii spuneai: Hai, bunica sa ne rugam! Si ince­peam: „Tatal nos­tru sau Doamne Iis­use… Si o gaseai dupa o ora, tot ros­tind rugaci­unea. Nu vedea sa citeasca. Avea rugaci­u­nile ei pe care le citea cu voce tare si cu duh de umil­inta. Desi durerile ei erau mari, nicio­data nu a auzit-o vreo maica sa planga sau sa fie nemul­tumi­toare… Rabda in tacere si rugaciune.

O alta batrana, simtind ca se apropie cea­sul (era cu o zi inainte de a muri), m-a chemat la ea. M-a sur­prins chipul ei trans­fig­u­rat (cu o zi inainte se spovedise si se impar­ta­sise cu Sfin­tele Taine) ca si cum se afla intr-o alta lume. Si-a cerut iertare de la noi (intre timp venise si cealalta maica) si de la batrana care locuia in aceeasi cam­era. Poate o sa spuneti ca iertare isi cere tot omul cand con­sti­en­tizeaza ca a gre­sit, dar batrana asta o facea cu atata pocainta si cu starea omu­lui care stie ca tim­pul este masurat, cum nu am mai vazut la nimeni pana atunci. A fost o pilda pen­tru noi… (ne-a impre­sionat mult).

Se ruga cu Doamne Iis­use. In urma cu un an, in Vinerea Patim­ilor, statea pe ban­cuta afara (era la vechea bol­nita). Si i-am zis: „Buni, uite, astazi e Vinerea Mare si se apropie cea­sul cand Man­tu­itorul a fost rastig­nit pe cruce. Macar pana la al IX–lea ceas sa pas­tram tac­erea si sa zicem rugaci­unea”. Ce sa va spun: ori de cate ori ieseam afara o vedeam in aceeasi poz­i­tie, cu o mana spri­jinita de banca si cu cealalta facand inchi­naci­uni si spunand Doamne Iis­use. Si a ros­tit rugaci­unea nu doar pana la ora 15….

Exem­plele ar putea continua…

(a con­sem­nat Mon­ahia Fotini)

[1] Din invata­turile Par­in­telui Arse­nie Boca, Ros­tul incercarilor.

[2] Arhim. Sofronie Saharov, Viata si invatatura stare­tu­lui Siluan Athoni­tul.

[3] Sf. Ignatie Bri­an­cian­i­nov, Cuvant despre moarte, Edit. Sofia, Bucuresti, 2007.

[4] Pater­icul Egiptean, Edit. Rein­tre­girea, Alba Iulia 2003.
(arti­col pub­li­cat in

Revista ATITUDINI, Nr 8 )

Cititi si:

1. Man­a­s­tirea Sfin­tilor de la Aiud
2. Par­in­tele Justin Parvu, voievo­dul orto­dox­iei romanesti
3. Mesaj al Par­in­telui Justin catre sem­natarii tabelelor anti-cip
4. Par­in­tele Justin: Intreaga cresti­natate este rastig­nita pe cruce
5. Par­in­tele Justin Parvu in revista ATITUDINI, nr. 8: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI

Gheorghe Dinica a incetat din viata! DUMNEZEU SA-L IERTE!

Gheorghe Dinică, unul dintre cei mai mari actori români, a murit, marţi, la ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilaţie, deşi timp de treizeci de minute au fost efectuate manevre de resuscitare, a declarat pentru MEDIAFAX purtătorul de cuvânt al Spitalului de Urgenţă Floreasca, medicul Bogdan Opriţa.

Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu colecistită acută alitiazică flegmonoasă, şoc septic şi disfuncţie multiplă de organe.

Din cauza acestei disfuncţii, avea insuficienţă respiratorie acută, aflându-se pe suport ventilator (bronhopneumonie, pneumonie bazala stanga), insuficienţă cardiocirculatorie (suport inotrop si vasopresor), fibrilaţie atrială paroxistică, insuficienţă renală cronică acutizată (anurie - hemodiafiltrare continuă), disfuncţie digestivă şi hepatică (sindrom de colestază).

Dinică a fost suspus, luni noapte, unei intervenţii chirurgicale de urgenţă sub anestezie generală. Intervenţia a vizat o colecistectomie laparoscopică, lavaj şi drenaj.

Echipa operatorie a fost formată din chirurgul Mircea Beuran şi anestezistul Ioana Grintescu.

După operaţie, starea pacientului a continuat să fie extrem de gravă, necesitând măsuri de terapie intensivă în vederea corectării parametrilor funcţiilor vitale.

Dinică, unul dintre cei mai mari actori români, a absolvit în 1961 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, la clasa profesoarei Dina Cocea. "Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa «Titanic-vals» de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală", îşi amintea el.

Gheorghe Dinică a jucat pe scenele Teatrului Mic, Teatrului de Comedie, Teatrului Bulandra, Teatrului Naţional Bucureşti, Teatrului Odeon etc.

În ceea ce priveşte cariera sa cinematografică, el a jucat în peste 60 de producţii.

A debutat în "Străinul" şi au urmat filme precum "Felix şi Otilia", "Un comisar acuză", "Cu mâinile curate", "Prin cenuşa imperiului", "Secretul lui Bachus", "Bietul Ioanide", "Ultima noapte de dragoste", "Cel mai iubit dintre pământeni", "Patul conjugal", "Patul lui Procust", "Orient Express", "Filantropica" etc.

Talentul artistic al lui Gheorghe Dinică s-a manifestat şi în muzică. În tinereţe, muză i-a fost celebra Maria Tănase şi asta l-a făcut să imprime ani buni mai târziu, albume de romanţe în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. De-a lungul carierei sale, Dinică a lansat "Cântece de petrecere" şi "Cântece de petrecere 2", în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu, "Romanţe" şi "Parol că te iubesc".

Totodată, Dinică a realizat numeroase roluri de televiziune, precum cele din producţiile "…escu", "Trei surori", "Richard al III-lea", "Lumini şi umbre", "Inimă de ţigan", "Aniela" etc.

Gheorghe Dinica a devenit o emblemă a cinematografiei româneşti. Cine nu ştie celebra replica din filmul lui Sergiu Nicolaescu "Nu trage dom' Semaca, sunt eu Lascărică". Lăscărică a rămas de altfel, un personaj de care, la 75 de ani încă se simţea apropiat. Până după revoluţie, Gheorghe Dinică a trăit o viaţă de artist boem. S-a bucurat de perioada celebrei crâşme Şarpele Roşu şi, alături de Ştefan Iordache, Marin Moraru, Sergiu Nicolaescu şi mulţi alţii, a scris istoria filmului românesc.

"Meseria asta a mea îmi ocupă cel mai mult, îmi place şi fără ea nu ar avea niciun haz pentru mine tot ce se întâmplă", obişnuia să spună.

În 2008, el a primit titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.

În cariera sa artistică a primit numeroase distincţii, printre care premiul pentru întreaga activitate la ediţia din 2005 a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, premiul de excelenţă UNITER pe 1999, premiul pentru interpretare la Festivalul de Film de la Karlovy Vary pe 1976, premiul pentru cel mai bun actor la Festróia - Tróia International Film Festival (1993).

A fost decorat cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer.

Din 2002, Gheorghe Dinică a fost societar de onoare al Teatrului Naţional "I. L. Caragiale". El a primit, de asemenea, titlul de cetăţean de onoare al oraşului Bucureşti.

Din 1996 a fost căsătorit cu Gabriela Georgeta Dinică, o femeie despre care declara: "are o relaţie clară cu viaţa şi a făcut ordine în dezordinea existenţei mele".

http://www.mediafax.ro

foto: Cristina Nichitus

Bazac: Vaccinul antigripal care va fi cumparat din strainatate a fost refuzat de Polonia

ULTIMA ORA: Ministerul Sanatatii precizeaza ca vaccinul pe care intentioneaza sa il achizitioneze din strainatate pentru imunizarea copiilor are toate aprobarile de calitate, siguranta si eficacitate de la Agentia Europeana a Medicamentului. Reprezentantii ministerului adauga ca guvernul polonez a refuzat termenii contractuali, si nu calitatea vaccinului sau necesitatea acestuia, si ca, asa cum s-a procedat si pana in prezent cu privire la deciziile care se iau in legatura cu limitarea raspandirii virusului H1N1 pe teritoriul Romaniei, ministerul va informa transparent asupra termenilor contractuali conveniti cu firma producatoare.

