Dacă prima şedinţă
de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea
de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost
îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament.
Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi
discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de
reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber,
ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai
în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor
închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul
oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a
celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie
voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.
Şedinţa a avut loc
în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost
scoşi în faţa celulelor.
Prezidiul a fost
instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului
cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita
cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei,
adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele
consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru
faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost
secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a
ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la
ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se
revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi
mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere,
colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de
suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul
victorios al comunismului. (...)
Conform probabil
hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se
mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest
prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu
grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau
luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor
existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată
grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru.
"Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după
ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele
a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie?
Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se
afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele
deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia
să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită
cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că
înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi
cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare
se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de
sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea
primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea
şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii
n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente –
pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40
de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe
zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era
atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru
suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc
– s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând
să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne
salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:
- Trifan, îţi iei
sau nu-ţi iei angajament?
Întrebarea ne-a
lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui
Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag
acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care
părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu
nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la
reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu
somat.
Trifan ţinea capul
în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi
stăpâneau sufletul? (...)
Privirile noastre
continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau
ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se
îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte
interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al
inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin
ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns
prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a
bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
-
Eu sunt rob, robul n-are voinţă!
Nu ştiu din ce
străfunduri de revoltă a tâşnit această voce cu care Trifan făcea afirmaţia de
mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi desfăşurarea
unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţea fiinţa care întrevedea
dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca
o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute
nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii
cineva va spune că "numai mie (şi
nu mai ştiu cui) nu mi-e frică de securitate!". Era recunoaşterea umilă şi
disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii
era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a
oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era
dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea,
înfruntarea prin care ţi se cerea să te angajezi adresându-ţi-se direct,
scoţându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această
slujbă de reeducare era Busuioc. Insistenţa cu care el îl presa pe Traian să-şi
ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toţi simţeam
harapnicile brăzdându-ne faţa. Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost
pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub
aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi
torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost
răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit.
Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra
bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin
înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să
debiteze Busuioc ? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea,
lepădătură, gunoi fascist! Ofiţerul cu reeducarea, locotenentul major
Dorobanţu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale
deţinuţilor. Ii lăsa să-şi desfăşoare ei procesul de lămurire sufletească şi de
găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alţi “iluminaţi”, cel puţin
patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toţi aceştia au
început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de
câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze
zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţa este ratată,
locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus.
Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni,
care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n
dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă,
bandiţilor!
Eram nedemni de
libertatea ce ne-o ofereau comuniştii.
Trifan a fost pus
în lanţuri.
- fragment din
lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu - “Spicuiri
dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra
închisorilor comuniste”, apărută la Editura Ramida, Bucureşti, 1999 (cartea
ne-a fost pusă la dispoziţie de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea, unul
dintre ucenicii devotaţi ai Bădiei Traian Trifan)
