Eseistul Gheorghe Fedorovici: Fratele măiestru. "Visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim".

„Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit” este un vers izolat al lui Eminescu în care am putea vedea, potrivit lui Constantin Noica, miza vieţii omeneşti [1]: din condiţionările diverse (biologice, istorice, psihologice) care ne stăpînesc, părînd a ne fixa esenţa, putem ieşi prin acele vise care izbutesc să intre în încremenire. Visul încremenit e cel care ne scoate din spaima împietrită, zugrăvind-o. Visul nu alungă spaima, ci o leagă. Visul încremenit este înălţarea în ordinea universalului a spaimei împietrite care-l pîndeşte pe fiecare om în parte. 

 

„Ca o spaimă împietrită, (dar şi) ca un vis încremenit”, propune interpretarea lui Noica. Ca o spaimă împietrită este viaţa omului care se lasă numit, a omului care, în loc să-şi lege condiţionările printr-o înălţare, se lasă legat de ele. Spaima apare astfel drept spaimă de a nu putea numi. Numind, visul închipuie spaima, şi astfel o aşază în hotarele firii. Spaima împietrită ar putea fi astfel „gîndul spariat” despre care vorbeşte Noica în altă parte, [2] gînd care, primind ispitele firii, se poate linişti în ordinea lui „întru”, fără să se zdrobească (ca în mitologia greacă), dar şi fără să se mistuie (ca în mitologia indiană).   

 

Dar dacă visul încremenit nu este depăşirea spaimei împietrite, ci prăbuşirea în adîncul ei nemărginit? Dacă în loc să fie o înfruntare a spaimei, o ieşire şi o înălţare din ea, aşa cum, potrivit lui Noica, rămîne încremenit visul zborului în „păsările” lui Brâncuşi, încremenirea visului ne vorbeşte despre o spaimă încă şi mai grozavă? 

 

Înspăimîntat rămîne cel care nu poate găsi un nume şi un chip spaimei sale. Dar dacă am citi partea a doua a versului nu ca pe o antiteză, ci ca pe o confirmare şi întărire a primei părţi, atunci versul ar vorbi despre acea spaimă care nu poate fi numită pentru că cel înspăimîntat şi-a pierdut chipul, şi-a pierdut pînă şi acele condiţionări care îl ajutau, sau îl forţau, să privească spre cer, căutîndu-şi asemănarea. Măiestrele lui Brâncuşi se pot înălţa pentru că se sprijină pe un soclu, aşa cum pasărea poate zbura pentru că are şi picioare, nu doar aripi. Atunci cînd nu mai rămîne decît spaima, visul încremeneşte, căci nu mai e nimeni care să viseze.

 

La o astfel de încremenire este adus, cu tenacitate, şi visul lui Eminescu. Pentru că visul lui nu este visul somnului morţii, cel care-l împietrea pe Hamlet, [3] ci vis de viaţă, un vis care ne asigură, potrivit lui Mircea Eliade, dreptul nostru la „nemurire” în planul istoriei. [4] Acest drept ne este refuzat şi astăzi. Ocupantul de altădată a încercat să-l încremenească pe Eminescu într-o personalitate statuară; cel de astăzi, sub pretextul că-l redă pe Eminescu măsurii sale omeneşti, n-a făcut decît să-l zidească într-un context istoric precis. Numai că l-a zidit de viu. Şi pentru că este zidit de viu, Eminescu continuă să vorbească, precum orice jertfă, dinăuntrul zidurilor groase ridicate de deconstrucţioniştii (sic!) locali. Spaima împietrită, visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim. Zidurile sînt ridicate pentru noi, nu pentru el. Şi cu toate acestea,

… yet there the nightingale

Filled all the desert with inviolable voice. [5]

Vocea poetului umple pustiul. Această voce nu ne ţine doar de urît, făcîndu-ne să îndurăm pustiul. În primul rînd, ea ne ajută să vedem pustiul ca pustiu. Să ne vedem pustiiţi, sărăciţi tocmai de cei care pretind că ne îmbogăţesc. Precum Măiastra din folclorul românesc, vocea poetului vindecă orbirea proorocind viitorul. Spaima împietrită în care ne-au legat cei care continuă să încerce, în cuvintele lui Eliade, „să ne suprime identitatea noastră spirituală şi abolirea istoriei noastre” [6], se va preface într-un vis încremenit dacă, o dată cu dragostea pentru Eminescu, ni se va stinge şi setea de nemurire.

 

Pentru că era în căutarea bunătăţii şi a înţelepciunii a reuşit Mihai Eminescu să vadă aceste trăsături în „forma” fratelui său Ilie, sau pentru că le-a descoperit la Ilie a învăţat el să le preţuiască nu ca Idei în sine, ci ca trăsături ale chipului fratelui său? [7] Un creştin ar îndrăzni să depăşească această dilemă platoniciană, afirmînd că se poate la fel de bine şi ca Bunătatea şi Înţelepciunea să se fi descoperit ele celor doi fraţi. Poate că asta ar explica de ce Mihai, răpit de Frumuseţea celor două puteri, a continuat să le vadă şi după moartea lui Ilie. Într-un neam „mare, onorat şi sapient” ca fratele său.

NOTE:

[1] Constantin Noica, „Marginalii la un vers” în id., Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, 1992, pp. 190-193.

[2] Id., Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, p. 226.

[3] “For in that sleep of death what dreams may come/ When we have shuffled off this mortal coil,/Must give us pause” (Hamlet, III.i). De fapt, moartea însăşi nu este pentru Eminescu „the undiscover’d country from whose bourn/ No traveller returns”, ci un loc nedesprins de cerul senin, de codru şi mare, de creanga „teiului sfînt”.

[4] Mircea Eliade, „Eminescu”, în id., Împotriva deznădejdii, Humanitas, 1992, pp. 56-58.

[5] T. S. Eliot, „The Waste Land”.

[6] M. Eliade, ibid., p. 58.

[7] C. Noica, „Condiţia omului sau Ilie Eminovici”, în Introducere la miracolul eminescian, pp. 209-212.

MARELE ANTONIE SI ECUMENISMUL DE ASTAZI. "Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea".

Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

 

       Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian, în 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S'a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s'a zis mai înainte"[3]. Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n'a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s'a închis într'o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor".Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.

       Bineînţeles, nu vom arăta aici cum i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi. O vom face poate altă dată, căci idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică. Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n'avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat. Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere - nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie. Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n'ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.

 

3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor - o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

 

       Dorim să înfăţişăm acum felul în care a înfruntat Sfântul Antonie erezia ariană, care ameninţa Biserica din lăuntrul ei, susţinută fiind de Împărat, conducători, patriarhi şi episcopi, la fel cum se întâmplă în zilele noastre cu pan-ereziile papismului şi ecumenismului, ce sunt însă mult mai primejdioase, deoarece subminează aproape toate dogmele de credinţă şi preschimbă dumnezeiasca învăţătură a Scripturii într'o învăţătură omenească obişnuită; ele înlătură pe Dumnezeu-Omul Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţi, şi pun în loc pe „infailibilul" papă al Romei şi noianul de erezii din Consiliul Mondial al aşa-ziselor Biserici. Prezentarea noastră va fi foarte folositoare chiar şi pentru cei ce pretind că nu văd vreo primejdie, pentru acei duhovnici „serioşi" care îi duc în rătăcire sau îi pun într'o situaţie foarte anevoioasă pe fiii lor duhovniceşti, care văd însă mai bine decât ei cu ochii Sfinţilor şi ajung să pună sub semnul întrebării dreptatea călăuzirii lor duhovniceşti. De bună seamă că Sfinţii sunt mai de încredere decât orice gherondă sau îndrumător duhovnicesc care nu se mânie de erezie şi nu se luptă s'o vădească sau s'o înlăture.

       Aşadar, Marele Antonie a lăsat pustia pentru a doua oară şi a coborât în Alexandria. Episcop orthodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa" sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios". S'a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n'a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori. Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă. Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s'a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc. Ni se mai arată prin aceasta că în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire. Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale" - punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale", înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli. Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase.

       De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una", pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt: Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s'a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s'o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui.".

- FRAGMENT dintr-un articol al Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic  

Integral la: http://www.impantokratoros.gr

 

Serghei Lavrov a salutat aparitia “Noii Ordini Mondiale”. Ministrul rus a reafirmat stapanirea asupra Transnistriei iar patriarhul Kirill a sustinut ca “salvarea” republicilor ex-sovietice este “spatiul spiritual al Rusiei istorice”

 

Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill, a supus unei critici virulente ideea aderării la Uniunea Europeană a republicilor care au făcut cândva parte din Uniunea Sovietică, întrucât acestea, în opinia sa, nu pot aspira în cadrul comunităţii europene decât la un rol secundar, relatează Novâi Reghion. “Mărgelele colorate seduc şi astăzi, nu doar pe vremea lui Mikluho Maklai” (un explorator rus care a avut de-a face cu papuaşii în secolul al XVIII-lea), a spus Patriarhul rus.

“Nu sunt deloc împotriva lumii occidentale. Cunosc bine Occidentul, am trăit acolo. Dar de ce în dialogul cu lumea occidentală adoptăm cu uşurinţă rolul de subordonat? Ce valori atât de preţioase ne poate propune Bruxellesul şi pe care noi să nu le avem? Ce lucru unicat ne poate servi această bogată civilizaţie? Suntem gata să intrăm în Europa unită cu ochii închişi, dar nu de dragul unor idei, ci pentru a ne umple burţile. Mergem acolo nu de dragul unui vaccin pentru un mod de viaţă corect, ci de dragul stomacului şi al banilor”, a spus, pe un ton acuzator, Patriarhul ruşilor, în pledoaria sa anti-UE.

Atât pentru Ucraina, cât şi pentru celelalte republici postsovietice, salvarea se află în spaţiul spiritual al Rusiei istorice, care reprezintă un proiect de civilizaţie grandios, consideră el. Avem potenţial pentru dezvoltarea unui dialog veritabil între Est şi Vest, ca între doi parteneri egali. Numai un asemenea dialog poate duce la edificarea unei Europe unite”, a afirmat Kirill, fără nici o referire la relaţiile de vasalitate dintre fostele republici sovietice şi Rusia în cadrul Comunităţii Statelor Independente, remarcă agenţia de presă ucraineană Unian, citata de AGERPRES.

Serghei Lavrov a respins ideea Germaniei a unei cooperări cu Occidentul pentru reglementarea conflictului cu separatiștii transnistreni.

Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a lăudat starea bună a relaţiilor Moscovei cu Occidentul. Vorbind la Moscova, la întâlnirea sa anuală cu presa (din 13 ianuarie a.c. – n.m.), Lavrov a salutat ceea a numit apariţia unei noi ordini mondiale, tot mai democratică şi mai stabilă, bazată pe cooperare în locul confruntării.

Exemplul cel mai important ar fi, în opinia lui Lavrov, evoluţia relaţiilor americano-ruse. Lavrov a spus că astăzi, lucrurile care unesc Rusia şi Statele Unite sunt mai numeroase decât cele care le despart şi că speră ca acest progres să nu devină victima vreunor manevre politice pe termen scurt.

Retorica optimistă a lui Lavrov se deosebeşte mult de tonul conferinţei sale de anul trecut, când a criticat aspru Occidentul, şi este foarte probabil ca Washingtonul să salute noile declaraţii, ca o dovadă a succesului politicii sale de „resetare” a relaţiilor cu Moscova.

Noua politică a Casei Albe faţă de Rusia a început după invadarea Georgiei de către trupele ruseşti în 2008. De atunci, relaţiile ruso-americane au fost marcate de evenimente importante, pe care Lavrov le-a salutat: semnarea de noi acorduri în domeniul armamentului şi energiei, progrese în apropierea Rusiei de Organizaţia Mondială a Comerţului, înfiinţarea unei comisii prezidenţiale bilaterale ş.a.m.d.

„Sarcina noastră fundamentală este acum de a menţine bazele unor relaţii sănătoase şi echitabile între Rusia şi Statele Unite”, a spus Lavrov. El a menţionat printre evoluţiile diplomatice pozitive din ultimul an şi îmbunătăţirea relaţiilor cu Alianţa Nord-Atlantică, îngheţate după războiul ruso-georgian, ca şi consolidarea parteneriatului cu UE.

Ministrul de Externe al Rusiei a pomenit şi chestiunea transnistreană, respingând ideea lansată de Germania că Moscova ar putea începe o nouă etapă de cooperare cu Occidentul punând umărul la rezolvarea conflictului separatist al Moldovei.
Lavrov a spus că mai utilă pentru viitorul cooperării cu Occidentul ar fi includerea Rusiei în planurile scutului antirachetă american.

Întrebat de reporteri dacă vede o problemă în reacţia occidentală critică faţă de ultimele evoluţii ale cazului Hodorkovski, Lavrov a spus că reacţiile vestice au fost „emoţionale”. „Cele mai multe din ţările care ne sunt parteneri au lideri pragmatici, care ştiu să separe grâul de neghină”, a spus Lavrov, sugerând că noua condamnare lui Hodorkovski, oricât ar fi de criticată în Occident, nu se numără printre chestiunile importante ale relaţiilor internaţionale.

Lavrov a fost întrebat şi despre raportul rusesc asupra catastrofei aviatice de la Smolensk, în care a murit preşedintele polonez Lech Kaczynski, un raport respins de îndată ca neadevărat de Varşovia. Şeful diplomaţiei ruse a sugerat că reacţia polonă este exagerată şi chiar motivată de raţiuni politice interne.

Mircea Ţicudean / REL
Foto: Separatistul Igor Smirnov cu patriarhul Kirill “al Intregii Rusii”, mitropolitul Vladimir “al Intregii Moldove” si presedintele “intregii CSI”, Dmitri Medvedev

Pericolele Cardului de Sanatate cu cip, prezentate chiar de seful Colegiului Medicilor, dr Vasile Astarastoae. VIDEO. Statul impotriva cetateanului. Refuzati Cardul de Sanatate!

O dezbatere radiofonică cu Ioana Haşu şi Vasile Astărăstoae extrasă din emisiunea “Sănătatea FM” din 05/01/2011.

Sursa: Blog Vasile Astarastoae – Medicalnet.ro

Vezi si: Dezbaterea privind cardul de sanatate cu cip biometric. Cuvantul secretarului Manastirii Petru Voda, parintele Filotheu Balan si promisiunile secretarului de stat Cristian Anton Irimie. Contestatarii vs Ministerul Sanatatii. VIDEO