Arhitect Nicolae Tulban: Despre deschiderea cerurilor (la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic)

Ieri l-am prăznuit pe Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic. Prilej pentru a relua citirea capitolelor al șaselea și al șaptelea din Faptele Apostolilor, acolo unde este descrisă înfățișarea sfântului la Sinedriu, depoziția și execuția acestuia. Citirea lor în cheia arhitecturii bisericii este deosebit de roditoare. Pentru spațiul bisericii, apărararea Mucenicului reprezintă punctul turnurii de majoră importanță, punctul trecerii de la o arhitectură legalistă, a unei sacralități depășite (chiar dacă reluată în cheie filosofică până și în zilele noastre), la o arhitectură a Duhului, a grăirii Duhului în cuvinte de piatră.

Avem aici a face cu două aspecte ale discursului Arhidiaconului. Chiar dacă aparent contrare, discursul Arhidiaconului și înțelegerea acestuia de către evrei sunt deopotrivă pilduitoare pentru cei care-și pun problema spațiului liturgic. Prin rostirea Sfântului în fața Sinedriului, dar și prin spațiul care i se înfățișează în timpul execuției, cele două părți sus-pomenite ale cărții Faptelor Apostolilor sunt, în toată profunzimea lor, punctul de plecare într-o înțelegere a topologiei liturgice. Importanța acestui discurs pentru topologia liturgică este dată nu doar de prezentarea spațiului sacru veterotestamentar cât mai ales de cea a modului în care acest spațiu sacru a fost tocmit, pentru a pregăti înțelegerea spațiului liturgic. Sfântul ne aduce aminte atât de spațiul sacru veterotestamentar al Templului construit de Solomon, cât și de lucrarea oamenilor în acest sens, în îndepărtare de Dumnezeu. Iar îndepărtarea de lucrarea Duhului a fost obișnuită pe parcursul istoriei poporului Evreu (“Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 51-53]). Tocmai această distanță este cea care ne ține departe (aș putea spune până în ziua de azi) de punerea în formă a spațiului liturgic, așa cum este el, de icoană a Împărăției lui Dumnezeu, de icoană al lucrării mâinii sale: "Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?" [Fapte 7, 49-50, Is. ...]. Pentru că ne este mult mai lesne să recurgem la propriile noastre creații (individuale sau de grup), la propria imaginație, decât să avem răbdarea de a înceta a mai vorbi pentru a-l lăsa pe Hristos să vorbească prin noi. La fel cum evreilor le-a fost mai ușor să-i ceară lui Aaron să facă dumnezei decât să aștepte întoarcerea lui Moise: “Zicând lui Aaron: "Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat". Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.” [Fapte 7, 40-41].

.

Aici avem cheia înțelegerii sinedriului. De aici începe cealaltă parte a discursului Arhidiaconului – oprirea înțelegerii sinedriului la “stricarea” Templului. Pentru ei Templul, odată cu transfigurarea, încetează să mai existe. Neputând să înțeleagă ca plinire primirea de către lumea noastră a Mântuitorului în trup, nu pot înțelege astfel nici plinirea Templului prin lucrarea Sfântului Duh. Originea acestei opuneri este de asemenea veterotestamentară. Sfântul ne aduce înainte lepădarea de Moise a evreilor. După ce Moise a avut vedenia rugului aprins, evreii “l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt”. S-au întors spre ceea ce ei puteau lesne înțelege – idolul făcut de mâna omului – depărtându-se de Dumnezeu și de zidirea mâinii Sale. 

 

Astfel, arhiereii se împotrivesc lucrării Acestuia, cum au făcut-o de fiecare dată când Duhul a vorbit prin prooroci: “Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 52-53]. Dificultatea extremă în înțelegerea spațiului liturgic este dată de dificultatea înțelegerii lucrării Duhului. Sau, poate, greutatea lăsării Duhului să lucreze...

Chiar dacă David a cerut să se găsească loc pentru Dumnezeul lui Iacov, iar Solomon I-a zidit Lui casă, Dumnezeu nu locuiește în lăcașuri făcute de mâini. Pentru că, așa cum a zis și Sf. Ștefan, după Proorocul Isaia, El locuiește doar în zidirea lui – în care Cerul este tron și pământul Îi este așternut picioarelor. Și în icoanele acestei zidiri – care sunt biserica zidită și sufletul omului. În aceste două icoane (descrierea a făcut-o, în Mystagogia, Sf. Maxim) vedem zidirea lui Dumnezeu, așa cum o regăsim în sufletul Întâiului Mucenic, care nu s-a împotrivit lucrării Lui: “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” [Fapte 7, 55-56]

.

De aici sunt de desprins, cu ajutorul Sfântului Ștefan, (cel puțin) două idei importante pentru arhitectura bisericii. 

Prima este legată de bisericile dedicate martirilor. Acestea sunt legate de deschiderea Cerurilor, pe care, asemenea primului între martiri, au văzut-o la momentul săvârșirii pentru Hristos. Indiferent dacă sunt ridicate pe locul martiriului sau sunt dedicate martirilor pe alte locuri, ele sunt icoane ale deschiderii Cerurilor. Prin relația puternică pe care o au cu martirii și cu martiriul, poartă și un nume din această familie lexicală – martyrion. Și din legătura puternică cu deschiderea cerurilor, forma tipică, centralizată, pe plan octogonal. Dar importanța maximă este dată de legătura directă pe care actul martiriului, eveniment căruia îi sunt închinate bisericile de acest tip, o face între lumea noastră și lumea în care va avea loc a doua venire, cea în care se vede Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Ștefan a văzut, alegând moartea în mărturisire. Evident, această relație, iconică, nu este caracteristica exclusivă a martyrioanelor, chiar dacă acestea sunt închinate martirilor. Ea aparține tuturor bisericilor ortodoxe.

Din acest punct, putem trece la a doua idee care trebuie să fie reper al arhitectului de biserici. Ține de creativitatea în spațiul arhitecturii bisericii. Libertatea arhitectului de biserici este dată tocmai de capacitatea lui de a întrezări deschiderea despre care vorbea Arhidiaconul Ștefan. Aceasta se face, evident prin multă pregătire duhovnicească. Pentru că cel mai important lucru pe care arhitectul îl are de făcut este de a lăsa Duhul să lucreze prin el. De a nu lucra doar după voia proprie, pentru a pune întotdeauna început, așa cum fac modernii, ci de a înțelege Tradiția, nu critic, ci prin asumare, pentru a deveni instrumentul de lucru al Celui fără de început. Această raportare la Tradiție este cea care duce la relația iconică între spațiile pe care arhitectul le plăsmuiește și spațiul în care a intrat Sf. Ștefan, spațiul în care acesta L-a văzut pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Arhitect Nicolae Tulban: Despre o (im)posibilă tradiție a arhitecturii bisericești din Transilvania

O discuţie despre bisericile ortodoxe din Ardeal Şi despre cum au fost ele construite este binevenită. Chiar dacă nu poate fi decât un început, cu unică dorinţă de a lansa unele idei care pot fi roditoare, mă simt dator a face abordarea ei aici, din mai multe motive. Primul dintre ele este apartenenţa mea la spaţiul transilvan. Al doilea ar fi preocuparea mea pentru spaţiul liturgic ortodox. Ar mai fi şi al treilea, profesia... Din toate acestea se naşte şi această particularitate a problemei spaţiului liturgic, anume relaţia lui cu un anumit spaţiu, izolat geografic, în care viaţa liturgică a ortodocşilor a fost greu încercată.

Acesta este unul din firele pe care este începută această discuţie, şi anume în ce fel se poate ţese o tradiţie în  arhitectură acolo unde presiunile din cele mai variate direcţii în viaţa de zi cu zi sunt mari, pentru ca o formă de expresie atât de costisitoare ca arta construirii să fie grav afectată. Relaţia între românii ardeleni și Dumnezeu și relaţia dintre aceiași și Împăratul de la Viena au fost vreme de câteva sute de ani tensionate la maxim. Această tensiune a dus pe de o parte la acţiuni disperate ale împărăţiei, dacă e să ne gândim doar la armatele feldmareșalului von Buccow. Nu putem da de o parte faptul că în 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Buccow și ai lui au distrus cu tunurile în Ardeal – trimiși fiind de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe românești care refuzau sa se convertească la catolicism. Înaintea acestui eveniment, starea materială precară a românilor transilvani a avut și ea un cuvânt de spus și este vizibilă și în modul acestora de a-și construi bisericile. 

Din aceeași tensiune a rezultat ruptura de la 1700 și formarea confesiunii greco-catolice de limbă română – care de fapt poate fi definită ca mulţimea românilor care nu au mai rezistat presiunilor catolicismului. Iar acest lucru nu poate fi desprins nici el de reacţia împărătesei de a distruge bisericile românilor ortodocși, ea considerând că odată cu trecerea unei părţi dintre aceștia la uniatism, această opţiune confesională trebuie să rămână unica opţiune a ortodocșilor – iar bisericile celor care încă nu au făcut pasul spre uniatism să fie distruse.

Și aș putea aminti aici și o întreagă pleiadă de Sfinţi Mucenici care au luat cununa mărturisirii.

În aceste condiţii, orice dezvoltare a unui mod de expresie arhitecturală a credinţei ortodoxe a fost supus unor greutăţi care l-au determinat la simplitate și austeritate. Iar aceasta s-a manifestat atât la nivelul elementelor de compoziţie arhitecturale – conformarea planului, a volumului, a spaţialităţii interioare -, cât și la cel al materialului de construcţie utilizat sau al detaliilor puse în operă. 

O a doua problemă, la fel de mare, pentru o expresie liturgică în arhitectură, este problema expresiei liturgice în viaţa de zi cu zi a oamenilor și a comunităţilor. Este bineștiut că nu ne putem pune problema înţelegerii unei perioade istorice dintr-o anumită zonă geografică fără a ne “scufunda” în înţelegerea modului în care oamenii vremii aceleia își duceau viaţa. Modul în care românii transilvani din ultimele secole își duceau viaţa este determinant pentru reușita încercărilor de a descrie modul lor de a-și construi lăcașele de cult. Înţelegerea vieţii lor zilnice – care și ea este o expresie a relaţiei lor cu Dumnezeu – este determinantă pentru înţelegerea arhitecturii bisericii pe care ei o construiau – care este una din expresiile relaţiei comunităţii cu Dumnezeu. Apropierea foarte mare chiar doar geografic vorbind între ei și confesiunile catolică și cele protestante de toate neamurile a făcut ca și modul în care au văzut arhitectura bisericilor să fie alterat de la cel pur ortodox, de care erau indiscutabil mai apropiaţi românii de peste munţi, sârbii sau grecii, chiar dacă erau sub presiunea ocupaţiei otomane – ocupaţie a cărei relaţie cu ortodoxia, în aceeași perioadă (sec. XVII-XIX, de exemplu) a fost mult mai puţin agresivă decât cea a catolicismului iezuit susţinut de Viena.