Fostul ministru al Sanatatii, Ion Bazac, atrage atentia autoritatilor asupra celor 500.000 de doze de vaccin care urmeaza sa fie achizitionate din strainatate, pentru imunizarea copiilor, precizand ca acest vaccin a fost refuzat de Polonia, din cauza conditiilor contractuale, anunta, luni, NewsIn. "Autoritatile din Romania ar trebui sa manifeste o precautie ridicata in ceea ce priveste achizitia tipului de vaccin pandemic destinat vaccinarii copiilor, dupa ce Polonia a refuzat vaccinul unui anumit producator, acelasi cu cel ofertat Romaniei", a precizat fostul ministru. Ion Bazac recomanda Ministrului Sanatatii si guvernului sa reanalizeze achizitia vaccinului, in conditiile in care premierul polonez a refuzat ca Executivul sa isi asume prin contract, la cererea producatorului, responsabilitatea pentru efectele adverse ale vaccinului. "Este inacceptabil ca raspunderea pentru eventualele neajunsuri sau efecte adverse ale vaccinului sa fie asumate politic, de guverne si nu de catre producator! Vaccinul este un produs medical si producatorul trebui sa si-l asume. Este de asteptat ca aceleasi conditii sa fie impuse de catre producator si tarii noastre - Guvernul Romaniei sa isi asume responsabilitatea pentru efectele negative", a adaugat Bazac.
Fostul ministru a mai spus ca, in contextul acestor conditii contractuale de achizitie cerute guvernelor, se nasc suspiciuni cu privire la testarea vaccinului respectiv. Bazac solicita Ministerului Sanatatii si guvernului sa faca publice conditiile solicitate de catre producator si sa ia in calcul reanalizarea sursei de achizitie a vaccinului pentru copii. Referitor la situatia pandemiei AH1N1 in Romania, Ion Bazac a mentionat ca prezenta premierului Emil Boc in cadrul Comitetului de Gripa al Ministerului Sanatatii organizat luni nu a adus mai multa coordonare in eforturile de limitare a imbolnavirilor cu AH1N1. "Ministerul Sanatatii inca nu a comunicat metodologia de vaccinare: unde, cand si cum se face exact vaccinarea categoriilor din serviciile esentiale, cand si in ce conditii se face vaccinul sezonier si cand cel pandemic, cum se face vaccinarea in zonele in care este deficit de medici vaccinatori si ce masuri trebuie luate pentru a asigura resursele necesare si altele", a mai spus Bazac. Pentru a putea vaccina si copiii intre sase luni si sase ani, categorie de risc care nu va fi acoperita de vaccinul produs la Institutul "Cantacuzino", autoritatile au anuntat, saptamana trecuta, ca vor cumpara 500.000 de doze de vaccin din strainatate, de la producatorul GlaxoSmithKline.

Z.O.

La o intalnire cu parintii, Strainu Cercel declara ca vaccinarea nu este obligatorie. Sa stam de veghe!

Ce va face Boc? Premierul Poloniei spune ca a rezistat presiunilor importatorilor de vaccin anti-H1N1, pentru a nu incalca legea

