Basarabia lui Eminescu

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.


Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul    organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum se explica noua amicitie dintre parintele Savatie Bastovoi si Mitropolitul Vladimir al “intregii Moldove”? Despre canonizarea mucenicilor romani din inchisori, “ortodoxia universala” in viziunea geopoliticii ortodoxe ruse si ortodoxia romaneasca din Basarabia. Alexandr Dughin, ideologul lui Putin, spune ca Moscova trebuie sa faca unirea Moldovei cu România în interesul Noii Rusii, sub flamurile ortodoxiei

Într-o emisiune a televiziunii Jurnal TV din Basarabia, părintele Savatie Baştovoi îl întreabă pe Mitropolitul-colonel Vladimir Cantarean despre canonizarea mucenicilor din închisorile comuniste. Mitropolitul îngaimă ceva despre amânarea canonizării acestora, chipurile din cauza blocării dosarelor de către SIS (serviciul de informaţii al Republicii Moldova, fondat de bunul său prieten Valeriu Pasat, alături de care a pornit campania de introducere în şcoli a unui manual de religie, care se deschide cu capitolul ”Rusia – Patria noastră”). Brusc, tovarăşul comuniştilor rusofili Smirnov şi Voronin devine avocatul canonizării Sfântului închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu. Daca Biserica Ortodoxă Română nu-l canonizează, spune acesta, Mitropolia Moldovei (alta decât Mitropolia românească a Basarabiei) îl va propune spre canonizare Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, din a cărui jurisdicţie canonică face parte.

Întârzierea nejustificată a canonizării mucenicilor din închisorile comuniste de  către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi face pe "serghianişti" să preia iniţiativa, ceea ce poate duce la grave tulburări în rândul ortodocşilor români, în special a celor moldoveni, atât din stânga cât şi din dreapta Prutului. Totul, în folosul Rusiei! Sub steagul ortodoxiei, românilor li pregăteşte ceva! Valeriu Gafencu a fost român, nu “moldovean” sau rus, iar tatăl său a fost omorât de către ruşi. “Vestea bună” venită prin intermediul celor doi reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei este o ofensă adusă ortodocşilor români. Este doar o operaţiune de spălare a imaginii bolşevice a Mitropoliei Moldovei, independentă de România, creată de către conducătorii sovietici cu scopul mancurtizării românilor basarabeni. A veni astăzi şi a vorbi despre canonizarea preoţilor şi mirenilor români din Basarabia ni se pare, în acest context, o neruşinare. 

Pentru a înţelege mai bine jocul Moscovei în Repubica Moldova şi în România o să cităm un fragment semnificativ din lucrarea Bazele geopoliticii, scrisă de Alexandr Dughin, ideologul Noii Rusii. Sperăm ca publicarea acestui text să ridice vălul de pe ochii unor români ortodocşi bine-intenţionaţi, dar mai puţin familiarizaţi cu geopolitica ortodoxiei ruse, dominată în continuare de imperialismul mesianic slav şi de ideea că Moscova este a Treia Romă. A înota în oceanul acesta slav, renunţând la identitatea, şi în acelaşi timp unicitatea, de popor latin ortodox (aşa cum ne arată Părintele Dumitru Stăniloae), ar duce la pieirea noastră ca neam. Studiind istoria relaţiilor noastre bisericeşti, se observă că nu este prima oară în istorie când imperialismul rus îmbracă haina ortodoxiei. Învăţătorii neamului românesc, în mod special strălucita generaţie interbelică, au ştiut să răspundă adecvat provocărilor ruseşti. Din păcate, puţini dintre teologii noştri de astăzi conştientizează adevărat miză a luptei care se duce astăzi, parcă mai abitir ca niciodată, în Basarabia. A bagă capul în nisip, ca struţul, nu duce la dispariţia vrăjmaşului. Iar a nega interesul Rusiei imperiale pentru Basarabia şi agresiunea sa împotriva Bisericii Ortodoxe Române este o dovadă de infantilism şi înşelare drăcească. Ni s-a părut că părintele Savatie înţelege aceste lucruri. Chiar dacă aveam rezervele noastre, ţinând cont de atacurile sale la adresa lui Eminescu, care rămâne un ”turnesol” pentru români, sau de postura de apărător al homosexualilor, pe care a etalat-o într-o conferinţă publică susţinută acum câţiva ani la Braşov, după tunderea sa în monahism. Dar am zis că fiecare om are dreptul să se schimbe, fiindcă noi, creştinii, credem în metanoia. 

Ne-a bucurat, în mod deosebit, atitudinea mărturisitoare a părintelui Savatie împotriva comunismului. Iată ce scria tânărul şi talentatul monah: ” ... orice creştin care a votat comuniştii este anatema de la Hristos şi poate fi reprimit în Biserică doar prin pocăinţă publică, repetîndu-i-se taina mirungerii, ca unuia ce s-a abătut în cea mai cumplită erezie – ateismul cu tot arsenalul său marxisto-darwinist – şi s-a făcut vinovat de cel mai cumplit păcat: dărîmarea sfintelor altare şi uciderea slujitorilor lui Dumnezeu şi a oamenilor nevinovaţi”. Să se fi pocăit public vlădica Vladimir, care este asemeni lui popa Burducea, când cu steaua, când cu crucea, şi noi nu ştim, ori părintele Savatie o fi renunţat la poziţiile sale? 

Surprinde faptul că părintele Savatie Baştovoi, care se bucură de aprecierea unei părţi a ortodocşilor români, este mijlocitorul unui astfel de demers de spălare publică a Mitropolitului-colonel. Cel pe care, în timpul manifestaţiilor tinerilor anticomunişti, îl implora creştineşte să intervină pentru stoparea torturii îndreptate de autorităţile comuniste împotriva acestora. Atunci, Mitropolitul nu auzea. Între timp, a devenit mai receptiv. Dacă-i ordin, cu plăcere!

După curajoasele atitudini anti-Vlamir şi anti-Kirill, după avertismentul său că „pentru Rusia Ortodoxia este unica soluţie de a menţine controlul asupra vechilor teritorii a (sic!) URSS” şi că, din nou, „credinţa este transformată în unealtă de propagandă a imperialismului rusesc”, începusem să ne întrebăm ce îl mai leagă pe monahul Savatie de Patriarhia Moscovei. Nu ştim ce presiuni s-au făcut asupra Sfinţiei Sale, dar sunt creştini care au fost derutaţi de frăţia sa cu Mitropolitul Vladimir. Părintele Savatie nu poate fi suspectat de naivitate sau că n-ar şti de ”ortodoxia universală” pe care ne-o va aduce Rusia, in persoana patriarhului Kirill (vezi mai jos un film postat de acelaşi părinte acum ceva vreme). Şi nici nu-i confundă pe Sfinţii Serafim de Sarov şi Ioan de Kronstadt cu Patriarhul Kirill sau cu Mitropolitul Vladimir. E, cu siguranţă, conştient de ura pe care ierarhii ruşi KGB-işti (vezi pe blogul său extrase din Raportul oficial redactat de deputatul poporului Ponomariov, preşedintele Comisiei pentru Situaţiile de Urgenţă de pe lângă Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, care menţionează numele ierarhilor ruşi, colaboratori ai KGB) o nutresc faţă de Biserica Ortodoxă Română. Ce-l mână atunci în luptă?

Un mare duhovnic al ortodoxiei româneşti, Părintele Arsenie Papacioc, vizitat de Părintele Savatie, îi pune în mod repetat o întrebare: Eşti român, părinte? Mărturisesc că oricât am căutat prin scrierile părintelui Savatie, n-am reuşit a afla răspunsul la această întrebare. Într-un singur loc, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Vladimir, monahul din Basarabia vorbeşte despre dragostea pentru poporul său, fără a ne lămuri dacă este „moldovean” sau român. Dar, nu-i aşa, şi tăcerea este un răspuns. (Florin Palas)  

- fragment din cartea “Bazele geopoliticii" lui Alexandr Dughin, semnalat de blogul “Biblioteca lui Monia Gugu”

Partea a V-a - “Geopolitica internă a Rusiei”

Capitolul 5.7

“România şi Moldova – integrare – sub ce semn?”

România şi Moldova reprezintă două părţi ale unei singuri regiuni geopolitice, populate de un singur etnos ortodox – urmaşi ai dacilor, care vorbesc o limbă din grupul latin şi care în mare parte au acumulat elemente slave care le-au înconjurat – culturale, lingvistice şi rasiale. Din punctul de vedere geopolitic integrarea României şi a Moldovei este inevitabilă, însă cu toate acestea Moscova trebuie să tindă să efectueze această unire în scopurile sale, pentru a include acest spaţiu în zona controlului său strategic direct. Cultura României reprezintă în totalitatea sa un model ortodox tipic, care leagă direct aceste pământuri cu Eurasia. Unicul obstacol pentru efectuarea integrării acestor pământuri în Rusia reprezintă factorul lingvistic şi apropierea geopolitică de regiunile catolice. În afară de aceasta, în vestul României în Banat există un procent important al ungurilor-catolici şi ai românilor uniaţi.

Prin România şi Ucraina Centrală trece fâşia neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care leagă pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani. În interesele Eurasiei este să transforme această regiune într-o regiune strategică unită - de facto într-o singură ţară. Acest lucru se cere de la Moscova, anume ca ea să devină iniţiatorul integrării moldo-române, semnul căreia trebuie să fie de la bun început ca ortodox şi eurasiatic. Totodată în cadrul acesteia este important ca enclava ortodoxă română să fie înconjutară dinspre est şi vest de popoare slave ortodoxe – ucraineni şi sârbi - asigurând în acest mod integrarea teritorială neîntreruptă, întemeiată nu atât pe caracter etnic, cât pe cel confesional şi de înrudire culturală. Totodată un astfel de “bloc ortodox” de la Nistru până la Muntenegru, în centrul căruia trebuie să se afle România, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul, căruia i se oferă partea mai vestică a Europei Centrale din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, către Ungaria şi Austria, iar mai departe spre Horvatia, adică spre Adriatica. Dacă adăugăm la aceasta şi proeminenţa estică a Poloniei şi a Prusiei Orientale, care rămâne la Germania mai la nord, atunci evident că, continuarea Rusiei în vest în regiunea balcanică va fi una logică şi acceptabilă, fără a încălca echilibrul geopolitic al Europei de Mijloc, care din punct de vedere geopolitic aparţine sferei de influenţă a Germaniei.

 

Vezi şi Ce a uitat Savatie Bastovoi sa ne spuna din emisiunea sa de PR pentru superiorul sau, colonelul Vladimir Cantarean “al intregii Moldove”. Atacul Rusiei la adresa Romaniei, pe linie bisericeasca. TRANSCRIPT

Mitropolitul Bartolomeu Anania: Verticalitatea profesorului si camaradului Raul Volcinschi

Distinsei Familii Volcinschi,

Cu regretul şi durerea în suflet provocate de trecere la cele veşnice a distinsului profesor şi camarad Raul Volcinschi, dar cu nădejdea în mîngîierea de la Dumnezeu, vă transmit sincere condoleanţe şi vă asigur de toată compasiunea mea părintească.

Personalitatea sa de om de cultură, dublată de o remarcabilă verticalitate morală, pusă în slujirea dreptăţii şi a adevărului va rămîne vie în inimile celor care l-au apreciat şi iubit. De numele său va rămîne veşnic legată şi implicarea jertfelnică în recuperarea demnităţii şi a memoriei celor care au suferit în temniţele comuniste, fapt care-i înnobilează şi mai mult sufletul.

Vă asigur pe toţi cei prezenţi la acest moment al despărţirii că fratele nostru, cel de curînd mutat la ceruri, este şi va rămîne în rugăciunile noastre pentru veşnica odihnă şi dumnezeiasca fericire a sufletului său.

Îl rog pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu să-i aşeze sufletul nobil în împărăţia drepţilor, alături de aleşii Săi, iar pe membrii familiei să vă aline cu mîngîierea Sfîntului Duh.


† BARTOLOMEU
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului