20.1.11

Polemici incorecte politic pe Ziaristi Online. Theodor Codreanu: De la marxism la “corectitudinea politica”

Când se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corectitudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitudine revoluţionară poate fi citită şi azi pe internet, sub un titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/ „acţiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârşit de mileniu. Un soi de Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfârşitul secolului XX nu par să… priceapă defel ce e feminismul”, dar şi celelalte componente ale corectitudinii politice înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase, cum se ştie. D-l Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după lungile decenii de dictatură”, „multe restanţe de civilizaţie materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural”, căci suntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor profunde”. Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de creştinism, de „simbolismele seculare”: „Până la urmă, bătălia va fi câştigată odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi – la limită – în cel global”. Pentru asta, credea el, trebuie pornit de la feminism, căci acesta ne poate civiliza mai uşor.

Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drepturilor femeilor” fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism, ei au reformat aşa de „profund” marxismul, încât par astăzi a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la determinismul economic la determinismul sexual, apoi cultural. Marxismul a devenit mai întâi freudo-marxism prin vestita Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcu-se. Se crede că feminismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia anilor ’60, în America. Gânditorul şi expertul militar ameri-can William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii politice”[1], face o documentată incursiune în istoria acestui concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate, dar ea a devenit curând foarte serioasă, cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”.

În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Pentru prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitarismul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii sunt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homosexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „victime” ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult din campusurile studenţeşti, extinzându-se din America şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai „corectitudinii”, precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. În anul de graţie 2009, tânăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss California fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali a răspuns „incorect”, fiind brutalizată verbal cu epitetul de „căţea” de către un reprezentant al juriului, bloggerul gay Perez Hilton, fiind, desigur, huiduită copios şi de grupul „victimă” aflat în sală. Asta în vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc o mutaţie fundamentală în societatea contempora-nă, care s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate a omului”, ca şi cum creştinismul n-ar fi avut nici un cuvânt de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un exemplu recent: corectitudinea politică a mers până acolo, încât pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în consecinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat” pe ceilalţi! Noroc că aberaţia a fost „corectată” la Curtea Supremă.

Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în 2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist” în ce priveşte homosexualitatea. Curentul „demitizării” istoriei şi literaturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul „corectitudinii politice”. „Incorecţi politic” sunt declaraţi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare ş.a. ca „agresori” şi „violenţi” faţă de popoarele vecine; „incorecţi politic” sunt catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica. Fireşte, acelaşi tratament au şi stâlpii de susţinere ai culturii europene. Shakespeare este „incorect” în Neguţătorul din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock. Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea  a lui Shakespeare. Asemenea, este condam-nat şi de feministe. „Incorecte” politic au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarului general al Parlamentului European, Harold Romer, a dat o hotărâre conform căreia e „incorect politic” să te adresezi femeilor cu apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fraulein, señora, señorita etc. Şi comuniştii, strămoşii corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, interzicându-l pentru „corectul” tovarăşă. Fiindcă tot mai este un dram de libertate, cineva propunea, pe internet, să ne adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi „corect” ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată! Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată „incorect” o constituie handicapaţii pentru care avem termenul persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani, s-a legiferat cuvântul romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul de a fi mai scurt cu o silabă.

Scrisă cu majuscule, sintagma Political Correctness, s-a observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate socialistă multilateral dezvoltată s-a transformat, acum, în multiculturalism dezvoltat.  Însă oamenii de bun simţ nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan Stevenson (scoţian) declara recent în The Daily Telegraph: „Corectitudinea politică a luat-o razna. (…) Am văzut instituţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par decişi să ne spună şi ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim”. Un remarcabil umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi despre „corectitudinea politică”, pe care o numeşte tumoare a postmodernităţii. Într-o hazoasă carte intitulată Poveşti corecte politic de adormit copii, tradusă şi-n româneşte[2], el foloseşte tehnica post-modernistă a „rescrierii” tradiţiei şi modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj „corect” pentru poveşti ca Scufiţa Roşie etc.

Însă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideologia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscând un prestigiu similar cu al comunismului care a fascinat nu doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a intelighenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu doar de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci şi utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei se manifestă prin restricţia la câteva teme, încât memoria popoarelor trebuie restrânsă drastic, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii!” avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună”, crezându-se că astfel războaiele vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sunt respinse studiile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sunt privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală, marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la opresiunea femeilor de către bărbaţi. În atare perspecti-vă, canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Magdalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mântuitorului, teorie susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La rându-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.

O apariţie editorială de excepţie la Mănăstirea Petru Vodă: Poeţi dupa gratii. Cuvântul înainte al unei deţinute politic (Doamna Aspazia Oţel Petrescu), beneficiară din plin a poeziilor după gratii

C U V Â N T U L
UNEI DEŢINUTE POLITIC, BENEFICIARĂ DIN PLIN A
POEZIILOR DUPĂ GRATII

Motto:
                          Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere
                                        Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
                                        Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie
                                        Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.
                                        Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
                                        Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor
                                       Vărsând lacrimi de sânge
                                       (Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)
                                       Vei fi mucenic.”

                                                   Cuv. 18, Simion Noul Teolog



            Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.

            Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.

            Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.

            Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.

            Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.

            În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se tranformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.

Arhitect Nic Tulban: Din nou despre bisericile zilelor noastre. Kitschul din proiectele de biserici facute publice pana la sfarsitul anului 2010.

În ultima vreme, ne “încântă” ochii proiecte de biserici1 cu forme nemaivăzute în acest program de arhitectură. La fel cum s-a făcut, de exemplu, acum două secole în amurgul formelor baroce, aici, la noi, în est. În ambele perioade, de fapt în continuitatea ultimelor trei jumătăți de veac, constantă este doar întrebarea “Ce legătură au aceste forme cu ortodoxia?”.
Există o suită de pricini pentru acest defazaj în interiorul arhitecturii ecleziale ortodoxe, între expresia formelor și spațiilor și modul lor de utilizare. Evident, ele nu pot fi expuse întru totul și epuizate de un singur om pe câteva rânduri. Efortul necesar pentru a începe o resincronizare ar putea depăși timpul și gândirea unui singur om, dacă nu chiar cea a unei generații2. Dar important este a începe măcar sesizarea existenței problemelor și, mai mult, exprimarea acestora. Ordinea în care voi arăta câteva dintre ele acum și, poate, mai târziu, este pur aleatoare. Datorită lipsei pretenției de a acoperi întreaga problematică a arhitecturii ortodoxe a zilelor noastre, expunerea nu are legătură cu gravitatea sau cu importanța problemelor.
.
Pentru un arhitect, la abordarea unui nou program, funcție de complexitatea acestuia, are loc un proces de informare, proces care poate fi de durată sau nu. Informarea se va face din domeniul arhitecturii în primul rând, dar are loc și o investigare, mai profundă sau mai superficială, despre activitatea care se desfășoară în clădirea ce urmează a se construi. Pentru orice funcțiune, această informare poate duce la elaborarea unui proiect mai mult sau mai puțin reușit. În regulă, se poate spune, acest rudiment de abordare se poate aplica și pentru construcțiile ecleziale. Totul ar ține, și în cazul acestora, de talentul arhitectului. Dacă ne uităm la tot ceea ce se construiește pe la noi, cam în orice domeniu în care se construiește, observăm că suntem deficitari la acest capitol. Natural, cu ceva excepții (și acestea concentrate cam în zona centrală a capitalei). Dacă ne concentrăm atenția pe clădirile de biserici, constatăm cu mâhnire că excepțiile sunt greu de identificat și foarte lesne de numărat. Ceea ce ne face să ne întrebăm de ce.
.
Ca o primă observație, putem pleca de la ceea ce se spune în mod curent – anume că ceea ce lipsește arhitecturii bisericii ortodoxe este de fapt o aliniere la “spiritul timpului” în care trăim. Ea nu presupune neapărat "efortul supraomenesc" de a găsi modul de folosire al formelor și tehnologiilor arhitecturii contemporane pentru realizarea bisericilor. Această abordare, obișnuită azi, este greșită. Pentru că ea exprimă în înțelegerea arhitecturii un duh străin ortodoxiei. Este duhul voluntarist al teologiei voluntariste occidentale3. El se exprimă în cult prin voința oamenilor, în frunte cu pastorul, în a se aduna și face cultul. În ortodoxie, cultul este doar o racordare la cultul ceresc, preexistent din veșnicie. Duhul ortodoxiei nu este cel al voinței omului de a face, ci cel al voinței omului de a lăsa Duhul să facă.
Astfel, abordarea arhitecturii bisericii în cheie occidentală este voința arhitectului de a “crea” spațiul pentru cult – care este voința pastorului și a oamenilor. Abordarea ortodoxă este cu totul diferită – arhitectura este doar refacerea spațiului în care are loc alăturarea la Liturghia cerească a cultului. 
Aici este una din principalele dificultăți de înțelegere a rostului arhitectului în ortodoxie. El trebuie să se scuture de ideile preconcepute ale creatorului de spațiu, ale celui care vrea să conformeze funcțiunea la spațiu prin ceea ce i-a pus la dispoziție profesia. Abordarea trebuie făcută exact invers. Arhitectul trebuie să înțeleagă că spațiul bisericii există. Există din veșnicie. Misiunea lui este doar de a-l pune în forme vizibile în timp. Aparent, pentru aceasta nu trebuie să fie decât un artist fără imaginație. Brutal și cinic spus, nu are de făcut decât adaptarea unui proiect tip. Proiect tip care există dinaintea lumii. Dar acest proiect tip nu-i poate fi livrat pe calc pentru a-l reproduce, a face sistematizarea verticală și a-l preda liniștit. El este livrat în ample descrieri, care încep de la Sfânta Scriptură și până la noi. Aceste descrieri nu sunt făcute de arhitecți (sau poate, arareori, sunt ceva constructori care au pus și ei în cuvinte demersul lor). Ele nu sunt nici desene. Sunt povești. Pentru înțelegerea lor este necesară trăire. Nu pot fi înțelese din exterior. Este necesară o stare anume pentru a fi permeabili la ele – rugăciunea – care nu este o cerere sau un mijloc de comunicare a unei doctrine sau ideologii, ci este chiar starea de rugăciune, starea, odihna sufletului înaintea lui Dumnezeu.
Revăzând arhitectura bisericilor ortodoxe doar prin acest raționament, ni se deschid perspective pentru percepția unui nou hiatus, de data aceasta strict în modul arhitecților de a vedea acest program. Fară a intenționa a grăi lucruri mari, pot spune că cea mai mare parte a bisericilor clădite la noi sunt proiectate folosind forme moderne sau pastișat baroce (de ex. proiectul pentru catedrală) și mod gândire cu certitudine baroc4. Ruptura între expresie și conținut este evidentă. Rezultatul este definit printr-un cuvânt temut: Kitsch.
Și de acest “verdict” sunt responsabili toți arhitecții care evită trăirea. Adică cei mai mulți.

P.S. Despre acest tip de Kitsch într-o postare ceva mai încolo :)


1Mă refer aici direct la cele mai multe dintre proiectele de biserici prezentate în volumul “Concursuri pentru catedrala patriarhală ortodoxă: 1999-2002”, NOI Media Print, București – ediție îngrijită de arh. Augustin Ioan. Dar de asemenea, proiectele de biserici făcute publice (și unele edificate, mai mult sau mai puțin schilod) până la sfârșitul anului 2010, nu sunt excepții de la cele spuse în rândurile de față.
2Chiar dacă, în domeniul teologiei, efortul colosal al părintelui Dumitru Stăniloae, poate contrazice această afirmație.
3În el se ascunde de fapt ideea pașoptistă a renunțării la “înapoierea” noastră, datorată în principal ortodoxiei, pentru a ne alinia la mărețele cuceriri ale științei occidentale.
4Termenul 'Baroc' este folosit aici pentru a desemna un mod exterior de abordare al creației, îm special arhitecturale, în ortodoxie. L-am folosit ca fiind caracteristic pentru înstrăinarea ortodocșilor de ortodoxie la începutul sec. XIX. Perioadă în care arhitectura ortodoxă, în plin avânt revoluționar de pregătire a momentului 1848, a absorbit din occident întreg balastul de gândire și expresie artistică vizibil și acum.

Parintele Radu Ilas ne trimite un articol despre lupta dusa de Eminescu pentru pamantul romanesc al Bucovinei

EMINOVICI BUCOVINEANUL


Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici, în Ipoteşti, Botoşani, pe data de 15 ianuarie 1850, şi încetat din viaţă la 15 iunie 1889, în Bucureşti).

Cu toate că s-a discutat în repetate rânduri pe marginea  acestui subiect, consider că este important a cunoaşte detaliile momentului naşterii unui geniu românesc care şi-a câştigat locul în muzeul valorilor universale, şi pe care românii bucovineni îl aniversează/comemorează aşa cum se cuvine an de an.

Astfel, într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat este trecută data de 14 decembrie 1849. 

Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea “Eminescu şi poeziile lui” (1889) citează cercetările lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. 

Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani. În acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. 

Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.

Acestea fiind spuse, putem arunca o privire asupra “legăturilor” dintre poet şi tărâmul bucovinean.

MIHAI EMINESCU s-a considerat mereu bucovinean. În manuscrisul 2263 nota cu mândrie: “Eu sunt născut în BUCOVINA, tata-meu e bucovinean”. 

Când vorbea despre BUCOVINA, poetul nostru naţional amintea de: “cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu Câmpulungul, vechea republică română, cu Suceava, capitala Domnilor eroi, cu cele mai renumite şi bogate mânăstiri…”.

Sogor Csaba: “Autonomie în Tibet şi pe Pământul Secuiesc”. Revista presei maghiare: “Autonomia mai presus de orice”

Centrul European de Studii Covasna – Harghita


Revista presei maghiare
Autonomie în Tibet şi pe Pământul Secuiesc

Europarlamentarul Sogor Csaba (din Romania – nn) a susţinut – la invitaţia Scolii Superioare Fabian Erno din Covasna – o expunere însoţită de proiecţii sub titlul “Autonomie în Tibet şi pe Pământul Secuiesc”. Tema expunerii a fost axată pe întâlnirea pe care a avut-o europarlamentarul cu dalai-lama, fiind prezentate date interesante despre viaţa locuitorilor din Tibet care trăiesc în emigraţie.

Sogor Csaba a primit invitaţie din partea lui Dalai-Lama în urma activităţii perseverente desfăşurate de europarlamentar în cadrul echipei de lucru Intergroup din Tibet din cadrul Parlamentului European. Întâlnirea a avut loc în 2 septembrie, în regiunea Kannada din India, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea parlamentului şi guvernului tibetane care funcţionează în emigraţie. La festivitatea au participat aproximativ 25.000 de persoane, reprezentantul maghiar având ocazia să i se adreseze personal publicului.
Sogor Csaba a luat masa alături de Dalai-Lama. Dalai-Lama este un om simplu, timid, spontan – a subliniat politicianul.

Locuitorii din Tibet care trăiesc în emigraţie nu au nici o idee referitoare la îndeplinirea independenţei lor, la fel cum maghiarii din Transilvania nu au cunoştinţă despre ziua în care autonomia se va înfăptui – a făcut o comparaţie politicianul între Tibet şi Transilvania. Cu toate acestea, locuitorii din Tibet se pregătesc serios pentru momentul respectiv, dispun de un guvern şi un parlament care funcţionează eficient, precum şi de un sistem cooperatist. Deşi, în prezent, totul e în ordine, se poate întâmpla ca în cazul în care se va câştiga independenţa, cei din Tibet să se manifeste unii faţă de alţii în modul secuiesc, să fie generate lupte interne – a opinat Sogor Csaba.

Referitor la pregătirea la autonomie a maghiarimii din România, Sogor Csaba a menţionat că rezultatele obţinute nu sunt excepţionale, însă există anumite progrese. Divergenţele de opinii, disensiunile trebuie excluse din lupta dusă pentru autodeterminare, e nevoie de o poziţie comună – a subliniat politicianul.
Sursa: cotidianul Haromszek, nr.6139 din 16.11.2010, autor Bokor Gabor

Ce anume a dus la fărâmiţarea Ungariei?

La Muzeul Naţional Secuiesc a avut loc prezentarea unei lucrări importante şi indispensabile. Cartea lui Koszta Istvan, intitulată Miza nu a fost numai Transilvania împrospătează şi îmbogăţeşte cunoştinţele legate de Trianon şi ne face să ne gândim la ideea dacă Trianon a fost de fapt un punct de pornire sau o consecinţă – a declarat ziaristul pensionar Borbely Laszlo.

Ampla prefaţă redactată de Raffay Erno oferă date utile şi explicaţii referitoare la împrejurările care au dus la Trianon. Materialul de bază al cărţii constă în scrisorile notiţele şi notele de jurnal ale lui Alexandru Vaida Voevod, materiale din care reiese faptul că Alexandru Vaida a adoptat pe parcursul vieţii sale o atitudine antimaghiară consecventă. El este unul din groparii Transilvaniei maghiare, însă în viziunea românilor el este un adevărat patriot. Autorul cărţii prezintă personalitatea acestuia. Atitudinea sa antimaghiară poate fi considerată ca fiind o moştenire de familie, ţinând cont de faptul că bunicul lui din partea mamei a fost vehement împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria în anul 1848.

Istoricul Raffay Erno atrage atenţia în prefaţa cărţii asupra faptului că din scrierile lui Vaida se poate observa starea spirituală şi morală a elitei politice româneşti şi maghiare.

In prefaţa cărţii, Raffay îl citează pe Foldes Bela care declară: conducătorii de stat care s-au adunat la Paris nu au ştiut despre Ungaria nici măcar atât cât ar trebui să ştie şcolarii. Au considerat Ungaria ca fiind o bucată de pământ în mijlocul Africii.

Apariţia acestei cărţi a fost primită cu interes atât de istoricii români cât şi de cei maghiari.
Sursa: cotidianul Szekely hirmondo, nr.194 din 18.11.2010, autor Bedo Zoltan

Lupta pentru autonomie la Budapesta
 
Membrii ai Consiliului Naţional Secuiesc (aproximativ 300) vor pleca la Budapesta pentru a participa la şedinţa de mâine a consiliului ce se va desfăşura în Parlamentul Ungar. Reprezentanţa publică care luptă pentru autonomia teritorială a Pământului Secuiesc, urmăreşte atragerea atenţiei opiniei publice maghiare asupra obiectivelor urmărite, mizează pe sprijinul guvernului ungar şi speră că prezidiul UE din anul următor îi va apropia de autonomie. Izsak Balazs, preşedintele CNS, se pregăteşte cu mari speranţe în capitala ungară.
CNS a urmărit neîncetat edificarea comunităţilor locale, a consiliilor şi administraţiilor locale, însă, până în prezent, nu am avut ocazia să ne folosim de calea ce traversează ţara-mamă, deşi am fost conştienţi de faptul că fără sprijinul Ungariei cu greu vom putea obţine rezultate – a explicat Izsak Balazs. In aprecierea reprezentanţilor CNS, e foarte importantă atragerea atenţiei publice maghiare asupra cauzei autonomiei şi metoda cea mai potrivită ce poate fi aplicată în acest sens o reprezintă şedinţa CNS. E important ca obiectivele noastre să fie definite fără interpretări, nimeni să nu trăiască cu convingerea eronată că noi urmărim generarea unor tensiuni sau confruntaţii între cele două ţări – a spus liderul CNS.

In cadrul şedinţei de vineri (n.t. -19.11) a CNS, se vor lua decizii referitoare la mai multe proiecte de hotărâre, fiecare dintre acestea se leagă sub o oarecare formă de ţara-mamă. Unul din acestea, de exemplu, se referă la includerea cauzei autonomiei de pe Pământul Secuiesc în sistemul colaborării naţionale instaurat de guvernul Fidesz, fiind formulate revendicările secuimii faţă de politica naţională a cabinetului lui Orban Viktor.
Un alt proiect de hotărâre vorbeşte despre apărarea minorităţilor naţionale indigene din Europa şi a diversităţii culturale, scopul declarat al acestuia reprezentându-l următoarele: să se folosească de prezidiul UE din 2011 şi spaţiul de mişcare destul de restrâns al acestor şase luni să fie validată – a declarat Izsak Balazs. Sunt formulate anumite pretenţii, se urmăreşte înregistrarea unui progres de nivel european. Dacă o comunitate ca cea şi a secuimii e periclitată de asimilare, este vorba despre un fapt care contravine concepţiilor UE – opinează preşedintele CNS, amintind de o sarcină deloc nesemnificativă: promovarea Pământului Secuiesc în Ungaria şi în Europa.

Niciuna din şedinţele CNS convocate aici, în ţară, nu a mobilizat un număr atât de mare al participanţilor ca cea organizată la Budapesta. 297 de reprezentanţi ai comunităţilor locale vor fi prezenţi la şedinţa de la Parlamentul Ungar.

Sursa: cotidianul Haromszek, nr.6141 din 18.11.2010, autor Farkas Reka

Este aplicabilă Legea Dreptului la uitare pe Internet? Gigantii Internetului nu sunt de acord. Control total asupra datelor personale?

“Mi-am arătat fesele la un chef, prin 1969, şi m-am lăsat fotografiat. De atunci nu mai fac aşa ceva. Şi n-aş vrea ca aiureala de atunci să mă urmărească până astăzi”.
Giganţii Internetului se opun dreptului la uitare


Cu anecdota asta, Alex Türk, preşedintele Comisiei Naţionale de Infomatică şi Libertăţi (CNIL) din Franţa, rezumă pentru Le Monde miza dreptului la uitare pe Internet. Odată cu dezvoltarea forumurilor, a blogurilor şi, mai ales, a reţelelor de socializare, problema păstrării datelor publicate de indivizi pe Web nu încetează să crească.

Ce să faci ca să-i împiedici pe viitorul tău angajator, pe vecin, sau familia să vadă fotografii sau texte postate cu ani în urmă şi pe care ai prefera să le ştii dispărute? Ce să faci când poţi să reconstitui toată viaţa unui necunoscut numai după ce există pe Google, aşa cum a făcut-o deja revista Le Tigre? Necesitatea unui “drept al uitării digitale” este în Franţa obiectul unui proiect legislativ.

Pentru Alex Türk, miza este de a “pune în practică o funcţie naturală, uitarea, care face viaţa suportabilă”. Proiectul de lege al senatorilor Yves Détraigne (Uniunea de centru) şi Anne-Marie Escoffier (Partidul Radical de stânga) propune ştergerea datelor la o simplă cerere pe e-mail. “Scopul este de a-i proteja pe cei care nu sunt conştienţi de datele pe care le plasează pe internet, în special minorii”, explică Yves Détraigne.

Giganţii Internetului pledează buna credinţă

Problema este că această eventuală nouă legislaţie nu va avea nici un efect asupra liderilor americani ai Web-ului. “Este ciudat, dar nu există nici o traducere în engleză pentru ‘dreptul la uitare’, se amuză Peter Fleischer, responsabilul cu protecţia datelor personale la Google, care aminteşte că însăşi exploatarea datelor personale este cea care a adus succesul motorului său de căutare. “Suntem prezenţi în 180 de ţări, nu ne putem adapta la 180 de legislaţii diferite”, pledează el, lăudând noul serviciu Dashboard pus la punct de Google. „Suntem primii care punem la dispoziţie pentru toţi internauţii suma informaţiilor pe care le-am  adunat despre ei, permiţându-le să le şteargă”.

Toţi uriaşii Internetului îşi pledează buna credinţă. Microsoft îşi laudă dispozitivul care permite separarea în serverele sale a tratamentului datelor personale de istoricul navigaţiei. Pagesjaunes.fr “nu îi urmăreşte pe internauţi”, Skyblog “oferă gratuit” suprimarea conturilor. Facebook scoate în evidenţă posibilitatea clienţilor de a-şi şterge profilul din servere, fără a preciza că măsura a fost impusă de Comisariatul pentru protecţia vieţii private din Canada, care ameninţa cu urmărirea reţelei de socializare în justiţie dacă nu respecta legislaţia canadiană asupra protecţiei datelor personale.

“Nu ar fi, totuşi, prea dificil de a pune la punct o tehnologie universală pentru toţi internauţii pe toate site-urile, pentru a asigura un control total asupra datelor personale”, pledează Daniel Le Métayer, de la Institutul Naţional de Cercetare în domeniul Informaticii şi Automaticii, “dar trebuie ca legiuitorul să acţioneze pentru a forţa firmele vizate să finanţeze această cercetare”.

E nevoie de o perioadă de concertare la nivel internaţional

Nathalie Kosciusko-Morizet, secretar de stat pentru domeniul digital, susţine doar din vârful buzelor proiectul legislativ. “Avem nevoie mai întâi de o perioadă de reflecţie şi concertare la nivel internaţional”, spune ea, fără a da iluzii. “Nu vom reuşi să punem toată lumea de acord asupra protecţiei datelor personale, dar putem să ne înţelegem asupra unei perioade maxime de deţinere a datelor”.


Related Posts with Thumbnails