Evrei 2
10 Căci I se cuvenea Lui, pentru Care sînt toate
I se cuvenea Tatălui, „pentru Care sînt toate”, anume pentru că e pricinuitorul a toate.
şi prin Care sînt toate,
Vezi – o cititorule! – că aici zicerea „prin Care” e spusă despre Tatăl. Prin urmare, dacă aceasta ar fi arătat micşorarea şi de s-ar fi potrivit numai pentru Fiul – precum zic Arienii – nu s-ar fi cuvenit ca Pavel să o potrivească la Tatăl. O cititorule! – ascultă însă ce însemnează zicerea „prin Care”. Mai sus, Apostolul a zis despre Tatăl că „pentru Dînsul sînt toate”; apoi, ca să nu născocească cineva înţelegerea necuviincioasă că Tatăl ar avea trebuinţă de toate – fiindcă prepoziţia „pentru” aceast însemnează, ca atunci cînd zicem: Zidirea s-a făcut pentru om (adică pentru trebuinţa omului) – pentru aceasta aşadar, Pavel adaugă aici zicerea „prin Care”, tălmăcind şi zicînd către cel ce citeşte că „pentru Care” zisă mai sus se înţelege în loc de: „prin Care şi de către Care”. adică cum că toate s-au făcut de Dînsul. Prin urmare, şi cînd se zice „prin Care” despre Fiul tot aşa trebuie să înţelegem: „de către Care”, anume ca de pricina cea făcătoare, iar nu ca de una uneltitoare.[1]
pe mulţi fii la slavă aducîndu-i, a-L desăvîrşi prin patimi pe Începătorul mîntuirii lor.
Cu aceste cuvinte, Apostolul urmează zicerea „cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe El”, iar înţelegerea este aşa: Tatăl a făcut lucru vrednic de iubirea Sa de oameni, prin pătimiri arătîndu-L mai strălucit pe Fiul Său cel întîi născut decît pe toţi fiii care urmează a dobîndi slava Lui, cu strălucirea aceasta a Fiului celui după fire arătîndu-le şi celorlalţi fii după dar că se cuvine a pătimi şi a se nevoi. Şi L-a numit pe Hristos „începător al mîntuirii”, adică pricinuitor. Vezi însă, iubitule, cît de neasemănată e osebirea dintre Hristos şi noi! Căci, deşi El este Fiu şi noi tot fii, El ne mîntuieşte pe noi, iar noi ne mîntuim de către El. Şi, fiindcă El îi aduce la slavă pe fiii cei după dar, noi ne asemănăm cu El, primind aceeaşi slavă; iar fiindcă El e începătorul slavei noastre, cu aceasta ne osebim de El, ca unii ce sîntem mîntuiţi de El. Şi însemnează că pătimirile sînt desăvîrşirea şi pricina mîntuirii[2] şi că acela ce pătimeşte pentru vreun frate nu îl foloseşte numai pe acela, ci şi el însuşi se face mai strălucit şi mai desăvîrşit. Iar aici se înţelege că, prin „desăvîrşire” a lui Hristos, Pavel numeşte slava cu care S-a slăvit El după omenire, deşi ca Dumnezeu avea slava din fire. Însă – de vreme ce nouă ne era neslăvit, fiindcă nu se cunoştea ca proslăvit, cunoscîndu-Se şi slăvindu-Se abia după răstignire şi după înviere – pentru aceasta se zice că „a luat slava”, aceea pe care o avea din fire, dar nu o avea de la noi. Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei numeşte „desăvîrşire” a lui Hristos nemurirea, care lipsise de la Hristos după ceea ce era El ca om pătimitor şi muritor. Şi această nemurire I-a desăvîrşit-o Tatăl prin înviere, fiindcă, după ce a înviat, pe Hristos nu L-a mai stăpînit moartea. Iar Hristos nu numai că a luat această desăvîrşire, adică nemurirea, ci, prin Sine, a învrednicit toată firea oamenilor să ia aceeaşi desăvîrşire, de vreme ce toţi oamenii au să învie şi au să rămînă nemuritori. Despre aceasta, Pavel zice şi în altă parte: „Şi, desăvîrşindu-Se, S-a făcut pricinuitor de veşnică mîntuire celor ce se supun Lui” (Evrei 5:9).
[1] Iar marele Vasile zice că „a zidi Tatăl prin Fiul nu-L arată nici pe Tatăl neînstare de a zidi, şi nici pe Fiul neputincios de a lucra, ci arată unirea voinţei. Drept aceea, zicerea este mărturisire a pricinii celei mai întîi începătoare (adică a Tatălui) şi nu se ia ca defăimare a pricinii celei făcătoare [Fiul]” (Despre Sfîntul Duh, capitolul 8). Iar Teodorit potriveşte prepoziţiile acestea la Dumnezeu-Cuvîntul, zicînd aşa: „Dumnezeu-Cuvîntul a arătat desăvîrşită firea pe care a luat-o – căci «începător al mîntuirii noastre» este firea cea luată de El – fiindcă aceea s-a sculat din morţi şi a neguţat învierea noastră, a tuturor.” (n. aut.)
[2] Chiar aceasta o zice şi Sever cel iubitor de adevăr, în capitolul 158 (la Icumenie). Iar dumnezeiescul Epifanie zice: „Moartea desăvîrşită e mucenicia.” Iar Climent Stromatul zice aşa: „Numim mucenicia «desăvîrşire» pentru că [mucenicul] a arătat lucru de iubire şi s-a împlinit desăvîrşit.” […] (n. aut.)