Guvernul Boc a hotarat importul a 500.000 de doze de vaccin anti-H1N1, pentru a vaccina copiii, la care siguranta vaccinului romanesc nu a fost inca testata. Vaccinul produs de GlaxoSmithkline este insa singurul disponibil, pentru ca Polonia a refuzat importul, ceea ce a disponibilizat peste 1 milion de doze. Spre deosebire de vaccinul produs la Institutul Cantacuzino, vacinul din import are adjuvanti si conservanti care cresc eficacitatea si termenul de valabilitate, dar cresc riscul de efecte adverse, conform parerii contestatarilor. Studiile care sa sustina siguranta s-au facut in termenul relativ scurt de la descoperirea virusului, de aceea o parte a publicului refuza vaccinarea. Chiar daca importatorii fac mari presiuni asupra Guvernului de la Varsovia, premierul polonez Donald Tusk a refuzat sa plateasca vaccinul pentru care nimeni nu vrea sa garanteze, anunta Associated Press. Problema, conform acestuia, este de responsabilitate politica. “Ne confruntam cu mari presiuni din partea companiilor farmaceutice. Trebuie sa platim sute de milioane de zloti pentru un vaccin si nimeni nu vrea sa garanteze ca nu are efecte secundare. Societatile care ne ofera vaccinul pentru gripa A H1 N1 refuza sa-si asume raspunderea pentru efectele secundare. Vor clauze pe care legislatia poloneza nu le admite. Nimeni nu vrea sa suporte eventualele consecinte”, a spus Tusk. Este vorba de vaccinul produs de compania britanica GlaxoSmithKline, care va obtine un profit de peste un miliard de euro numai in trimestrul al IV-lea din vanzarea produsului Pandermix pentru tratarea noii gripe. In paralel, compania produce Relenza, la concurenta cu Tamiflu, oferit de firma Roche. In provincia Quebec din Canada, angajatii de la Glaxo si-au vaccinat copiii ca sa fie mai convingatori pentru restul populatiei.
Surse din apropierea echipei guvernamentale sustin ca si premierul Boc ar ezita sa-si asume raspunderea pentru eventualele riscuri, mai ales ca firmele importatoare au acelasi tip de contract care arunca responsabilitatea despagubirilor in sarcina statelor care comanda vaccinul. Cel mai probabil acesta va fi importat, dar distributia efectiva nu va incepe decat dupa prezidentiale, pentru ca efectul unui incident petrecut la copii ar fi devastator pentru actualul presedinte, aflat in cursa electorala. Fostul ministru al sanatatii, Ion Bazac, a declarat ca producatorul trebuie sa isi asume raspunderea unui medicament, nu statul care il finanteaza. In cazul in care firma Glaxo refuza sa garanteze pentru siguranta vaccinului, Romania ar trebui sa reanalizeze un import de 10 ori mai scump decat productia interna, de la IC Cantacuzino.

Tensiuni si in Statele Unite

Spre iritarea autoritatilor si o parte a populatiei SUA refuza vaccinarea. Unii medici sustin ca nu se cunosc efectele secundare pe termen lung. Doctorul Anthony Fauci, directorul Institutului National de Boli Infectioase din SUA, a spus ca medicamentul este eficient, ca au fost vaccinati peste 10 milioane de oameni si nu s-au inregistrat efecte secundare. Teoria conspiratiei este alimentata pe You Tube, unde apar opinii despre un complot care ar urmari reducerea populatiei la nivel mondial. Tinerii americani dau crezare zvonurilor conform carora unii fotbalisti din echipa Redskins de la Washington prezinta tulburari neurologice dupa ce au fost vaccinati contra gripei.

Revolta medicilor din Germania

Medicii din Germania au declansat revolta generala impotriva vaccinarii pentru H1N1 cu Glaxo. Ei acuza Guvernul de la Berlin de minciuna si discriminare, considerind ca toata campania de vaccinare contra gripei porcine este discreditata. Doctorii germani afirma ca nemtii ar fi cobai intr-un experiment gigantic, pus la cale de companiile farmaceutice. Doctorul Wolf-Dieter Ludwig este seful sectiei oncologice din Berlin. Are in grija bolnavi de leucemie si de alte forme de cancer. Multi au trecut prin chimioterapie si sistemul lor imunologic este zdruncinat. “Acesti oameni fac parte din grupa celor cu risc ridicat de infectare. Lor ar trebui sa li se administreze vaccinul mai intai. Pacientii sunt foarte ingrijorati fiindca stiu ca pot contracta infectia cu usurinta. Incerc sa le explic ce utilitate si ce riscuri implica vaccinul, dar nu pot sa le recomand clar ca in acest moment sa se vaccineze”, spune dr. Ludwig care este presedintele Comisiei pentru medicamente al Asociatiei medicilor germani. Verdictul lui este necrutator: “Nu suntem multumiti de aceasta campanie de vaccinare. Ridica numeroase probleme, iar utilitatea ei este neclara. Autopritatile au fost duse de nas de campania pentru vaccinare, lansata de concernele farmaceutice, care de fapt nu vor decat sa cistige bani”. Este cea mai mare campanie de vaccinare din istoria Germaniei, iar nesiguranta predomina. Peste 50 de milioane de doze de vaccin Pandemrix, produs de GlaxoSmithKline (GSK), sunt aduse de luni intr-un loc secret de langa Dresda. Acolo exista si fabrici de medicamente cu traditie. Vor fi vaccinate mai intai cadrele medicale si persoanele cu grad de risc.

Viorel Patrichi
Gardianul