Arhitect Nic Tulban: Din nou despre bisericile zilelor noastre. Kitschul din proiectele de biserici facute publice pana la sfarsitul anului 2010.

În ultima vreme, ne “încântă” ochii proiecte de biserici¹ cu forme nemaivăzute în acest program de arhitectură. La fel cum s-a făcut, de exemplu, acum două secole în amurgul formelor baroce, aici, la noi, în est. În ambele perioade, de fapt în continuitatea ultimelor trei jumătăți de veac, constantă este doar întrebarea “Ce legătură au aceste forme cu ortodoxia?”.

Există o suită de pricini pentru acest defazaj în interiorul arhitecturii ecleziale ortodoxe, între expresia formelor și spațiilor și modul lor de utilizare. Evident, ele nu pot fi expuse întru totul și epuizate de un singur om pe câteva rânduri. Efortul necesar pentru a începe o resincronizare ar putea depăși timpul și gândirea unui singur om, dacă nu chiar cea a unei generații². Dar important este a începe măcar sesizarea existenței problemelor și, mai mult, exprimarea acestora. Ordinea în care voi arăta câteva dintre ele acum și, poate, mai târziu, este pur aleatoare. Datorită lipsei pretenției de a acoperi întreaga problematică a arhitecturii ortodoxe a zilelor noastre, expunerea nu are legătură cu gravitatea sau cu importanța problemelor.

.

Pentru un arhitect, la abordarea unui nou program, funcție de complexitatea acestuia, are loc un proces de informare, proces care poate fi de durată sau nu. Informarea se va face din domeniul arhitecturii în primul rând, dar are loc și o investigare, mai profundă sau mai superficială, despre activitatea care se desfășoară în clădirea ce urmează a se construi. Pentru orice funcțiune, această informare poate duce la elaborarea unui proiect mai mult sau mai puțin reușit. În regulă, se poate spune, acest rudiment de abordare se poate aplica și pentru construcțiile ecleziale. Totul ar ține, și în cazul acestora, de talentul arhitectului. Dacă ne uităm la tot ceea ce se construiește pe la noi, cam în orice domeniu în care se construiește, observăm că suntem deficitari la acest capitol. Natural, cu ceva excepții (și acestea concentrate cam în zona centrală a capitalei). Dacă ne concentrăm atenția pe clădirile de biserici, constatăm cu mâhnire că excepțiile sunt greu de identificat și foarte lesne de numărat. Ceea ce ne face să ne întrebăm de ce.

.

Ca o primă observație, putem pleca de la ceea ce se spune în mod curent – anume că ceea ce lipsește arhitecturii bisericii ortodoxe este de fapt o aliniere la “spiritul timpului” în care trăim. Ea nu presupune neapărat "efortul supraomenesc" de a găsi modul de folosire al formelor și tehnologiilor arhitecturii contemporane pentru realizarea bisericilor. Această abordare, obișnuită azi, este greșită. Pentru că ea exprimă în înțelegerea arhitecturii un duh străin ortodoxiei. Este duhul voluntarist al teologiei voluntariste occidentale³. El se exprimă în cult prin voința oamenilor, în frunte cu pastorul, în a se aduna și face cultul. În ortodoxie, cultul este doar o racordare la cultul ceresc, preexistent din veșnicie. Duhul ortodoxiei nu este cel al voinței omului de a face, ci cel al voinței omului de a lăsa Duhul să facă.

Astfel, abordarea arhitecturii bisericii în cheie occidentală este voința arhitectului de a “crea” spațiul pentru cult – care este voința pastorului și a oamenilor. Abordarea ortodoxă este cu totul diferită – arhitectura este doar refacerea spațiului în care are loc alăturarea la Liturghia cerească a cultului. 

Aici este una din principalele dificultăți de înțelegere a rostului arhitectului în ortodoxie. El trebuie să se scuture de ideile preconcepute ale creatorului de spațiu, ale celui care vrea să conformeze funcțiunea la spațiu prin ceea ce i-a pus la dispoziție profesia. Abordarea trebuie făcută exact invers. Arhitectul trebuie să înțeleagă că spațiul bisericii există. Există din veșnicie. Misiunea lui este doar de a-l pune în forme vizibile în timp. Aparent, pentru aceasta nu trebuie să fie decât un artist fără imaginație. Brutal și cinic spus, nu are de făcut decât adaptarea unui proiect tip. Proiect tip care există dinaintea lumii. Dar acest proiect tip nu-i poate fi livrat pe calc pentru a-l reproduce, a face sistematizarea verticală și a-l preda liniștit. El este livrat în ample descrieri, care încep de la Sfânta Scriptură și până la noi. Aceste descrieri nu sunt făcute de arhitecți (sau poate, arareori, sunt ceva constructori care au pus și ei în cuvinte demersul lor). Ele nu sunt nici desene. Sunt povești. Pentru înțelegerea lor este necesară trăire. Nu pot fi înțelese din exterior. Este necesară o stare anume pentru a fi permeabili la ele – rugăciunea – care nu este o cerere sau un mijloc de comunicare a unei doctrine sau ideologii, ci este chiar starea de rugăciune, starea, odihna sufletului înaintea lui Dumnezeu.

Revăzând arhitectura bisericilor ortodoxe doar prin acest raționament, ni se deschid perspective pentru percepția unui nou hiatus, de data aceasta strict în modul arhitecților de a vedea acest program. Fară a intenționa a grăi lucruri mari, pot spune că cea mai mare parte a bisericilor clădite la noi sunt proiectate folosind forme moderne sau pastișat baroce (de ex. proiectul pentru catedrală) și mod gândire cu certitudine baroc⁴. Ruptura între expresie și conținut este evidentă. Rezultatul este definit printr-un cuvânt temut: Kitsch.

Și de acest “verdict” sunt responsabili toți arhitecții care evită trăirea. Adică cei mai mulți.

P.S. Despre acest tip de Kitsch într-o postare ceva mai încolo :)

1Mă refer aici direct la cele mai multe dintre proiectele de biserici prezentate în volumul “Concursuri pentru catedrala patriarhală ortodoxă: 1999-2002”, NOI Media Print, București – ediție îngrijită de arh. Augustin Ioan. Dar de asemenea, proiectele de biserici făcute publice (și unele edificate, mai mult sau mai puțin schilod) până la sfârșitul anului 2010, nu sunt excepții de la cele spuse în rândurile de față.

2Chiar dacă, în domeniul teologiei, efortul colosal al părintelui Dumitru Stăniloae, poate contrazice această afirmație.

3În el se ascunde de fapt ideea pașoptistă a renunțării la “înapoierea” noastră, datorată în principal ortodoxiei, pentru a ne alinia la mărețele cuceriri ale științei occidentale.

4Termenul 'Baroc' este folosit aici pentru a desemna un mod exterior de abordare al creației, îm special arhitecturale, în ortodoxie. L-am folosit ca fiind caracteristic pentru înstrăinarea ortodocșilor de ortodoxie la începutul sec. XIX. Perioadă în care arhitectura ortodoxă, în plin avânt revoluționar de pregătire a momentului 1848, a absorbit din occident întreg balastul de gândire și expresie artistică vizibil și acum.

Sursa: Blogul lui Nic Tulban

Arhitect Nicolae Tulban: Despre deschiderea cerurilor (la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic)

Ieri l-am prăznuit pe Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic. Prilej pentru a relua citirea capitolelor al șaselea și al șaptelea din Faptele Apostolilor, acolo unde este descrisă înfățișarea sfântului la Sinedriu, depoziția și execuția acestuia. Citirea lor în cheia arhitecturii bisericii este deosebit de roditoare. Pentru spațiul bisericii, apărararea Mucenicului reprezintă punctul turnurii de majoră importanță, punctul trecerii de la o arhitectură legalistă, a unei sacralități depășite (chiar dacă reluată în cheie filosofică până și în zilele noastre), la o arhitectură a Duhului, a grăirii Duhului în cuvinte de piatră.

Avem aici a face cu două aspecte ale discursului Arhidiaconului. Chiar dacă aparent contrare, discursul Arhidiaconului și înțelegerea acestuia de către evrei sunt deopotrivă pilduitoare pentru cei care-și pun problema spațiului liturgic. Prin rostirea Sfântului în fața Sinedriului, dar și prin spațiul care i se înfățișează în timpul execuției, cele două părți sus-pomenite ale cărții Faptelor Apostolilor sunt, în toată profunzimea lor, punctul de plecare într-o înțelegere a topologiei liturgice. Importanța acestui discurs pentru topologia liturgică este dată nu doar de prezentarea spațiului sacru veterotestamentar cât mai ales de cea a modului în care acest spațiu sacru a fost tocmit, pentru a pregăti înțelegerea spațiului liturgic. Sfântul ne aduce aminte atât de spațiul sacru veterotestamentar al Templului construit de Solomon, cât și de lucrarea oamenilor în acest sens, în îndepărtare de Dumnezeu. Iar îndepărtarea de lucrarea Duhului a fost obișnuită pe parcursul istoriei poporului Evreu (“Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 51-53]). Tocmai această distanță este cea care ne ține departe (aș putea spune până în ziua de azi) de punerea în formă a spațiului liturgic, așa cum este el, de icoană a Împărăției lui Dumnezeu, de icoană al lucrării mâinii sale: "Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?" [Fapte 7, 49-50, Is. ...]. Pentru că ne este mult mai lesne să recurgem la propriile noastre creații (individuale sau de grup), la propria imaginație, decât să avem răbdarea de a înceta a mai vorbi pentru a-l lăsa pe Hristos să vorbească prin noi. La fel cum evreilor le-a fost mai ușor să-i ceară lui Aaron să facă dumnezei decât să aștepte întoarcerea lui Moise: “Zicând lui Aaron: "Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat". Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.” [Fapte 7, 40-41].

.

Aici avem cheia înțelegerii sinedriului. De aici începe cealaltă parte a discursului Arhidiaconului – oprirea înțelegerii sinedriului la “stricarea” Templului. Pentru ei Templul, odată cu transfigurarea, încetează să mai existe. Neputând să înțeleagă ca plinire primirea de către lumea noastră a Mântuitorului în trup, nu pot înțelege astfel nici plinirea Templului prin lucrarea Sfântului Duh. Originea acestei opuneri este de asemenea veterotestamentară. Sfântul ne aduce înainte lepădarea de Moise a evreilor. După ce Moise a avut vedenia rugului aprins, evreii “l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt”. S-au întors spre ceea ce ei puteau lesne înțelege – idolul făcut de mâna omului – depărtându-se de Dumnezeu și de zidirea mâinii Sale. 

 

Astfel, arhiereii se împotrivesc lucrării Acestuia, cum au făcut-o de fiecare dată când Duhul a vorbit prin prooroci: “Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 52-53]. Dificultatea extremă în înțelegerea spațiului liturgic este dată de dificultatea înțelegerii lucrării Duhului. Sau, poate, greutatea lăsării Duhului să lucreze...

Chiar dacă David a cerut să se găsească loc pentru Dumnezeul lui Iacov, iar Solomon I-a zidit Lui casă, Dumnezeu nu locuiește în lăcașuri făcute de mâini. Pentru că, așa cum a zis și Sf. Ștefan, după Proorocul Isaia, El locuiește doar în zidirea lui – în care Cerul este tron și pământul Îi este așternut picioarelor. Și în icoanele acestei zidiri – care sunt biserica zidită și sufletul omului. În aceste două icoane (descrierea a făcut-o, în Mystagogia, Sf. Maxim) vedem zidirea lui Dumnezeu, așa cum o regăsim în sufletul Întâiului Mucenic, care nu s-a împotrivit lucrării Lui: “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” [Fapte 7, 55-56]

.

De aici sunt de desprins, cu ajutorul Sfântului Ștefan, (cel puțin) două idei importante pentru arhitectura bisericii. 

Prima este legată de bisericile dedicate martirilor. Acestea sunt legate de deschiderea Cerurilor, pe care, asemenea primului între martiri, au văzut-o la momentul săvârșirii pentru Hristos. Indiferent dacă sunt ridicate pe locul martiriului sau sunt dedicate martirilor pe alte locuri, ele sunt icoane ale deschiderii Cerurilor. Prin relația puternică pe care o au cu martirii și cu martiriul, poartă și un nume din această familie lexicală – martyrion. Și din legătura puternică cu deschiderea cerurilor, forma tipică, centralizată, pe plan octogonal. Dar importanța maximă este dată de legătura directă pe care actul martiriului, eveniment căruia îi sunt închinate bisericile de acest tip, o face între lumea noastră și lumea în care va avea loc a doua venire, cea în care se vede Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Ștefan a văzut, alegând moartea în mărturisire. Evident, această relație, iconică, nu este caracteristica exclusivă a martyrioanelor, chiar dacă acestea sunt închinate martirilor. Ea aparține tuturor bisericilor ortodoxe.

Din acest punct, putem trece la a doua idee care trebuie să fie reper al arhitectului de biserici. Ține de creativitatea în spațiul arhitecturii bisericii. Libertatea arhitectului de biserici este dată tocmai de capacitatea lui de a întrezări deschiderea despre care vorbea Arhidiaconul Ștefan. Aceasta se face, evident prin multă pregătire duhovnicească. Pentru că cel mai important lucru pe care arhitectul îl are de făcut este de a lăsa Duhul să lucreze prin el. De a nu lucra doar după voia proprie, pentru a pune întotdeauna început, așa cum fac modernii, ci de a înțelege Tradiția, nu critic, ci prin asumare, pentru a deveni instrumentul de lucru al Celui fără de început. Această raportare la Tradiție este cea care duce la relația iconică între spațiile pe care arhitectul le plăsmuiește și spațiul în care a intrat Sf. Ștefan, spațiul în care acesta L-a văzut pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Arhitect Nicolae Tulban: Despre o (im)posibilă tradiție a arhitecturii bisericești din Transilvania

O discuţie despre bisericile ortodoxe din Ardeal Şi despre cum au fost ele construite este binevenită. Chiar dacă nu poate fi decât un început, cu unică dorinţă de a lansa unele idei care pot fi roditoare, mă simt dator a face abordarea ei aici, din mai multe motive. Primul dintre ele este apartenenţa mea la spaţiul transilvan. Al doilea ar fi preocuparea mea pentru spaţiul liturgic ortodox. Ar mai fi şi al treilea, profesia... Din toate acestea se naşte şi această particularitate a problemei spaţiului liturgic, anume relaţia lui cu un anumit spaţiu, izolat geografic, în care viaţa liturgică a ortodocşilor a fost greu încercată.

Acesta este unul din firele pe care este începută această discuţie, şi anume în ce fel se poate ţese o tradiţie în  arhitectură acolo unde presiunile din cele mai variate direcţii în viaţa de zi cu zi sunt mari, pentru ca o formă de expresie atât de costisitoare ca arta construirii să fie grav afectată. Relaţia între românii ardeleni și Dumnezeu și relaţia dintre aceiași și Împăratul de la Viena au fost vreme de câteva sute de ani tensionate la maxim. Această tensiune a dus pe de o parte la acţiuni disperate ale împărăţiei, dacă e să ne gândim doar la armatele feldmareșalului von Buccow. Nu putem da de o parte faptul că în 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Buccow și ai lui au distrus cu tunurile în Ardeal – trimiși fiind de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe românești care refuzau sa se convertească la catolicism. Înaintea acestui eveniment, starea materială precară a românilor transilvani a avut și ea un cuvânt de spus și este vizibilă și în modul acestora de a-și construi bisericile. 

Din aceeași tensiune a rezultat ruptura de la 1700 și formarea confesiunii greco-catolice de limbă română – care de fapt poate fi definită ca mulţimea românilor care nu au mai rezistat presiunilor catolicismului. Iar acest lucru nu poate fi desprins nici el de reacţia împărătesei de a distruge bisericile românilor ortodocși, ea considerând că odată cu trecerea unei părţi dintre aceștia la uniatism, această opţiune confesională trebuie să rămână unica opţiune a ortodocșilor – iar bisericile celor care încă nu au făcut pasul spre uniatism să fie distruse.

Și aș putea aminti aici și o întreagă pleiadă de Sfinţi Mucenici care au luat cununa mărturisirii.

În aceste condiţii, orice dezvoltare a unui mod de expresie arhitecturală a credinţei ortodoxe a fost supus unor greutăţi care l-au determinat la simplitate și austeritate. Iar aceasta s-a manifestat atât la nivelul elementelor de compoziţie arhitecturale – conformarea planului, a volumului, a spaţialităţii interioare -, cât și la cel al materialului de construcţie utilizat sau al detaliilor puse în operă. 

O a doua problemă, la fel de mare, pentru o expresie liturgică în arhitectură, este problema expresiei liturgice în viaţa de zi cu zi a oamenilor și a comunităţilor. Este bineștiut că nu ne putem pune problema înţelegerii unei perioade istorice dintr-o anumită zonă geografică fără a ne “scufunda” în înţelegerea modului în care oamenii vremii aceleia își duceau viaţa. Modul în care românii transilvani din ultimele secole își duceau viaţa este determinant pentru reușita încercărilor de a descrie modul lor de a-și construi lăcașele de cult. Înţelegerea vieţii lor zilnice – care și ea este o expresie a relaţiei lor cu Dumnezeu – este determinantă pentru înţelegerea arhitecturii bisericii pe care ei o construiau – care este una din expresiile relaţiei comunităţii cu Dumnezeu. Apropierea foarte mare chiar doar geografic vorbind între ei și confesiunile catolică și cele protestante de toate neamurile a făcut ca și modul în care au văzut arhitectura bisericilor să fie alterat de la cel pur ortodox, de care erau indiscutabil mai apropiaţi românii de peste munţi, sârbii sau grecii, chiar dacă erau sub presiunea ocupaţiei otomane – ocupaţie a cărei relaţie cu ortodoxia, în aceeași perioadă (sec. XVII-XIX, de exemplu) a fost mult mai puţin agresivă decât cea a catolicismului iezuit susţinut de Viena. 

Arhitectura si tabloul religios. Formele moderne - rezultate din lucrul omului, cu dalta si ciocanul ratiunii, asupra creatiei lui Dumnezeu

Sorin Dumitrescu spunea la un moment dat că unirea bisericii nu poate avea loc decât prin icoană. Unirea nu poate fi decât vizuală, cuvintele putând fi așternute pe hârtie mult și bine (cum dealtfel s-a și făcut până acum din belșug). Ideea m-a impresionat, poate mai ales prin faptul că (deformație profesională) mi-e mult mai lesne să înțeleg problemele din sfera vizualului decât să disting între multele nuanțe ale cuvintelor și textelor, traduse dintr-o limbă în alta sau netraduse. Consider așadar că la această unire vizuală va participa fără îndoială și arhitectura prin tot ceea ce este ea capabilă a înfățișa iconic, atât prin forma spațiului interior, care este (cum tot maestrul spunea) icoană a Împărăției, cât și prin volumul ei exterior, care ordonează raiul, spațiul din proximitatea Împărăţiei.

Problema tabloului religios în pictură este prezentă și ardentă și în arhitectura clădirilor bisericilor. Ruptura din secolul XII nu a avut loc doar în pictură. Nu doar pictorii au fost cei care au avut inițiativa de a-și prezenta propria imagine despre divinitate, nu doar ei sunt cei care impun credinciosului punctul lor de observație și propria lor perspectivă. Este drept, la începutul renașterii italiene nu exista o clară distincție între pictor și arhitect. Ocupațiile nu aveau reprezentanți diferiți, mulți pictori erau arhitecți și reciproc. Ideile pictorilor despre perspectivă, despre reprezentarea a ceea ce teologii eretici le cereau nu au putut fi separate de cele ale arhitecților, tocmai din cauza aceasta. Separația avea loc, evident, ca mod și mediu de expresie, neputându-se ignora faptul că pictura era o reprezentare bidimensională, de la miniatură până la frescă, în care dominante erau forma și culoarea iar arhitectura reprezenta în trei dimensiuni, folosindu-se de spații și de volume, de materiale cu o anumită masă și – deloc neimportant – de un anumit preț, cu o capacitate diferită de impresionare a credinciosului, etc. Se poate spune fără a greși (prea tare) că în timp ce pictura era creuzetul noii arte – cea a tabloului religios – zona ei de impact cu credincioșii era arhitectura.

Acest mod de a vedea lucrurile a diseminat, cu părere de rău o spun, și la noi, în spațiul ortodox. Drumul deschis de occident spre modernitatea a toate acaparatoare a fost ale și de pictorii și arhitecții de la noi. Pentru a da exemple indubitabile, ma gândesc doar la Grigorescu, Tătărăscu, Mișu Pop ca pictori sau la Catedrala din Cluj (Arh. Pomponiu).

Arhitectura cu adevărat ortodoxă nu se poate face în cheie modernă. Găsim explicația la părintele Stăniloae, într-o notă la imensa carte a Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua: “Lumina aceasta [a Schimbării la Față] se arată că e dumnezeiască prin poziția ei centrală sau prin rolul ei de izvor față de lumina în care s-au arătat Moise și Ilie, fapt experiat de aceștia prin orientraea lor închinătoare spre Iisus ca centru. Vederea acestei transcendențe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simțurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupește de suprafața materială a lucrurilor, dând naștere patimilor care întunecă înțelegerea adâncimii spirituale a lor.”(Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua, Ed. IBMBOR, 2006, pg. 187)

Foarte scurt spus, folosind perspectiva, pictorii renaşterii nu au făcut altceva decât să înfățișeze o lume imaginată și să o livreze privitorului cu pretenția de a fi un crâmpei din lumea lui Dumnezeu. Icoana ne prezintă însăși lumea lui Dumnezeu, pentru că doar în ea are loc imprimarea simțurilor de către Duhul, după cum spunea parintele Stăniloae.

Mai există un tip de icoană care merită discutat aici, pentru că are un echivalent direct în arhitectură. Este vorba de o invenție a grecilor, icoana litografiată. Este o copie, imprimată (de obicei cu ajutorul calculatorului) și cașerată pe o bucată de lemn. Tehnica de reproducere este de multe ori atât de bună, încât este necesară o privire atentă pentru a-i realiza falsul. Este evident destul de mult de discutat pe marginea faptului că aducerea în fața privitorului are loc totuși, chiar dacă rugăciunea celui care a realizat nu mai există, pentru că nici cel care a pictat (exact acea imagine) nu a existat practic niciodată. Despre această imagine bidimensională nu vreau să insist aici, dar am de spus două vorbe despre echivalentul ei în arhitectură.

Tot la greci se construiesc biserici în forme bizantine, turnate din beton armat. Toate, ca niște imense sculpturi, ca niște imense figuri de ceară, turnate în forme care sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă. Toate sunt cofraje mai mult sau mai puțin asemănătoare, în care este turnat același beton (sau beton de aceeași marcă). Forma în care betonul e turnat poate fi asemănată cu 'fișierul' din care sunt tipărite icoanele litografiate. Masa de beton rezultată devine asemenea icoanei tipărite de imprimantă, chiar dacă la rezoluţie ridicată și cu o calitate de invidiat. Finisajele – de asemenea naturale, din piatră sau cărămidă – sunt puse peste 'coaja' din beton pentru a da aparența de autentic, la fel cum icoanele tipărite sunt cașerate pe bucăți de lemn, chiar cu sipet, de nu-și mai poate da seama simplul turist care e autentică și care nu. La fel și cu arhitectura cofrajelor. Rezultatul este o clădire despre care poți fi convins că este bizantină, are toate atributele – forma, finisajele, lumina, fresca. Dar nu este, pentru că ea nu este decât o copie.

Relația dintre arhitectura pseudo-bizantină a zilelor noastre și cea autentic bizantină de acum o mie de ani (chiar și cu cea de acum 1500, cea pre-iconoclastă) este una mimetică; preluarea de forme se face prin neînțelegerea (și de aici cu ignorarea) conținutului lor, dar cu păstrarea unei imagini de ansamblu, considerată, pe considerente intelectuale ca fiind esențială pentru caracterizarea spațiului pe care-l adăpostesc ca fiind unul dedicat cultului creștin ortodox. Formele de sorginte occidentală, modernă, sunt alese în ziua de azi de către arhitecții de la noi pentru a compune edificii de cult ortodox, aceștia trăind astfel cu impresia că ei contribuie la, poate chiar reușesc, acordarea bisericii ortodoxe cu vremile de azi.

Aici, în acest scop, de multe ori declarat, al celor care recurg la limbajul modern pentru a compune arhitectura ortodoxă găsim alunecarea lor din dreapta credință. O clădire făcută cu forme moderne nu poate fi ortodoxă.

Formele moderne nu pot exprima ortodoxia. Ele sunt rezultatul dezvrajirii lumii, așa cum Habermas ne spune și Max Weber ne învață. Ele sunt rezultatul rațional al procesului de dezintegrare al imaginilor religioase ale lumii, proces prin care s-a născut cultura profană a Europei. Aceste forme, rezultate din dezintegrare, nu pot sluji acum în scopuri religioase pentru creștinii ortodocsi. Poate doar pentru occidentalii care s-au supus și au împlinit dezintegrarea pomenită. Formele moderne, indiferent că sunt rezultatul gândirii constructiviștilor ruși sau rezultatul fascismului italian, nu pot forma o biserică ortodoxă, pentru că ele sunt rezultate de fapt din lucrul omului, cu dalta și cu ciocanul rațiunii, asupra creației lui Dumnezeu.

Evident, aici sunt multe de spus și de gândit. În acești termeni se poate spune că în ziua de azi nu se mai pot defel construi biserici ortodoxe. Chiar dacă formele sunt cele din vechime, materialele și tehnologiile nu pot fi decât cele moderne. Știm că există – cel puțin la noi, în România (era să spun la noi, în comunitatea Europeană) – o vastă și stufoasă legislație în domeniul calității în construcții. Această legislație ne impune folosirea de materiale și tehnologii certificate. Dacă o cărămidă presată care să fie aproape identică cu cea din Bizanț s-ar mai găsi – chiar dacă costurile folosirii doar a acestei cărămizi și a mortarului de var ar fi prohibitive – nu mai găsim tehnologia de construire de atunci. Iar dacă totuși am afla-o certificarea ei nu există. Aici s-ar afla o temă pentru dreptcredincioșii din sistem – deschiderea de proceduri pentru crearea normelor și normativelor pentru execuția construirii de biserici din materiale și în tehnologie bizantină.

Trecând peste problema tehnologiei pierdute ne rămâne doar forma. Există soluții de racordare la proporțiile din vechime dintre plin și gol, dintre spații și volume chiar folosind tehnologia de azi.

Pe de altă parte, în arhitectura ortodoxă și-a făcut de ceva vreme (aproape 200 de ani) apariția unor forme care nu mai au nici legătura de aparență cu cele vechi, bizantine. Se construiesc biserici care nu mai amintesc decât simbolic de formele originare, cele din care sunt tocmite bisericile ortodoxe vechi.

În icoana răstignirii Hristos are pe cap aureola; în tabloul religios, cununa de spini.

Arhitect Nicolae TULBAN

Sursa: http://nictulban.blogspot.com/