Criza valorilor. Un subiect foarte serios. De fiecare data când trebuie sa vorbesc despre ceva serios, imi vine in minte bunica, Dumnezeu s-o odihneasca. Spunea cele mai dureroase adevaruri cu un zâmbet tainic pe buze, cu o iscusinta care ma uluia. La capul patului avea cartile de suflet: Biblia, Jurnalul fericirii de Steinhardt, Sfântul Ioan Cassian... O intrebai orice si daca n-o lumina Dumnezeu in clipa aceea, te trimitea la aceste carti rascitite si gaseai acolo de toate. Bunica lua foarte in serios Postul Mare. Inainte sa inceapa Postul, facea pe plita turtite din faina de griu, unse cu gem facut de ea, ca orice bunica, si, mustrindu-ma cu pilde pentru pofta cu care le mincam, ma avertiza ca gata, de maine ne infrânam, ne spalam pe palmele sufletesti. Stiam: in Saptamina Mare avea sa vie asa o iubire catre Domnul Iisus, asa de aproape, de inauntru, si de covirsitoare, ca petreceam multe ceasuri in tacerile din poezia duhului. Din inspiratia acelor zile se asterneau din ochii plânsi, privighetori de cerneala, caci curgea prin inima ca un râu de har din care aveam sa ne impartasim tot anul. In jurul Vinerii Mari si a Duminicii Invierii, se invârtea, precum cerurile in jurul pamântului, toate faptele noastre de suflet; si precum soarele, toata simtirea noastra duhovniceasca, pentru ca era punctul de maxima apropiere cu Dumnezeu. Nu stiu de când o fi inceput sa lucreze Domnul aceasta cu neamul nostru, poate dintotdeauna, dar stiu ca si mama, si noi copiii, odata cu bunica, pastram cu mare evlavie rândurile daruite de sus si noua orbilor, si cu ele ne intaream când incepea Postul. Chiar si pentru intelegerea noastra de copii, era ceva foarte serios tânguirea noastra inconjurând biserica ducând Crucea, cu flori, si, dupa aceea o mare, mare bucurie, când ne simteam toti una si Unul in toti. Zicea bunica: „daca nu tii post si nu-ti cureti sufletul, n-o sa poti nici sa plângi, nici sa te bucuri!”
