RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

    “Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”.   (Sfântul Efrem Sirul)

 „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”

                                                                                               ( Troparul Crăciunului)

       CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.    

       Întruparea CUVÂNTULUI  este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.

        Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.

            Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales. 

         Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca  împlinire a religiozităţii sale.

        De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii  psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.

         Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.

          În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.      

          Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.

  “Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).

            Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).

             Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.      

        “Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The  Way of  the  Ascetics, London, 1960, p.79).

          Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.

           Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor  (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.

           Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.

           Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.

             Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).

           În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).

              Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor:  vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.

              Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.

              Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin  Rugul aprins al Rezistenţei creştine.

                 Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionar, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.

                Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul  Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. 

                 Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor încarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.

              Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.

             Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi, descendenţii lor în lumină.

           Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.

  

  VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

         Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.

       Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei, Părintele Arsenie Papacioc, afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).

         Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:

        “Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul  lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.

        Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

   „ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.../ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).

   Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.

MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU), POETĂ MISTICĂ.

   Zorica Laţcu s-a născut la 17 Martie 1917, la Mezotur în Ungaria. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Braşov, unde absolvă şcoala primară şi liceul. În 1936 obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Publică primele poezii în perioada adolescenţei, fiind premiată pentru poeziile închinate mamei. Urmează Facultatea de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică şi modernă, între 1936-1940. În anul 1941 este numită preparator universitar la Institul Român de Lingvistică. Colaborează la realizarea Dicţionarului limbii române al Academiei române şi revista “Daco-română”. Tot în acest an debutează în prodigioasa revistă “Gândirea, iar între 1944-1949, publică 3 volume de poezii. Se ataşează spiritual de Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, avându-l ca îndrumător pe marele duhovnic Arsenie Boca, căruia îi dedică volumul de poezii Poemele iubirii. În 1948, Zorica intră în viaţa monahală sub numele de Teodosia la mănăstirea Vladimireşti, judeţul Tecuci, până în 1955, cănd este arestată conducerea şi mănăstirea desfinţă. Maica Teodosia este şi ea arestată în 1956 şi condamnată la 3 ani de închisoare. Între 1949-1970, va mai compune 4 volume de poezii, păstrate în manuscris. Colaborează cu părintele profesor Teodor Bodogae, între 1970-1990, la traduceri din Sfinţii Părinţi, respectiv: Grigorie de Nyssa, Simion Noul Teolog ş.a.

           În 1990, se reîntoarce la Mănăstirea Vladimireşti, doar până în 8 August, când suie la Domnul.

          Volumul de poezii “Poemele iubirii”, întregeşte primul poem mistic românesc, a cărui temă centrală este iubirea omului pentru Dumnezeu. I-au rămas 3 manuscrise: 1. Imnele iubirii divine ale Sf. Simeon Noul Teolog şi volumul de versuri Din pribegie, 2. Poemul “Grădina Doamnei”, închinat României creştine şi 113 poezii închinate vieţii mănăstireşti şi poporului daco-român şi 3. un nr. de 87 de poezii, închinate frumuseţii cosmosului, istoriei poporului român şi poeme teologice. În întreaga ei operă lirică, pulsează seva teologică şi mistică despre lume şi viaţă. Ilustrul şi exigentul profesor Dimitrie Popovici, a afirmat cu toată greutatea competenţei sale că “poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.  Distinsa scriitoare şi mărturisitoare basarabeancă (o Eroină a închisorilor ateo-comuniste) Aspazia Oţel Petrescu, marea prietenă a Poetei, ne conturează chipul ei în foiţă de aur: “Zorica era dăruită cu harul de a aduce  prin arta sa pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viaţă ne arată că suferinţa acceptată, înţeleasă şi purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat.

      Poezia Zoricăi Laţcu ne aşează în misterul iubirii iar harul ei versificator este el însuşi un miracol. Stilul ei inconfundabil este de o frumuseţe clasică, desăvârşită. Tot ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe înţelesul tuturor şi în acelaş timp, încadrat în frumuseţe; în fiecare metaforă, câtă profunzime, cât mister care cucereşte şi înalţă! Totul este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. Totul e frumuseţe şi cântec în poezia sa.

      Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect, Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre locuri şi printre oameni.

     Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cât de sublime este să trăieşti din iubire, pentru iubire. Ne arată ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, să iubeşti cum iubeşte Iisus”. (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, p.128).

