Preotul este chemat sa fie vindecator de suflete, nu doar liturghisitor - Ieroteos Vlahos

  1. Preliminarii ale misiunii psihoterapeutice a preotului

           

Duhul Sfânt - sau, sub aspect generic, harul Sfintei Treimi - este Cel care săvârşeşte vindecarea creştinilor îmbolnăviţi de patimi, preotul fiind doar un slujitor al acestei vindecări. Întreaga iconomie a Bisericii este divino-umană, harul dumnezeiesc sălăşluindu-se tainic în fiinţa preotului care cunoaşte din experienţă această misterioasă lucrare a harului.

            a. Dimensiunea psihoterapeutică a preoţiei

            Mare este însemnătatea preoţiei! Sfântul Ioan Gură de Aur rostea de la înălţimea amvonului următoarele cuvinte pline de adevăr: „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh... Oameni fiind, trăind şi locuind pe pământ, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor"11.

            Vorbind despre cei „ce s-au învrednicit de dumnezeiasca preoţie", Sfântul Teognost spunea: „Slujba cinstitei preoţii şi puterea ei de împăcare şi înduplecare a lui Dumnezeu atât de mult întrece orice psalmodie şi orice rugăciune, cât soarele stelele. Căci pe însuşi Unul-Născut îl jertfim, îl punem înainte şi-L aducem spre împăcare, pe Cel junghiat în dar pentru păcătoşi, din iubirea de oameni"12. Preotului care săvârşeşte „cum trebuie slujba dumnezeiască, cinstită şi înfricoşată”, folosul îi va fi „mai presus de toată lucrarea şi vederea (contemplarea)”13.

            Valoarea preoţiei, care poate să jertfească viţelul cel îngrăşat, constă în aceea că ea îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare.

            Comparând preoţia cu alte lucrări duhovniceşti, Sfinţii Părinţi îi conferă cel mai mare grad de însemnătate, deoarece, în timp ce toate celelalte slujiri ale omului privesc rezolvarea problemelor lumeşti, preoţia este însoţitoarea lui pe calea care duce la îndumnezeire: „A fi preot este mai mult decât a fi împărat, căci în timp ce primul administrează lucrurile divine, celălalt administrează lucrurile pământeşti”14.

            Lucrarea pastorală este deci preoţie hristică. Iconomi ai harului divin, preoţii îl transmit credincioşilor, cărora le mijlocesc iertarea păcatelor şi vindecarea patimilor.

            Ne vom opri aici, ţinând seama de faptul că nu intenţionăm să dezvoltăm tema deosebitei valori a preoţiei decât în măsura în care ea se raportează la funcţia de psihoterapeut a preotului.

            b. Chemarea Apostolilor

            Hristos Domnul a rânduit pe cei vrednici a-I lucra ogorul şi i-a investit cu harul preoţiei. Astfel, apostolii au fost primii episcopi: Mântuitorul i-a chemat la apostolie, i-a ţinut lângă El trei ani, le-a dat apoi Duh Sfânt spre iertarea păcatelor şi i-a trimis „în toată lumea” să propovăduiască „spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14), făcându-i pescari de oameni şi propovăduitori ai Evangheliei. În virtutea acestei alegeri şi acestei trimiteri, ei au devenit apostolii Domnului; Sfânta Scriptură nu conţine nicio referire la vreo ceremonie specială de investitură care să le fi conferit slujirea preoţească. Se pot însă afirma următoarele: „Fiind Cel care a instituit Sfintele Taine, Domnul Hristos, fără să aibă El însuşi nevoie de ele, le-a pus în lucrare prin simpla exprimare a voii Sale”15. Chemarea celor 12 Apostoli de către Mântuitorul Hristos, faptul că El li S-a arătat după înviere, dându-le harul iertării păcatelor, precum şi pogorârea Duhului Sfânt asupra lor în ziua Cincizecimii - toate acestea au făcut din ei păstori ai turmei lui Dumnezeu.

            În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Apostol Pavel, care nu a fost discipolul Mântuitorului în timpul vieţii Sale pământeşti, el a fost de asemenea chemat la apostolie de Hristos Domnul. Iată ce ne spune Sfântul Pavel însuşi: „Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu Mântuitorul nostru şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră” (I Timotei 1,1). Iar într-alt loc: „Dar eu socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli” (II Corinteni 11, 5). Sau: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc” (I Timotei 1, 12). Sfântul Apostol Pavel avea certitudinea că a fost şi el martor al învierii Mântuitorului, deoarece L-a văzut pe Hristos Cel înviat pe drumul Damascului. De aceea, atunci când înfăţişează arătările lui Iisus de după înviere, cutează să declare: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (I Corinteni 15,8). Arătându-i-Se lui Pavel, Hristos nu i-a conferit doar apostolia, ci l-a şi hirotonit preot al Său.

            În continuare, vom cita consideraţiile părintelui Ioannis Romanidis despre apostolie, aşa cum se reflectă ele din Epistolele Sfântului Apostol Pavel: „Potrivit Sfântului Apostol Pavel, proorocii Bisericii (I Corinteni 14, 29) sunt aceia care, întocmai apostolilor (I Corinteni 15, 5-8), s-au învrednicit de îndumnezeire, adică de vederea lui Hristos în slava Sfintei Treimi. Sfântul Pavel stăruie în mod deosebit asupra acestui aspect atunci când se referă la «taina lui Hristos, care în alte veacuri nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul» (Efeseni 3, 5). Acesta este contextul în care trebuie înţeleasă observaţia sa privitoare la mădularele trupului lui Hristos: «Şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună» (I Corinteni 12,26). Altfel spus, mădularul cel cinstit este îndumnezeit, apostolii devenind, prin voia lui Dumnezeu, prooroci ai Săi. Iată de ce îşi începe Sfântul Apostol Pavel enumerarea diverselor mădulare ale trupului lui Hristos cu apostolii şi proorocii, şi o încheie cu cei care sunt înzestraţi cu darul de a vorbi şi tălmăci în limbi - care nu e altceva decât o formă de închinare noetică (Efeseni 5,19 sq.). Cel ce prooroceşte astfel interpretează Vechiul Testament în temeiul experienţei rugăciunii noetice: să ne amintim că Noul Testament nu exista în vremea aceea. La polul celălalt însă se află proorocii care au ajuns la îndumnezeire: iată izvorul de unde purcede distincţia patristică dintre teologie şi teologhisire. Începând cu apostolii până la prooroci şi tălmăcitori, toţi aveau felurime de limbi, adică diverse feluri de a se închina Duhului Sfânt în inima lor, motiv pentru care Dumnezeu i-a chemat să fie mădulare ale trupului lui Hristos şi temple ale Duhului: «Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul să facă minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor» (I Corinteni 12, 28). Această chemare îi deosebeşte de «omul de rând» care nu ştie ce zic ei (I Corinteni 14,16), care nu a luat încă ungerea Pogorârii Duhului Sfânt, rugător în inima lui în toată vremea, şi care nu a devenit încă templu al Duhului. Deşi «omul de rând» a fost botezat cu apă întru iertarea păcatelor, el nu a fost botezat în Duhul – altfel spus, nu a fost pecetluit cu «arvuna Duhului» (II Corinteni 1,22). Este posibil ca această Sfântă Taină a Mirungerii să se fi desfăşurat pentru a confirma Pogorârea Sfântului Duh în inima celui ce se roagă, ceea ce ar explica de ce în limba latină i se spune confirmatio. Din cele afirmate în I Corinteni 12, 28 reiese că toţi cei aleşi constituiau clerul uns şi pecetluit cu «arvuna Duhului», preoţia împărătească (aşa cum se spune în Slujba Mirungerii), restul oamenilor fiind mireni, după cum mărturisesc Sfinţii Părinţi. în orice caz, afirmaţia «Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică» (I Corinteni 12,28) se referă clar la cei care l-au primit pe Duhul – apostolii şi proorocii fiind îndumnezeiţi, iar ceilalţi iluminaţi – şi aceasta nu doar printr-un simplu act liturgic, ci prin chemare dumnezeiască”16.

Sfantul Nicodim Aghioritul: Trei pricini sunt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmata

Întâi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorât trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, când păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorât. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvânt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mâhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom când l-a alungat din împărăţia sa - totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plânge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărârea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tâlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de câte ori auzea cocoşul cântând, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plângea, după cum zice Sfântul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină când ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mâine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plângere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plâng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcând aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plânge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvântul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi cicatricea rămân în suflet şi nu se pot şterge desăvârşit în viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologi. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrânat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de săvârşirea acestor păcate. De aceea, de câte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mâhnească pentru ele, să nu plângă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămân în suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, în cuvântul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plâns în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputând s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se tânguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecând în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfârşitul cuvântului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămâne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi Sfântul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor rămân în trup. Căci - după cum rana mergând înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămâne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămân semnele cuielor în toate.” Şi Sfântul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicând: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul rând, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luând pedeapsă chiar în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”