Omul în epoca maşinii

Creştinismul este cel care l-a eliberat pe om de sub stăpânirea "duhurilor" naturii idolatrizate şi venerate în toate epocile anterioare. Abia în momentul în care-şi (re)găseşte filiaţia pe linia divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos, omul capătă încredere, treptat, dar sigur, în capacitatea sa de a stăpâni pământul cu toate cele ale sale. Reversul acestei stăpâniri se produce însă pe măsură ce descoperirile de ordin tehnic uşurează, din ce în ce mai mult, viaţa omului, aducându-l pe acesta în starea de dependenţă faţă de puterea maşinii.

Mai ales după ce a luat contact mai îndeaproape cu civilizaţia occidentală, Nikolai Berdiaev avea să constate că, indiferent de gradul de dezvoltare economică sau de cât de înalte sunt creaţiile culturale, omul devine mai degrabă un element marginal, mai mult chiar decât în epoci în care nu exista o atât de mare încredere în puterea raţiunii. Într-un cadru îngust, antropocentric, omul nu-şi mai manifestă deplina sa forţă creatoare, relativizarea valorilor producându-se, în opinia lui Berdiaev, pe fondul unei adevărate "democratizări" a culturii: "Toată lumea recunoaşte în zilele noastre criza culturii şi tremură pentru viitorul ei; din punct de vedere sociologic, această criză decurge din faptul că un principiu aristocratic, un principiu de calitate este inerent oricărei culturi spirituale şi că acest principiu este grav ameninţat de procesul de democratizare şi de nivelare, de dominaţia maselor. Trăim în epoca unei revolte plebeiene contra oricărei culturi aristocratice" (cf. Destinul omului în lumea actuală).
Acest proces de decădere culturală nu are însă un sfârşit decent, nu există o limită dincolo de care să nu se poată coborî, eventual ca urmare a reacţiei viguroase a elitelor sau graţie unei fericite conştientizări din partea maselor care n-ar accepta să se coboare la un nivel suburban (pentru a utiliza un termen extrem de uzitat în vocabularul contemporan). Decăderea de care vorbeşte Berdiaev duce omul înspre bestialism: "Bestialismul este un fenomen născut în lumea umană şi, mai mult, într-o lume civilizată; el nu există în lumea animală, care aparţine unei alte trepte ierarhice a existenţei şi care îşi are justificarea şi misiunea sa proprie. Animalul este cu mult deasupra omului bestial. Iată de ce vorbim despre «căderea omului». Or, tocmai acest bestialism este aşezat actualmente deasupra umanismului".
Creştinismul este cel care l-a eliberat pe om de sub stăpânirea "duhurilor" naturii idolatrizate şi venerate în toate epocile anterioare. Abia în momentul în care-şi (re)găseşte filiaţia pe linia divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos, omul capătă încredere, treptat, dar sigur, în capacitatea sa de a stăpâni pământul cu toate cele ale sale. Reversul acestei stăpâniri se produce însă pe măsură ce descoperirile de ordin tehnic uşurează, din ce în ce mai mult, viaţa omului, aducându-l pe acesta în starea de dependenţă faţă de puterea maşinii. Această noutate revoluţionară din viaţa umanităţii va adânci şi mai mult criza spirituală. "Dominaţia tehnicii marchează sfârşitul epocii telurice. Mediul organic firesc al omului – pământul, vegetaţia, animalele etc. – poate fi pus de către tehnică sub semnul pieirii: ce o să se întâmple atunci?", se întreba, îngrijorat, Berdiaev, iar semnul său de întrebare, după cum lesne constatăm, este astăzi extrem de actual.
De altfel, meditaţiile lui Berdiaev pe marginea destinului omului şi a neliniştilor sau chiar a spaimelor sale în faţa unei lumi ce pare din ce în ce mai fragilă îşi găsesc nedorite confirmări în jurul nostru. Progresul unei tehnologii ce ne ocupă tot mai mult din spaţiul şi din timpul ce nu mai sunt folosite într-un demers de edificare spirituală aduce în urechile noastre cuvinte ce ne avertizau, încă de acum câteva zeci de ani, în texte precum Omul şi maşina, că nu se poate trăi în ritmuri mecanizate. Ce ar fi scris însă Berdiaev dacă ar fi trăit în zilele noastre, când omul tinde să devină, din ce în ce mai mult, dependent de ultimele "cuceriri" ale tehnicii? Mai ia cineva aminte la avertismentul său, ancorat în originala sa dialectică de sorginte eshatologică, prin care atrăgea atenţia că spiritul care creează tehnica şi maşina va sfârşi prin a da o luptă teribilă pentru a învinge tendinţa de a se lăsa aservit, el însuşi, tehnicii, de a se transforma într-un mecanism raţionalizat şi automatizat?
Ca să nu mai vorbim despre impactul devastator asupra trupului omenesc al agriculturii moderne şi al unei industrii alimentare ce s-a dezvoltat vertiginos în "zodia E-urilor". Văzând incidenţa de azi a unor boli survenite şi ca o consecinţă a automatizării proceselor dintr-o agricultură din ce în ce mai chimizată, nu putem să nu fim uimiţi că, cu decenii înainte ca acest fenomen să devină  unul global şi cu efecte în masă, Berdiaev atrăgea atenţia că "ignorăm cât de defavorabilă ne poate fi această atmosferă creată de propriile noastre descoperiri şi invenţii. Unii medici o cred defavorabilă, alţii chiar mortală. Organismul uman apare fără apărător în faţa propriilor invenţii ale omului" (cf. Un nou Ev Mediu).
Ultima ispită a umanităţii
Perspectiva sumbră (şi deloc îndepărtată) a unei astfel de "epoci a maşinii" este descrisă de filosoful rus în culorile unei apocalipse desprinse parcă dintr-un scenariu de film SF. În acelaşi volum al său, Un nou Ev Mediu, Berdiaev nota: "Cred că va sosi un timp în care maşinile vor atinge perfecţiunea de funcţionare, vor atinge prin ele însele şi maximul de randament (...). Când ultimii oameni, după ce se vor fi transformat ei înşişi în maşini, vor dispărea, fiindcă respiraţia şi circulaţia sângelui le va fi imposibilă. Natura va fi supusă tehnicii, şi noua realitate, creată de aceasta, va rămâne în viaţa cosmică. Dar nu vor mai fi oameni, nu va mai fi viaţă organică. (...) Puterea exclusivă a tehnicii şi a maşinii ne duce în mod precis la această limită: la neexistenţă în perfecţiunea tehnică". În gândirea filosofică a lui Berdiaev, această putere a tehnicii constituie o ultimă metamorfoză a împărăţiei cezarului, un soi de ultimă ispită sau ultim test pe care l-ar da umanitatea înainte de a surveni definitiv sfârşitul acestei lumi.
O altă problemă care izvorăşte din această dezvoltare explozivă a tehnicii, cu grave consecinţe asupra sufletului uman, o constituie "accelerarea îngrozitoare a timpului, căreia omul nu-i mai face faţă. Nici o clipă nu mai are o valoare de sine stătătoare, ea este doar un mijloc de tranziţie spre clipa următoare. Omul este în aşa măsură solicitat încât nu se regăseşte pe sine. Dar aceste momente de activitate fac din el o fiinţă pasivă. El devine mijloc al unui proces extra-uman, o funcţie a procesului de producţie. Caracterul activ al spiritului uman se istoveşte" (cf. Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului). Mecanizarea vieţii produce şi accentuează o ruptură între spirit şi vechea viaţă organică, pe de o parte, iar, pe de alta, exteriorizarea omului duce la pierderea integrităţii sale şi a centrării vieţii sale pe dimensiunea spirituală, fiind "strivit de propriile-i descoperiri şi de propriile-i invenţii, la care natura sa, formată într-o epocă total diferită, se adaptează cu dificultate".
Întoarcerea romantică a existenţei umane "la starea ei de dinaintea erei tehnicii, a maşinii, a industrializării, e imposibilă", constată Berdiaev, în volumul Adevăr şi revelaţie. Nu mai există o cale de întoarcere spre armonia paradisiacă a omului cu natura; odată ce şi-au făcut loc în viaţa de zi cu zi, este imposibil a mai putea renunţa la binefacerile tehnicii. "Maşina pune o problemă eshatologică, duce la întreruperea istoriei" şi conferă forţelor opuse spiritualităţii o nemaiîntâlnită vigoare. Însă, Berdiaev tot către creştinism îşi îndreaptă speranţa că va reuşi să redea omului starea de libertate faţă de propria sa creaţie, tehnica: "Astăzi, creştinismul este din nou chemat să apere persoana umană, integritatea făpturii sale fiind din nou primejduită de către o altă demonolatrie: colaborarea dintre străvechile forţe cosmice şi puterile cele noi ale tehnicităţii" (cf. Originile şi sensurile comunismului rus). E lesne de observat pentru orice lector atent că, întotdeauna, acest gânditor creştin îşi încheie meditaţiile asupra omului în duhul unui optimism soteriologic. Poate că acest tip de suflu revigorant este tocmai ceea ce lipseşte, adesea, discursului creştin de azi.

Autor: pr. Constantin Sturzu 
Sursa: Doxologia

 

Ultimii ani din viaţă şi adormirea întru Domnul a Sfântului Nectarie.

Locuitorii insulei Eghina, aflaţi în doliu greu, au întâmpinat în port, plini de tristeţe, sfinţitul trup. Toată Lumea era îmbrăcată în negru, de la un capăt la celălalt al oraşului, clopotele bisericilor băteau toate în ritm de înmormântare. Vaporul înainta cu mişcări lente, având drapelul cu însemnele caracteristice de doliu. Clerici şi credincioşi erau cu toţii prezenţi. Doreau să atingă şi să poarte pe umerii lor trupul sfinţit al protectorului lor, pe drumul ce urca şerpuit spre mănăstire.

După intrarea în monahism, viaţa călugărului întra încet, încet într-un anumit ritm. Este vorba de ritmul liturgic, de acel ritm al rugăciunii neîncetate, care se formează prin participarea la slujbele zilnice şi prin preocuparea de a dobândi rugăciunea neîncetată a inimii. Astfel, zilele trec având ca orologiu cele şapte laude, iar lunile şi anii în ritmul marilor sărbători împărăteşti. Aşa se desfăşura şi viaţa Sfântului Nectarie în cadrul mănăstirii Sfânta Treime. Anii au trecut unul după altul, iar roadele duhovniceşti ale activităţii sale se puteau observa oriunde te-ai fi uitat. Mănăstirea reuşise să dobândească toate cele necesare traiului de zi cu zi, avea din ce în ce mai multe maici şi cunoştea o înfloritoare viaţă duhovnicească. Toate acestea se datorau în primul rând grijii păstorului lor duhovnicesc, care zi şi noapte se îngrijea pentru bunul mers al lucrurilor.
La sărbătorile mari, o mulţime de credincioşi sosea la mănăstire, spre a fi aproape de părintele Nectarie. Faima sa de bun duhovnic şi povăţuitor era răspândită deja în multe regiuni ale ţării. Mai mult, minunile pe care le făcuse în timpul vieţii sale nu încetau a fi subiectul de discuţie al credincioşilor. Mulţi dintre ei, chinuiţi de vreo boală trupească incurabilă, veneau la dânsul cu speranţa de a pleca vindecaţi. Iar pe măsura credinţei lor primeau de la Dumnezeu alinarea sau vindecarea, prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Nectarie.
Anii au trecut, şi la vârsta de 74 de ani părintele Nectarie simţea că timpul despărţirii sale de cele pământeşti se apropiase. Chinuit de o mai veche suferinţă trupească, îşi îndeplinea, după putere, ultimele obligaţii liturgice faţă de fiii şi fiicele sale duhovniceşti.
Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut pe 20 august 1920 să meargă să se închine la icoana Maicii Domnului Hrisoleontisas, icoană făcătoare de minuni ce se afla la mănăstirea cu acelaşi nume, de cealaltă parte a muntelui. Urcându-se pe un măgăruş, a plecat însoţit de două maici pe cărarea şerpuită ce ducea la sfântul locaş. După ce au ajuns, a intrat în biserică, a căzut înaintea icoanei Maicii Domnului şi s-a rugat îndelung. Cerea de la Maica Domnului să fie aproape de dânsul în suferinţa pe care o îndura, să protejeze după plecarea sa spre cele înalte mănăstirea pe care o întemeiase şi să-i întărească sufleteşte pe toţi fiii săi duhovniceşti.
A dorit să rămână mai multe zile la această mănăstire să se roage, să scrie, să se liniştească în preajma acestei icoane care-i dădea putere şi îi răspundea tainic la întrebările ce îl măcinau în ultima vreme, legate de tot ceea ce avea să lase în urma sa. După cincisprezece zile, întărit duhovniceşte, a cerut să se întoarcă acasă, la mănăstirea Sfânta Treime. Pe drum, ajungând pe o culme de pe care se vedea mănăstirea şi oraşul din vale, a cerut maicilor să facă un popas, spre a se ruga pentru ultima dată pentru toţi locuitorii insulei. A îngenuncheat şi a rămas pentru multă vreme nemişcat, adâncit în extaz. Era răpit la cele înalte, înălţat cu duhul la cer. Văzând că nu se mai mişcă deloc, una dintre maici s-a speriat. A venit aproape de el şi l-a atins pe umăr, căutând să-l readucă la simţiri. Atunci sfântul i-a spus: "Pentru ce te-ai temut şi m-ai tulburat de la rugăciune? ". Înfricoşată, maica s-a retras în tăcere.
Apoi sfântul a spus:
- Binecuvintez acum pentru ultima dată mănăstirea noastră şi oraşul şi întreaga insulă, deoarece peste puţin timp voi pleca.
- Unde vă duceţi, au întrebat maicile.
- În ceruri, a răspuns Sfântul Nectarie.