         Inima şi sufletul acestei mari Preotese a poeziei mistice fascinează mintea şi extaziază inima, cu fiecare vers care este divin. “Fiecare din poeziile scrise de Zorica Laţcu Teodosia fiind “o minune” prin ea însăşi… Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu, că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume, prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul. Vom avea tot mai multă bucurie şi tot mai multă lumină, din bucuria lui Hristos şi din bucuria celei ce este “Maica bucuriei”, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, atât de dragă celei care ne veseleşte pe noi, prin luminile de gând pe care le-a primit de sus şi prin care Maica Teodosia înmulţeşte binele şi bucuria”. (Arhim. Teofil Părăianu, Mănăstirea Brâncoveni-Sâmbăta de Sus.).

“Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,/ Pentru calea albă în singurătate,/ Pentru istovirea cărnii sfâşiate,/ Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă./ Pentru strălucirea lacrimii curate,/ Pentru dorul tainic, care-n suflet cântă,/ Oasele sărmane bine Te cuvântă,/ Pentru toate aceste, Doamne, pentru toate. Pentru că Tu, Doamne, eşti nespus de mare,/ Pentru că Eşti Unul în desăvârşire/ Pentru că Eşti Însuţi vatră de iubire. / Soare de dreptate, blândă desfătare,/ Pentru că Eşti Slavă, Milă şi-ndurare,/ Pentru toate acestea, Îţi aduc mărire.  (Ruga mea).

 

Prof. Ilie Bădescu: Cum tâlcuim cifra „7 miliarde”? Despre ucigaşii omului. Moartea Neagră.

Media românească ne comunică două informaţii cu un mare potenţial de nelinişte. Prima informaţie: românii au scăzut de la circa 23 de milioane, câţi erau acum 20 de ani, la circa 19 milioane şi peste, câţi a numărat recensământul tocmai încheiat. O scădere de aproape 3 milioane, adică o scădere de 13% în 20 de ani. Comentariul şi studiile celui mai însemnat demograf al României, profesorul Vasile Gheţău, vine să accentueze angoasa etnodemografică: în anul 2050 vom mai fi 16 milioane de români, iar în 2100 vor mai fi circa 8 milioane de români pe planetă, adică doar circa 30% din totalul actual (numărându-i şi pe cei de dincolo de frontiere). Asupra acestei angoase flotante a etnodemografiei româneşti vom reveni în numărul viitor, căci chestiunea ni se pare de o înspăimântătoare unicitate în Europa. O asemenea prăbuşire demografică poate fi consemnată doar pentru triburile aborigene din continentele african şi latino-american în veacul primelor atingeri cu sistemul european. Declinul acelor popoare s-a derulat cam cu aceiaşi mărime a duratei, ceea ce confruntă lumea epocii moderne cu fenomenul extincţiei unor popoare pe durate mai mici de 100 de ani, adică cu puţin peste durata de viaţă a segmentului triadic al bătrânilor din naţiunile bogate ale lumii. A doua informaţie cu care am fost „bombardaţi” câteva zile în şir de media românească: s-a născut făptura cu care omenirea a atins pragul de 7 miliarde. De acum încolo, ni se spune, nu vom mai număra cu cifra 6 în faţa zerourilor, ci cu cifra 7. Fenomenul firesc al naşterii unei făpturi umane a fost jurnalistic recanalizat să devină ceva suprafiresc, o mare poveste mediatică. Unde ar voi făuritorii mitului mediatic să ne conducă? La o chestiune reală, pe care însă comentatorii vor s-o devieze de la adevăr, căci adevărul este la polul opus marilor interese care domină şi spaţiul mental nu doar pe cel economic. Chestiunea se numeşte: marea foame. Marea foame, foamea globală înconjoară planeta. Toate mişcările tumultuoase (un nou tumultus rusticorum), care au devastat deja faţa rimlandului african, ţările nordului Africii, una după alta, preanunţă problema pe cale să zdruncine aşezământul lumii noastre asemenea unui straniu şi terifiant tsunami ce va izbi reţeaua de biotopuri ale planetei. Spectrul foamei ameninţă planeta şi nici un FMI nu va putea să mai zăgăzuiască răscoala planetară. Ceea ce-au arătat popoarele nordului african este doar o mică ridicare de cortină de pe grozăvia unei scene terifiante. Analiştii apocalipsei populaţionale nu vor să menţioneze un lucru alarmant: tinereţea planetei este concentrată în proporţie de 80% în cele două continente: Africa şi Asia, iar bătrâneţea planetei este concentrată în proporţie de circa 80% în ţările bogate. Pe de altă parte, se ştie că 5% dintre bogaţii lumii consumă 95% din avuţia planetei. Simplificând oarecum, putem spune: tinerii lumii sunt proprietarii sărăciei planetare, bătrânii ţărilor bogate deţin bogăţia planetei. Paradoxul este că dinspre partea bogaţilor lumii, a ţărilor celor mai bogate, nu ne parvine vreo tentativă, semnificativă statistic, de contracarare a spectrului foamei, ci o bizară supărare pe „explozia” populaţiei lumii, cum deducem dinspre starea de spirit a experţilor occidentali, care, de fapt, sunt gânditorii bogaţilor.

Reducerea sărăciei la scară mondială este îndatorată enorm contribuţiei unui stat, precum China, angajată în cursa unui capitalism încordat să-şi menţină identitatea între un capitalism de suprastructură, care tocmai a devastat ţările răsăritene dimpreună cu Marea Rusie eurasiatică, şi un capitalism al dezastrelor, predicat de acel om scurt, un bătrân mic de statură, cu trup puţin, Milton Friedmann, înconjurat de apostolii săi răspândiţi în toate statele lumii, spre a le aduce la picioarele lui Mamona. Aceşti apostoli pe dos au reuşit două lucruri: să uşureze transformarea elitelor guvernante din ţările tranziţiei în plutarhii rapace şi să edifice, cu ajutorul acestora, reţeaua mondială de regimuri oligarhice care alcătuiesc împreună suprastructura mondială, de care se foloseşte şi pe care se sprijină capitalul speculativ la scară globală. Acest sistem şi forţa de teribilă izbire a planetei pe care a dovedit-o financiarizarea disproporţionată a economiei mondiale au devastat deja planeta pregătind scena marii înfometări planetare. Chestiunea se vede din compararea datoriei mondiale cu PIB-ul mondial, ori din examinarea simplă a îndatorării celei mai bogate ţări a lumii, SUA. Datoria de stat totală a SUA este de peste 56 mii de miliarde de dolari. Peste acest fapt, se impune o a doua constatare: cincimea de sus, aceea a bogaţilor, pe scara în centile a veniturilor lumii, este de 9 ori mai bogată azi comparativ cu situaţia de acum 15 ani, iar cincimea de jos este de 5 ori mai săracă azi decât acum 15 ani, ne spune Robert Reich. Sistemul creat de cei puternici ai planetei a sporit sărăcia verticală, adică a redistribuit sărăcia şi foamea de mâine spre cei mai săraci şi bogăţia de mâine spre cei şi mai bogaţi de astăzi. Când la reducerea sărăciei planetare, China singură a contribuit cu 95% şi ţările bogate cu numai 5% ne putem da seama ce orientare au marile metropole ale lumii din care se compune acest nou imperium mundi. Un atare imperiu are totuşi o bizară performanţă: a reuşit să facă din capitalul speculativ o putere mai mare de 11 ori decât economia reală a planetei. Vom propune, aşadar, o altă tâlcuire la faptul naşterii cetăţeanului planetar cu numărul „7 miliarde”. Împotrivindu-ne curentului mediatic, prin care ni se sugerează că foamea de mâine are o cauză în creşterea populaţiei, vom continua să credem că adevărul trebuie căutat în contra acestui curent. Fenomenul creşterii explozive a populaţiei este el însuşi consecinţa unui sistem creat de cei care doar astfel au putut concentra o asemenea bogăţie şi putere şi nicidecum un fenomen care ar decurge spontan din inerţia unei explozii demografice. Explicaţia la foamea de azi şi de mâine dimpreună cu căile prevenirii acestui fenomen trebuie căutată în altă parte. Marea finanţă şi regimurile oligarhice pe care aceasta le sprijină peste tot, spre a se folosi de ele, poartă principala răspundere pentru contracţia hranei şi nicidecum înmulţirea populaţiei. Aceasta se supra-adaugă relaţiei cauzatoare, n-o induce. Sunt toate semnele că trendul dominant al planetei este astăzi cel care poartă popoarele spre foamea cea mare, de la care nu există scăpare în reţetele actuale ale FMI şi ale Băncii Mondiale. Este evident pentru toate minţile lucide ale lumii că politicile FMI au eşuat şi că ele singure, pe calea pe care merg astăzi, nu fac decât să facă încă mai probabil drumul spre foame. Pe acest drum se vor încolona popoarele, unul după altul, într-un marş al apocalipsei istorice declanşată de criza acestei mari civilizaţii europene. Cu o atare prăbuşire se rupe şi osia acestei lumi istorice. Zadarnică este amăgirea oligarhiilor care se cred adăpostite de miliardele de dolari (sau euro, după caz). Ele vor da primele cohorte de bogaţi năpăstuiţi, loviţi de neputinţele care se adaugă la ruşinea de a-şi fi spoliat popoarele, aruncându-le fără şanse sub spectrul foamei colective. Popoarele înfometate nu au milă şi disperandologia, această ştiinţă tragică născută în albia trendurilor disperării, nu va mai putea decât să încuie uşile unui sistem de cunoaşteri care au hrănit şi ele iluzia bogaţilor. Elitele lumii par să nu mai poată iubi popoarele peste care superfetează. Mintea lor, forma lor de gândire vântură şi împrăştie multe dar nu adună nimic. Materia gândirii lor este planeta, ei nu mai vorbesc de popoare, ci de populaţia planetară deasupra căreia croiesc politici demografice, proiecte populaţionale, ca şi cum ar fi sosit rândul omenirii întregi la vânturătoarea veacului. Redăm aici spre ilustrare, prin mijlocirea unui site american, gândurile unui expert din marea metropolă a lumii, deopotrivă oficial al marelui Stat: „Există o singură temă în spatele eforturilor noastre: - trebuie să reducem nivelul populaţiei. Iar guvernele trebuie să ne folosească metodele pentru a obţine rezultate curate şi frumoase, sau vor primi  mizeria pe care o avem în El Salvador, sau în Iran, sau în Beirut. Populaţia este o problemă politică. Odată ce populaţia este scăpată de sub control, este nevoie de guvern autoritar, chiar fascist, pentru reducerea ei… Programul nostru în El Salvador nu a funcţionat. Nu am avut infrastructura care să-l susţină…. Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteţi toţi bărbaţii la luptă şi să ucideţi un număr semnificativ de femei fertile.. .Cel mai rapid mod de a reduce populaţia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagră“. (sursa: http://www.depopulation.newworldorderuniversity.com/Wordpress/?p=92).

(continuarea în numărul viitor)

Sursa: revista Clipa

Scrisoarea unui student către elevii din România. Şcoala, între puşcărie şi Big Brother. Ce este de făcut?

În ultima vreme, mulţi români îşi îndreaptă atenţia spre noi, tinerii. Într-adevăr, suntem ultima speranţă a acestei ţări. Se cere de la noi putere şi curaj în a lupta împotriva răului social şi a pune temeliile unei Noi Românii.
Dar cum să se lupte studentul, tânărul, cu răul din societate, când el este crescut pe băncile şcolii cu pumnul în gură, cu o atitudine de obedienţă totală faţă de clasa politică actuală care conduce instituţia prin care se propagă cel mai mult rău în societate la momentul actual – Statul. Acelaşi stat care ar trebui să ne respecte drepturile şi libertăţile. Mai ales opinia!
Da, statul a dovedit în nenumărate rânduri cât de mult îi pasă de sistemul educaţional care formează viitorul ţării, şi nu doar prin Legea Educaţiei Naţionale despre care toată lumea a spus că este o prostie, nu doar prin acordarea a mai puţin de 6% din PIB pentru educaţie, nu doar prin ciuntirea salariilor profesorilor care a dus la demotivarea lor, nu doar prin monopolizarea manualelor şi a programei. Statului îi pasă foarte mult! Deoarece de 21 de ani, inspirată parcă din regimul anilor ’50, politica educaţională în România a fost una de extremă stânga, de uniformizare, pentru a crea roboţi, oameni fără personalitate, fără caracter, care pot fi uşor minţiţi, înregimentaţi social şi politic, transformaţi în masă de manevră şi forţă ieftină de muncă pentru piaţa europeană. Trăim câteodată cu senzaţia că Moscova de alaltăieri, este Bruxelles-ul de astăzi!
Şi peste toate ideile şi reformele educaţionale care nu au nimic în comun cu natura umană şi dezvoltarea pedagogică a elevului în spirit românesc, a apărut una care pune capac la toate: implementarea sistemelor de urmărire totală a elevilor, cu  scopul declarat de a reduce absenteismul şi de a creşte securitatea.
După cum bine ştiţi, deja se montează sisteme de acces pe bază de cartelă magnetică cu cod de bare sau sisteme biometrice pe bază de amprentă, alături de camere video şi senzori electromagnetici.
Cauza găsită de minister? Rezultatele de la examenul de bacalaureat de anul acesta, cu care s-a urmărit, prin evidenţierea celor mai slabe rezultate, descoperirea „adevăratei” cauze a eşecului învăţământului românesc, prin transformarea noastră în ţapi ispăşitori. Nu mai vorbim aici de neregulile în desfăşurarea examenului sau de faptul că unii profesori au corectat în bătaie de joc, dar când s-a ieşit la televiziunile naţionale sau internaţionale şi am fost făcuţi de râs, unde au fost olimpicii noştri naţionali sau internaţionali? Unde au fost elevii de vârf ai României? Aţi uitat de ei domnilor politicieni? Se pare că da…
Absenteismul nu este urmarea degenerării naturale, provenită din sufletul nostru, al generaţiei noastre. Este reacţia noastră la incapacitatea unui sistem educaţional de a-şi captiva elevii şi studenţii şi de a-i face să simtă cu adevărat că se pregătesc pentru viaţă, pentru un viitor românesc.
Incapacitatea de a ţine tinerii la ore şi de a-i face să participe activ este datorată pe de o parte proastei organizări a materiei, căreia îi cam lipseşte practica şi compatibilitatea cu profilul istorico-psihologic al românului, iar pe de altă parte, este datorată proastei pregătiri pedagogice a profesorilor şi a motivării financiare foarte slabe. Când statul român modern şi-a asumat după 1859 datoria educării tineretului, nu a păstrat statutul vocaţional al dascălului care era până atunci în biserici sau mănăstiri, ci a transformat profesorul în simplu funcţionar, de care poate dispune după bunul lui plac! Cu adânca noastră părere de rău, dacă profesorii noştri au devenit victime ale sistemului, asta nu înseamnă că trebuie să devenim şi noi asemenea.

Şcoala, între puşcărie şi Big Brother

România celor trei dictaturi (carlistă, antonesciană şi comunistă) a tranşat fizic o întreagă generaţie de intelectuali români (studenţi şi chiar elevi, profesori, medici, preoţi, avocaţi etc.), cunoscută sub numele de prestigioasa generaţie interbelică, care reprezintă axul central al culturii româneşti, lăsând în urmă mai bine de 250.000 de morţi, ca căror lipsă o mai putem suplini doar prin memoria vie a scrisului şi a faptelor lor. În România de astăzi, înafara instaurării unui regim de gulag intelectual prin corectitudine politică (acel politically corect), se încearcă instaurarea unui regim de detenţie şi urmărire fizică, de tip Big Brother.
În primul rând, acest sistem se implementează parţial pe banii elevilor, obligaţi prin frică să-l accepte. Nimeni, dar absolut nimeni, nu te poate obliga să dai bani pentru ceva ceea ce nu doreşti! În spate se ascund mari afaceri ale unor firme care doresc să deţină monopolul instalării acestor sisteme. Şi dacă statul dă vreun ban, ministerul ar face bine să nu mai cheltuiască bugetul pe investiţii ineficiente.
Aceste sisteme implică colectarea unor date biometrice (care ţin de viaţa noastră biologică, fizică, adică intimă). Autoritatea care reglementează modul de colectare al acestor date este ANSPDCP (Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal).
În ceea ce priveşte preluarea acestui tip de date, se încalcă Legea nr. 677/2001, în special prin art. 4, 5 şi 7, care prevăd necesitatea consimţamantului în scris al elevilor majori, iar în cazul minorilor, atât consimţământul minorului cât şi al părinţilor, întrucât prin Decizia nr. 11/2009 a ANSPDCP se constantă următoarele elementele de identificare care prezintă riscuri majore pentru drepturile şi libertăţile persoanelor: datele cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice ori de natură similară, de apartenenţa sindicală, de apartenenţă la un partid politic sau o organizaţie religioasă, a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţă sexuală, precum şi a datelor genetice, biometrice şi a datelor care permit localizarea geografică a persoanelor, inclusiv în scop de cercetare ştiinţifică.

Acad. Florin Constantiniu: Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată

 

Cuvant inainte al profesorului Florin Constantiniu: Un album care ne inalta intr-o lume purificata

Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea oferă o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România. De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor – mănăstiri sau biserici de mir – din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură – icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi – păstrate între zidurile lor. De astă dată însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască.
Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească – monastică, în primul rând – coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor.
Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic – ţar, rege, mare cneaz – a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam.
În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat – episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul.
Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect – dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor.
Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu „în calea răotăţilor” – numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui.
Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.
Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.
Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect.
Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână – credincios sau ateu – cartea îi va fi de mare folos.

Acad. Florin Constantiniu
Cristina Nichitus Roncea / «Precum in cer, asa si pe pamant» – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca. Editura Compania, Bucuresti, 2011.

Intalnirea cu Mos Craciun – Parintele Justin Parvu
Cadou de Craciun: O calatorie prin lumea ortodoxa romaneasca
Albumul de fotografie “Precum in cer, asa si pe pamant” – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca