+3 AUGUST - CINCI ANI DE LA INTRAREA ÎN VEŞNICIE A DOCTORULUI TEOFIL MIJA (vezi mărturia VIDEO a dârzului luptător, alături de mărturisitorul Nicolae Purcărea, într-o convorbire despre rezistenţa armată din Munţii Făgăraşului cu regretata jurnalistă Maria Petraşcu)

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

          

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până la moarte. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

  A fost cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

+ Maria PETRAŞCU

Florin PALAS

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: "Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării". VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. 

Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. 
La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.

După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!

Refuzând să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.

Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.

Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.

Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.

Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică

În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie. 

Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. 
Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.

Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.

Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă

La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.

Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau. 

Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.

Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi

- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?

- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.

Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare. 

- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...

- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.

Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare

Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.  

De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof. 

Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi

- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?

- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.

Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.

- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră? 

- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.

Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate

La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.

- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?

- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.

E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.

- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?

- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile. 

- Cam câte versuri aţi învăţat?

- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.

Comunismul a vrut să schimonosească sufletul

- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?

- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.

- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?

- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.

- Cum îi priviţi pe legionari?

- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.

O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării

- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?

- Nu.

- De ce?

- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi. 

Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.

A consemnat Florin PALAS

- interviu realizat pentru revista Veghea

+3 AUGUST - PATRU ANI DE LA INTRAREA IN VESNICIE A DOCTORULUI TEOFIL MIJA (vezi marturie VIDEO a darzului luptator, alaturi de marturisitorul Nicolae Purcarea, intr-o convorbire despre rezistenta armata din Muntii Fagarasului cu regretata jurnalista Maria Petrascu)

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... by f100001582328508


Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... by f100001582328508

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

          

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până la moarte. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

  A fost cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

+ Maria PETRAŞCU

Florin PALAS

Prigoniti si prigonitori: Ion Gavrila Ogoranu si Walter Roman

 

         Turla bisericii spaniole se prabusi cu zgomt asurzitor peste cadavrele calugaritelor in uralele soldatilor rosii. Comandantul batalionului de artilerie din brigada a 11-a "Venceremos" isi felicita gradatii in limba rusa, pastrandu-si totusi accentul matern. In Spania, in timpul razboiului civil, subalternii il cunosteau sub numele de Walter Roman. Cei cu acelasi sange stiau ca il cheama Ernest Neuländer, apropiatii strigandu-l Ernő. In urma cu cinci ani, il cunoscuse pe Miklós Goldberger, functionar Komintern, membru in Biroul Politic al Partidului Comunist. La 18 ani, Ernest Neulander pornise deja pe drumul Satanei pe care avea sa o slujeasca si in Spania, acolo unde in 1936 fortele nationaliste conduse de generalul Franco au reusit sa infranga trupele Armatei Rosii, trimise acolo intr-o incercare disperata de prindere a Europei intr-un cleste rosu. 

         Cu o miscare hotarata, tanarul de 29 de ani infipsese inapoi troita in pamant. Puterile ii fusesera puse la incercare destul de greu in ultimii ani si se mira un pic de usurinta cu care reusise sa reimpamanteze crucea; tarana era totusi destul de moale, plouase mult si rece zile in sir pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului, dar Ion Gavrila Ogoranu deja nu mai simtea nici zloata, nici zapada si nici frigul; era prea mult sange in pamant. Ion era convins ca izbanda sa se datora camarazilor cazuti pentru Neam, numai ei ar fi putut inmuia inima lui Dumnezeu. Prin botezul crestin, alesese sa lupte pentru Hristos. Stramosii lui intrasera alaturi de Mihai Viteazul in Alba Iulia , luptasera impreuna cu Stefan cel Mare impotriva paganilor, si spusesera “No hai” laolalta cu Iancu Avram. Era convins ca toti martirii Neamului il ajutasera atunci sa infinga inapoi Crucea in pamant. Hristos din cer, ii zambea, dandu-i dreptate; un soare molcom, il rasplatea pe tanarul luptator anticomunist, incalzindu-i oasele greu incercate. Romanul alesese calea muntilor, calea luptei anticomuniste. El si ai lui se numeau Armata Nationala Romana, mandri ca exista un colt din Regatul Romaniei care nu-si plecase capul in fata ocupantului. In acel timp, Walter Roman era general-maior in armata "romana" sau mai bine zis in armata sovietica de ocupatie. Se reintorsese pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei tradatoare Horia, Closca si Crisan, constituita din prizonieri de razboi romani aflati in URSS, care au ales sa treaca de partea inamicului.

1990 - Cu putin timp inainte de a incepe jurnalul de stiri de la televizor, Badia Ogoranu se aseza in fotoliul sau din micuta odaie a casei, incalzita de o soba de teracota. Anii trecusera frumos peste el, iar sprancenele albe si stufoase il faceau sa semene oarecum cu un vultur rar din Carpati; ochii sai albastri se inchisesera pentru un moment, instinctiv, atunci cand lumina stridenta a micului ecran patrunsese in incapere. Stirile incepusera cu imaginea primului-ministru al Romaniei. Petre Roman le vorbea romanilor despre revolutie, democratie si economie de piata. Badia se lasa un pic pe spate, trase aer in piept cat sa-i ajunga pentru o mie de ani. Stinse televizorul, isi facu rugaciunea de noapte deschizand mai apoi larg fereastra; de undeva de acolo din munti, lupii ii sopteau ca nu pot fi omorati, stelele lui Hristos sareau clipocind printre ramurile verzi ale brazilor pe care-i intalnise cu multi ani in urma, pe cand acestia erau pui. Padurea din jurul casei, vrajita de ceata, si tulburata de nelinistea Omului, ingana: “danseaza ursul romanesc/de 2000 de ani danseaza/l-au prins de pui in miez de codru/hei codrul ala-l tot viseaza/dar sa mai scape nu e modru”.

Mihai Tîrnoveanu

8 ani de la trecerea la vesnicie a lui Ion Gavrila Ogoranu (+1 Mai). VIDEO - Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta armata din Muntii Fagarasului cu regretata jurnalista Maria Petrascu

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Ion Gavrilă Ogoranu. Meditaţiile unui luptător. "De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă?"

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?
De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.
Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.
Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.
Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

INEDIT. Manuscris al lui Ion Gavrila Ogoranu despre arta din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?

De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.

Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.

Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.

Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (meditatie a lui Ion Gavrila Ogoranu din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului, text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

Ion Gavrila Ogoranu despre cuvantul calauzitor al lui Traian Trifan catre cei care aveau sa ia calea muntilor pentru a se opune regimului comunist de ocupatie

Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflându-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvânt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“. Şi aţi desenat dedesubt o cruce ...

...şi un steag dac, simbolizînd pe Dumnezeu şi neamul nostru. Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris. După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rându-i bătrîn, îţi depune pe mormânt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei. Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta.

Exclusiv. Manuscrisul Testamentului Grupului Carpatin-Făgărăşean, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu.

 În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. O săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea. 


Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu. 

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”. (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare

IN MEMORIAM. Doctorul Teofil Mija despre bunii sai prieteni. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

- fragment dintr-un text publicat în revista Veghea

VIDEO. Ion Gavrila Ogoranu, cavalerul demnitatii romanesti: A ramas un picur de demnitate. Un popor nu traieste numai cu paine si salam, ci si cu demnitate si cu onoare. Jertfa camarazilor mei a spalat fata Romaniei manjita de tradari. Vezi si o inregistrare video cu sora lui Ion Gavrila Ogoranu

Luptatorul din Muntii Fagarasului, Dumitru Moldovan, recitand din poeziile inchisorilor comuniste

Luptatorul cu arma in mana din Muntii Fagarasului, Dumitru Moldovan, recitand poezii ale lui Nichifor Crainic si vorbind despre pacea launtrica.

Sa luam aminte! Ion Gavrila Ogoranu despre Samoil Marza, fotograful Marii Unirii. Marza a rabdat mizerie si a murit de foame

Cine a fost Samoil Marza?

Samoil Marza este singurul fotograf prezent la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Samoil Mârza - cel care a imortalizat in 5 clisee fotografice unicate momentul Marii Uniri!

Samoil Mârza,un fost fotograf roman,cunoscut in deosebi pentru singurele clisee fotografice care surprind Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din1 Decembrie 1918.

El s-a născut într-o familie de ardeleni din judeţul Alba, pe 18 septembrie 1886. A urmat clasele primare in satul natal, Galtiu, iar studiile liceale le urmează la Alba Iulia.

Ulterior absolvirii liceului,la vârsta de 23 de ani, tânărul ardelean este trimis de părinţii săi, în ucenicie, la fotograful sibian Iainek unde, pe durata a 3 ani de practică şi studio, învaţă meseria de fotograf.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Samoil Mârza este recrutat şi trimis în armată, urmând ca în 1916 – o dată cu intrarea României în Război, să fie trimis pe Frontul din Italia, unde este încadrat în serviciul tipografic şi fotografic al Armatei Române.

În 1918, pe 1 Decembrie, în jurul orei 11, alături de consătenii săi şi pe o vreme mohorâtă, Samoil Mârza ajunge la Alba Iulia pentru evenimentul Marii Uniri. Avea cu el aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă însa nu avea credenţional (acreditarea de astăzi) pentru a intra în sala unde s-a încheiat actul marii Uniri. Acest credenţional era deţinut de catre fotograful german, Bach, care însa nu s-a prezentat la eveniment.

Prezent totuşi la eveniment tânărul fotograf a realizat 5 fotografii la Marea Unire. Afară fiind un timp nefavorabil, o vreme mohorâtă, era greu să relizezi fotografii cu un timp de expunere foarte scurt, motiv pentru care Samoil Mârza a realizat doar 5 fotografii, singurele care surprind evenimentul Marii Uniri.

Trei din cele cinci imagini surprind mulţimea prezentă la eveniment, iar două – sunt cadre relizate cu tribunele oficiale la care a fost citit Actul Unirii în faţa Marelui Sfat Naţional şi a poporului.

Din activitatea fotografului, amintim următoarele evenimente importante în care a ilustrat vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni (1919), încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria (22 octombrie 1922), serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu (1924). În 1929, cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la Marea Unire, Samoilă Mârza a fost decorat de către oficialităţi.

Din cauza unei boli incurabile, fotograful Samoil Marza moare la data de 16 decembrie 1967 si este inmormantat in Cimitirul Maieri din Alba Iulia.

In anul 2003 la mormantul sau fost înălţat un monument, iar în satul Galtiu, la 23 noiembrie acelaşi an, i-a fost dezvelit un bust executat de sculptorul Borteş Narcis Dumitru, o dată cu lansarea cărţii „Samoilă Mârza - 1886-1967 - Fotograful Unirii Transilvaniei cu România”.

Sursa: 1 decembrie.ro

Mărturia lui Ion GAVRILĂ OGORANU despre Samoil Mârza. Elemente ce nu apar în biografiile oficiale.

Din când în când auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curând apărea la noi fotograful Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, (...). Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din „furnizor al curţii regale”, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Când n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blând, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mânca nu s-a gândit niciunul.

După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de când. După moartea lui, şi după ce „geniul Carpaţilor” ne-a „redat istoria”, fotografiile lui Samoilă Mârza au început să aibă trecere, intrând şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame.

- fragment extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. II, pag 213