Motto: “Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia, mai 1989)
Cu ocazia isteriei prilejuită de acordarea premiului Goncourt, Vintilă Horia scrisese în 1960 următoarele rânduri: “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Dincolo de indicarea precisă a celor care au iniţiat atacul (prin aşa numitele“Tribunale ale poporului”) împotriva culturii româneşti a căror victimă a fost în 1946 şi în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implică lupta politică dusă împotriva culturii. Războiul politic îndreptat împotriva creaţiilor culturale româneşti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit după 1990, cu aceleaşi argumente contrafăcute de aceiaşi tabără de combatanţi.
Cum bine se ştie, printre victimele atacurilor politice dinainte şi de după căderea comunismului îl găsim pe Mircea Eliade (propus şi în 1979 la premiul Nobel cînd din nou a fost boicotat) alături de Vintilă Horia (laureat al premiului Goncourt, căruia i s-a interzis festivitatea de decernare a premiului). Cei doi au fost cei mai împliniţi scriitori în Occident, după ce în ţara condusă de un “rege copil şi Ana Pauker dictator” (C-tin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.3, Ed. Floarea darurilor, p.425) fuseseră condamnaţi în farse de procese, invocându-se aşa-zise “vinovăţii” care la vremea producerii lor n-au încălcat nici o lege: “Mă aflam la Assisi - scrie Vintilă Horia – când un “tribunal al poporului” m-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, acuzându-mă de “crime” pe cât de absurde pe atât de imposibile” (Vintilă Horia, 1961)
În nuvela Sfârşit de exil, eliberarea de coşmarele avute în calitate de “condamnat în lipsă” se produce odată cu relevarea adevărului fundamental că agenţii urmăritorii sînt oameni fără Dumnezeu, sînt sub-oameni a căror existenţă este marcată de dimensiunea politică alimentând instinctul de a ucide, în exemplare golite de suflet. Nuvela cuprinde menţionarea profetică a anului 1990 cu sumbrele schimbări aduse de căderea Cortinei de fier: încercarea de anihilare a spiritualităţii spre a face loc domniei sexului fără oprelişti morale.
De semnalat ar mai fi o interesantă coincidenţă între sfârşitul nuvelei lui Vintilă Horia şi rândurile lui Mircea Eliade scrise în 1953: “Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat - de Istorie - acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră ca neam ci şi supravieţuirea Occidentului” (v. Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti). Un sens similar avea şi spusa lui Constantin Noica despre secolul XXI care ori nu va fi, ori va fi românesc, în ideea integrării valorilor culturale româneşti în ambele direcţii, atât dinafară înspre înăuntru prin reintegrarea exilaţilor în cultura din ţară cât şi invers, dinspre înăuntru înspre înafară. Ultima reiese din speranţa lui Noica de a fi publicat în Germania cu volumul său despre Goethe şi din credinţa că discipolii vor continua încercarea sa de a-l reda culturii occidentale pe marginalizatul Lucian Blaga, pe care mercenarii ocupantului străin l-au lipsit în 1959 de Premiul Nobel.
Pentru cei de azi, nu este nici o noutate că ambele speranţe ale lui Noica s-au dovedit deşarte. Nici Despărţirea de Goethe n-a avut timp în două decenii să ajungă în Germania, nici Blaga n-a fost trecut de discipoli pe lista scriitorilor destinaţi exportului. În fluxul de sens invers, al integrării valorilor occidentale în cultura din ţară, de douăzeci de ani ar fi trebuit să fie acceptată opera lui Vintilă Horia, ceea ce iarăşi nu s-a întâmplat. În nuvela despre sfârşitul exilului imaginat de Vintilă Horia în 1956, printre puţinii supravieţuitori ai bombei anti-suflet declanşată pe 14 august 2000 s-ar număra exilaţii, victime neîncetat urmărite de când au părăsit România ocupată de sovietici după cel de-al doilea război mondial.
Iată cât de clar indică scriitorul pe care exilul l-a purtat în Italia, în Argentina, în Franţa şi în Spania vina pentru care Manole, personajul central al nuvelei, este vînat de agenţii duşmanilor Ţării sale contopite: el trebuia suprimat întrucât “era o sămânţă a lumii libere, un simbol periculos care trebuia eliminat” (Sfârşit de exil, în vol.: Vintilă Horia, Moartea morţii mele, Cluj-Napoca, Dacia, 1999, p. 152). Manole trăieşte în anul 2000 dar participă prin costumaţia medievală la credinţa în Dumnezeu caracteristică Evului de mijloc. Fiind un ins moral, îşi întemeiase o familie care se dovedise a fi asemenea unei cetăţi de apărare “împotriva singurătăţii, o cetate de suflete ridicată împotriva ameninţărilor exilului. Cetatea aceasta era o replică liberă a Ţării ocupate de duşmani şi-l ajuta să rămână om în mijlocul tuturor disperărilor” (op. cit.).
În nuvelă, lumea decăzută prin opulenţă şi sex nu se poate apăra de explozia noii arme de distrugere în masă pe care tot ea a inventat-o. Fiindcă eficienţa bombei AS este strâns legată de şubrezenia fiinţei unor oameni incompleţi. Oamenilor rămaşi oameni, convinşi că viaţa le este dar de la Dumnezeu, explozia bombei anti-suflet nu le poate distruge sufletul. Rămaşi singuri după dispariţia sub-omenirii, răzleţi şi puţini, ei ştiu că trebuie să se caute unii pe alţii, dar mai ales simt că a venit momentul să se întoarcă acasă, pentru că -odată cu dispariţia oamenilor decăzuţi din rostul lor de oameni - exilul a luat sfârşit.
Scăpat de şapte ani de temniţa politică, Nichifor Crainic l-a vizitat pe Părintele Arsenie Boca, fostul stareţ la Mânăstirea Brâncoveanu la care stătuse ascuns în iarna anului 1945. Impresionat de lucrarea pictorului de biserici (schinghiuit în repetate rânduri de Securitatea care-l scosese cu de-a sila din preoţie în 1959), Nichifor Crainic a scris cu acel prilej că “mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus”. Acesta era adevăratul Nichifor Crainic. Nu cel de la revista “Glasul Patriei”, pus de Securitate un an mai târziu să-l invite pe Vintilă Horia să se înscrie în Asociaţia “România” în care nici Mircea Eliade nu a putut fi păcălit să intre, în ciuda nesfârşitelor insistenţe.
La doisprezece ani după atacul ocazionat de acordarea Premiului Goncourt - când conducerea Securităţii întâi a încercat fără nici un succes să-l racoleze pe scriitor, pe urmă, tot fără succes, să-l lipsească de prestigiosul premiu, dezinformându-i pe comuniştii francezi cu documente falsificate, Vintilă Horia i-a scris maestrului său Nichifor Crainic următoarele rânduri: “Ţara este legătura cu lumea, contactul primordial, care niciodată nu poate înceta de a fi ceea ce a fost, o esenţă pe deasupra existenţei, cum ar zice Heidegger. Şi cu cât mai mult tind spre esenţă, de-a lungul existenţei mele de om condamnat, ca Ovidiu şi ca Dante, la un exil creator, cumplit dar creator, cu atât mai mult, într-un fel aproape esoteric, mă integrez Ţării, ca într-o salvare ultimă” (Vintilă Horia, 18 iunie 1972). Despre Vintilă Horia, Theodor Cazaban spunea că era “un om armonios lăuntric. Tocmai această armonie lăuntrică îl ferea de micile sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere”.
Sursa:
http://isabelavs.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu