La 20 de ani de la înveşnicirea Părintelui Benedict Ghiuş, postăm textul său despre însingurare şi comuniune.

Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiti sã vã facã vouã oamenii faceti-le si voi asemenea lor (Matei 7, 12)

Si pe harta duhovniceascã a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altãdatã numai de cãlugãri, au început a fi cunoscute si folosite de o lume mai largã. Bunurile spirituale agonisite cu migalã, vieti de-a rândul în incinta mãnãstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au început sã trãiascã din ele si oamenii din lume.

Privind lucrurile mai aproape, ai impresia cã, asa cum dezlegãrile la marile probleme de stiintã întâi în laborator sunt descoperite si apoi încep sã circule prin lume, tot asa dezlegãrile la marile probleme spirituale ale umanitãtii întregi în aceste mãnãstiri, în aceste minunate câmpuri de experientã spiritualã, sunt descoperite, si abia dupã aceea pornesc sã circule, sã ardã si sã rodeascã în lume.

Unul dintre aceste bunuri spirituale mãnãstiresti, care astãzi a început sã circule des prin lume, e bunul însingurãrii; cãci mãnãstirile, dacã sunt ceva, înainte de toate sunt cetãti de însingurare.

Am ales sã meditãm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurãrii; sã meditãm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mãnãstirile, dându-i însingurarea?

Nevoia de modele : Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei

Medicul credincios

Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate: « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]

Isabela Vasiliu-Scraba, “Vintila Horia exilat”

Motto: “Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia, mai 1989)

Cu ocazia isteriei prilejuită de acordarea premiului Goncourt, Vintilă Horia scrisese în 1960 următoarele rânduri: “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Dincolo de indicarea precisă a celor care au iniţiat atacul (prin aşa numitele“Tribunale ale poporului”) împotriva culturii româneşti a căror victimă a fost în 1946 şi în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implică lupta politică dusă împotriva culturii. Războiul politic îndreptat împotriva creaţiilor culturale româneşti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit după 1990, cu aceleaşi argumente contrafăcute de aceiaşi tabără de combatanţi.

Cum bine se ştie, printre victimele atacurilor politice dinainte şi de după căderea comunismului îl găsim pe Mircea Eliade (propus şi în 1979 la premiul Nobel cînd din nou a fost boicotat) alături de Vintilă Horia (laureat al premiului Goncourt, căruia i s-a interzis festivitatea de decernare a premiului). Cei doi au fost cei mai împliniţi scriitori în Occident, după ce în ţara condusă de un “rege copil şi Ana Pauker dictator” (C-tin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.3, Ed. Floarea darurilor, p.425) fuseseră condamnaţi în farse de procese, invocându-se aşa-zise “vinovăţii” care la vremea producerii lor n-au încălcat nici o lege: “Mă aflam la Assisi - scrie Vintilă Horia – când un “tribunal al poporului” m-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, acuzându-mă de “crime” pe cât de absurde pe atât de imposibile” (Vintilă Horia, 1961)

În nuvela Sfârşit de exil, eliberarea de coşmarele avute în calitate de “condamnat în lipsă” se produce odată cu relevarea adevărului fundamental că agenţii urmăritorii sînt oameni fără Dumnezeu, sînt sub-oameni a căror existenţă este marcată de dimensiunea politică alimentând instinctul de a ucide, în exemplare golite de suflet. Nuvela cuprinde menţionarea profetică a anului 1990 cu sumbrele schimbări aduse de căderea Cortinei de fier: încercarea de anihilare a spiritualităţii spre a face loc domniei sexului fără oprelişti morale.