Duhul Sfânt - sau, sub aspect generic, harul Sfintei Treimi - este Cel care săvârşeşte vindecarea creştinilor îmbolnăviţi de patimi, preotul fiind doar un slujitor al acestei vindecări. Întreaga iconomie a Bisericii este divino-umană, harul dumnezeiesc sălăşluindu-se tainic în fiinţa preotului care cunoaşte din experienţă această misterioasă lucrare a harului.
a. Dimensiunea psihoterapeutică a preoţiei
Mare este însemnătatea preoţiei! Sfântul Ioan Gură de Aur rostea de la înălţimea amvonului următoarele cuvinte pline de adevăr: „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh... Oameni fiind, trăind şi locuind pe pământ, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor"11.
Vorbind despre cei „ce s-au învrednicit de dumnezeiasca preoţie", Sfântul Teognost spunea: „Slujba cinstitei preoţii şi puterea ei de împăcare şi înduplecare a lui Dumnezeu atât de mult întrece orice psalmodie şi orice rugăciune, cât soarele stelele. Căci pe însuşi Unul-Născut îl jertfim, îl punem înainte şi-L aducem spre împăcare, pe Cel junghiat în dar pentru păcătoşi, din iubirea de oameni"12. Preotului care săvârşeşte „cum trebuie slujba dumnezeiască, cinstită şi înfricoşată”, folosul îi va fi „mai presus de toată lucrarea şi vederea (contemplarea)”13.
Valoarea preoţiei, care poate să jertfească viţelul cel îngrăşat, constă în aceea că ea îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare.
Comparând preoţia cu alte lucrări duhovniceşti, Sfinţii Părinţi îi conferă cel mai mare grad de însemnătate, deoarece, în timp ce toate celelalte slujiri ale omului privesc rezolvarea problemelor lumeşti, preoţia este însoţitoarea lui pe calea care duce la îndumnezeire: „A fi preot este mai mult decât a fi împărat, căci în timp ce primul administrează lucrurile divine, celălalt administrează lucrurile pământeşti”14.
Lucrarea pastorală este deci preoţie hristică. Iconomi ai harului divin, preoţii îl transmit credincioşilor, cărora le mijlocesc iertarea păcatelor şi vindecarea patimilor.
Ne vom opri aici, ţinând seama de faptul că nu intenţionăm să dezvoltăm tema deosebitei valori a preoţiei decât în măsura în care ea se raportează la funcţia de psihoterapeut a preotului.
b. Chemarea Apostolilor
Hristos Domnul a rânduit pe cei vrednici a-I lucra ogorul şi i-a investit cu harul preoţiei. Astfel, apostolii au fost primii episcopi: Mântuitorul i-a chemat la apostolie, i-a ţinut lângă El trei ani, le-a dat apoi Duh Sfânt spre iertarea păcatelor şi i-a trimis „în toată lumea” să propovăduiască „spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14), făcându-i pescari de oameni şi propovăduitori ai Evangheliei. În virtutea acestei alegeri şi acestei trimiteri, ei au devenit apostolii Domnului; Sfânta Scriptură nu conţine nicio referire la vreo ceremonie specială de investitură care să le fi conferit slujirea preoţească. Se pot însă afirma următoarele: „Fiind Cel care a instituit Sfintele Taine, Domnul Hristos, fără să aibă El însuşi nevoie de ele, le-a pus în lucrare prin simpla exprimare a voii Sale”15. Chemarea celor 12 Apostoli de către Mântuitorul Hristos, faptul că El li S-a arătat după înviere, dându-le harul iertării păcatelor, precum şi pogorârea Duhului Sfânt asupra lor în ziua Cincizecimii - toate acestea au făcut din ei păstori ai turmei lui Dumnezeu.
În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Apostol Pavel, care nu a fost discipolul Mântuitorului în timpul vieţii Sale pământeşti, el a fost de asemenea chemat la apostolie de Hristos Domnul. Iată ce ne spune Sfântul Pavel însuşi: „Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu Mântuitorul nostru şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră” (I Timotei 1,1). Iar într-alt loc: „Dar eu socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli” (II Corinteni 11, 5). Sau: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc” (I Timotei 1, 12). Sfântul Apostol Pavel avea certitudinea că a fost şi el martor al învierii Mântuitorului, deoarece L-a văzut pe Hristos Cel înviat pe drumul Damascului. De aceea, atunci când înfăţişează arătările lui Iisus de după înviere, cutează să declare: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (I Corinteni 15,8). Arătându-i-Se lui Pavel, Hristos nu i-a conferit doar apostolia, ci l-a şi hirotonit preot al Său.
În continuare, vom cita consideraţiile părintelui Ioannis Romanidis despre apostolie, aşa cum se reflectă ele din Epistolele Sfântului Apostol Pavel: „Potrivit Sfântului Apostol Pavel, proorocii Bisericii (I Corinteni 14, 29) sunt aceia care, întocmai apostolilor (I Corinteni 15, 5-8), s-au învrednicit de îndumnezeire, adică de vederea lui Hristos în slava Sfintei Treimi. Sfântul Pavel stăruie în mod deosebit asupra acestui aspect atunci când se referă la «taina lui Hristos, care în alte veacuri nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul» (Efeseni 3, 5). Acesta este contextul în care trebuie înţeleasă observaţia sa privitoare la mădularele trupului lui Hristos: «Şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună» (I Corinteni 12,26). Altfel spus, mădularul cel cinstit este îndumnezeit, apostolii devenind, prin voia lui Dumnezeu, prooroci ai Săi. Iată de ce îşi începe Sfântul Apostol Pavel enumerarea diverselor mădulare ale trupului lui Hristos cu apostolii şi proorocii, şi o încheie cu cei care sunt înzestraţi cu darul de a vorbi şi tălmăci în limbi - care nu e altceva decât o formă de închinare noetică (Efeseni 5,19 sq.). Cel ce prooroceşte astfel interpretează Vechiul Testament în temeiul experienţei rugăciunii noetice: să ne amintim că Noul Testament nu exista în vremea aceea. La polul celălalt însă se află proorocii care au ajuns la îndumnezeire: iată izvorul de unde purcede distincţia patristică dintre teologie şi teologhisire. Începând cu apostolii până la prooroci şi tălmăcitori, toţi aveau felurime de limbi, adică diverse feluri de a se închina Duhului Sfânt în inima lor, motiv pentru care Dumnezeu i-a chemat să fie mădulare ale trupului lui Hristos şi temple ale Duhului: «Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul să facă minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor» (I Corinteni 12, 28). Această chemare îi deosebeşte de «omul de rând» care nu ştie ce zic ei (I Corinteni 14,16), care nu a luat încă ungerea Pogorârii Duhului Sfânt, rugător în inima lui în toată vremea, şi care nu a devenit încă templu al Duhului. Deşi «omul de rând» a fost botezat cu apă întru iertarea păcatelor, el nu a fost botezat în Duhul – altfel spus, nu a fost pecetluit cu «arvuna Duhului» (II Corinteni 1,22). Este posibil ca această Sfântă Taină a Mirungerii să se fi desfăşurat pentru a confirma Pogorârea Sfântului Duh în inima celui ce se roagă, ceea ce ar explica de ce în limba latină i se spune confirmatio. Din cele afirmate în I Corinteni 12, 28 reiese că toţi cei aleşi constituiau clerul uns şi pecetluit cu «arvuna Duhului», preoţia împărătească (aşa cum se spune în Slujba Mirungerii), restul oamenilor fiind mireni, după cum mărturisesc Sfinţii Părinţi. în orice caz, afirmaţia «Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică» (I Corinteni 12,28) se referă clar la cei care l-au primit pe Duhul – apostolii şi proorocii fiind îndumnezeiţi, iar ceilalţi iluminaţi – şi aceasta nu doar printr-un simplu act liturgic, ci prin chemare dumnezeiască”16.
c. Cerinţele fundamentale ale hirotonirii
Sfinţii Apostoli au transmis preoţia lui Hristos prin intermediul Tainei Sfintei Hirotoniri. De asemenea, Biserica a stabilit cerinţele care trebuie îndeplinite în administrarea acestui mare har şi în săvârşirea acestei înalte slujiri.
Un exemplu îl constituie hirotonirea diaconilor în prima Biserică din Ierusalim. După ce mulţimea credincioşilor a ales pe cei şapte diaconi, în Faptele Apostolilor citim: „I-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 6). Aici este deci vorba despre punerea mâinilor şi despre rugăciune. În exhortaţia sa, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Nu ni se spune în ce fel s-a făcut aceasta, ni se spune însă că au fost hirotoniţi prin rugăciune, căci acesta este înţelesul punerii mâinilor: mâna e a omului, dar întreaga lucrare este a lui Dumnezeu”17.
Prin urmare, cei şapte diaconi au fost aleşi de întreaga mulţime a creştinilor aparţinători primei Biserici. Au fost rânduite câteva cerinţe preliminare – cerinţa fundamentală fiind primirea Duhului Sfânt. Spre pildă, despre alegerea lui Ştefan ni se spune: „Şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt" (Fapte 6, 5). Prin urmare, la vremea hirotonirii lor, diaconii nu numai că primiseră pe Duhul Sfânt, dar erau şi plini de harul Său.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Ştefan avea harul Sfântului Duh „din baia" botezului, dar deoarece acest har nu era suficient pentru hirotonire, a fost nevoie şi de punerea mâinilor, „pentru ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască în el”18. În continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că Ştefan a primit mai mult har decât ceilalţi diaconi: „Deşi hirotonirea a fost aceeaşi pentru toţi şapte, el a atras un har mai mare asupra lui”19. Aceasta s-a datorat prisoselnicei sale curaţii şi prezenţei sporite a Duhului Sfânt în inima sa, ceea ce înseamnă că mai presus de orice altceva, cei care râvnesc o asemenea slujire aleasă nu trebuie să stea cu mâinile încrucişate şi să aştepte ziua hirotonirii pentru a-L primi pe Duhul Sfânt, ci trebuie să I se deschidă Lui cu mult timp înainte de hirotonirea propriu-zisă.
Biserica stăruie asupra acestui lucru, şi Sfântul Apostol Pavel deopotrivă. În Epistola a doua către Timotei, citim: „îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută, care, precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa, sunt încredinţat, că şi întru tine” (II Timotei 1, 5). Credinţa nu este o învăţătură abstractă, ci este vieţuire a Duhului Sfânt în sufletul nostru, curăţire „prin stropirea inimii de orice cuget rău” şi ţinerea mărturisirii „nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit” (Evrei 10, 22-23).
Adresându-i-se ucenicului său Timotei, pe care el însuşi îl hirotonise episcop, Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă: „Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii” (I Timotei 4, 14). Şi încă: „Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor” (I Timotei 1, 18). O primă explicaţie ne oferă Sfântul Teofilact: „Preoţia, care priveşte îndrumarea şi ocrotirea poporului lui Dumnezeu, fiind aleasă şi înaltă, cere candidatului încuviinţare de la însuşi Domnul nostru. Din această pricină, cei care ajungeau preoţi sau episcopi în timpurile străvechi dobândeau această cinste prin proorociri dumnezeieşti, adică prin Sfântul Duh”20.
Este nevoie de o aleasă pregătire pentru dobândirea unei atât de înalte slujiri, şi multe sunt cerinţele cuprinse în procesul de selecţie a preoţilor şi episcopilor. Iată ce ne spune Apostolul: „De este cineva fără de prihană” (Tit 1,6), să se aşeze preot sau episcop. De asemenea: „Episcopul să nu fie de curând botezat” (I Timotei 3, 6), deoarece el trebuie să aibă o îndelungată experienţă duhovnicească, în virtutea căreia să se poată învrednici de o astfel de cinste. După cum vom vedea în cele ce urmează, este absolut necesar ca preotul să se fi purificat pe sine întru totul înainte de a fi hirotonit.
Întorcându-ne la Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta considera că preoţii au nevoie de mai multă trezvie şi tărie spirituală decât anahoreţii. Dacă aceştia din urmă, afirma Sfântul, liberi fiind de presiunile „oraşului, ale pieţii, şi ale oamenilor”, nu sunt încă echilibraţi duhovniceşte, cu cât mai multă vigoare şi tărie îi este de trebuinţă preotului „pentru a-şi smulge sufletul din toate aceste stricăciuni şi pentru a-şi menţine frumuseţea duhovnicească intactă”! De aceea, adaugă el, preoţii trăitori în lume au nevoie de mai multă curăţie decât monahii21.
Păstrarea unei astfel de curaţii constituie subiectul unui alt capitol. Deocamdată, vom încerca să rămânem în perimetrul calităţilor necesare celui care doreşte să fie hirotonit preot. În primul rând, el trebuie să se vindece pe sine însuşi, întrucât altfel nu va fi în stare să-i tămăduiască pe cei slabi sau bolnavi duhovniceşte. Numai după aceea va putea începe să se pregătească pentru hirotonie.
Pregătirea pentru exercitarea preoţiei ocupă un loc de seamă şi în scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog: „Acela care n-a renunţat mai întâi la lume, care n-a fost socotit vrednic să primească acelaşi Duh Sfânt pe care Hristos l-a dat dumnezeieştilor apostoli, din care se nasc în suflet curăţia şi contemplaţia Luminii neapropriate, care dă nepătimirea şi sfinţenia tuturor celor care au fost socotiţi vrednici de a-L vedea şi a-L avea pe Dumnezeu în inima lor... (un astfel de om) să nu aibă îndrăzneala de a primi preoţia şi autoritatea asupra sufletelor sau de a se înghesui spre acestea!”22.
Sfântul Teognost trasează şi el calea pregătirii pentru preoţie. Dacă preotul, observă acesta, nu a primit „înştiinţare de la Duhul Sfânt” că este „primit ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, să nu îndrăznească să se atingă de „săvârşirea înfricoşată şi preacurată” a dumnezeieştilor Taine23
Uneori, îndată după hirotonie, Sfinţii Părinţi fugeau în munţi! Aşa a făcut, spre pildă, Sfântul Grigorie din Nazianz care la întoarcerea sa din Pont – locul refugiului său – a încercat să explice motivele hotărârii sale. În apologia fugii sale de preoţie, intitulată Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, el susţine că nu trebuie nimeni să cuteze să păstorească o turmă duhovnicească, îmbrăcând „chip şi nume de preot”, dacă „n-a ajuns, în duh, biserică a Dumnezeului Celui viu şi locaş viu al lui Hristos”, dacă „n-a trecut prin faptă şi contemplaţie toate numele lui Hristos şi puterile acestor nume atât ale celor înalte şi dintâi, cât şi ale celor smerite pentru noi şi de pe urmă”, sau dacă „n-a învăţat să vorbească înţelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă întru taină” - cu alte cuvinte, dacă „este încă prunc şi se hrăneşte încă cu lapte”24.
Cert este că Sfinţii Părinţi ştiau prea bine că mulţi umblau „pe toate căile să ajungă preoţi”, fără a împlini cerinţele de mai sus şi fără a fi ei înşişi curăţiţi sau vindecaţi de patimi. Multe din astfel de hirotonii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu se fac cu harul lui Dumnezeu, ci cu sârguinţa oamenilor”25. Este binecunoscută o zicere a Sfântului: „Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi, dar lucrează prin toţi”26.
d. Cele trei trepte ale preoţiei
Studiind cu atenţie scrierile patristice, putem afirma că cele trei trepte ale Tainei Preoţiei (diaconia, preoţia şi arhieria) sunt strâns împletite cu cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti. Aceasta înseamnă că pe măsură ce omul progresează în domeniul vindecării, înaintează şi pe scara duhovnicească a harului şi a binecuvântărilor preoţiei. Vom dezvolta, în continuare, această învăţătură patristică fundamentală, referindu-ne la harul tămăduitor al preoţiei.
În capitolul precedent, am descris cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti: stadiul purificării, al iluminării şi al îndumnezeirii. Sfinţii Părinţi le-au discutat pe fiecare în parte în scrierile lor, deşi nu toţi au folosit aceiaşi termeni. De exemplu, Cuviosul Nichita Stithatul arăta că există trei stadii de înaintare „în suişul desăvârşirii”: cel dintâi - de purificare, cel intermediar - de iluminare şi ultimul - cel tainic, al desăvârşirii. Parcurgând aceste stadii, creştinul creşte în Hristos. Lucrarea purificatoare constă în curăţirea trupului de patimi şi este izvor al pocăinţei şi lacrimilor; propriu ei este „subţierea trupului şi fuga de toată pricina care aţâţă cugetarea spre patimă”. Treapta de iluminare cunoaşte roadele despătimirii, „vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Sfântul Duh”. Scopul ei este „curăţirea minţii..., dezvăluirea înţelegătoare a ochilor inimii... şi descoperirea tainelor împărăţiei cerurilor”. În sfârşit, „treapta tainică şi desăvârşitoare” este a aceluia care ajunge să cerceteze „tainele cele ascunse ale lui Dumnezeu ca să se umple el însuşi de înţelepciunea de negrăit prin împreuna-petrecere cu Duhul”, arătându-se astfel „înţelept cuvântător de Dumnezeu (teolog) în mijlocul marii Biserici a lui Dumnezeu”27 Cel ce trăieşte în Biserică şi este asistat de harul dumnezeiesc îşi purifică mai întâi partea pătimitoare a sufletului, apoi îşi luminează mintea, pentru a se ridica după aceea la teologia mistică, adică la binecuvântata stare de îndumnezeire.
În concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti sunt: filosofia practică (purificarea negativă şi pozitivă), contemplaţia naturală (iluminarea minţii) şi teologia mistică (îndumnezeirea). Lepădându-se de cele lumeşti, Sfinţii Părinţi se ridică la contemplarea lui Dumnezeu, atingând astfel cel mai înalt grad în „ştiinţa teologică” ori „mistagogia teologică” ori „teologia mistică” - aşa-zisa „cunoştinţă duhovnicească de neuitat”28. Prin urmare, Sfinţii Părinţi, care au trăit întru contemplarea lui Dumnezeu, sunt adevăraţii teologi sau sunt adevărata teologie, deoarece teologia le-a umplut întreaga existenţă.
În concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Moise era un teolog, deoarece „înfigând afară de tabără cortul său, adică fixând afară de cele văzute voinţa şi cugetarea sa, începe să se închine lui Dumnezeu”. Cei trei apostoli aleşi, Petru, Iacob şi Ioan - înaintea cărora Domnul S-a schimbat la Faţă pe Muntele Tabor - erau şi ei teologi, căci s-au învrednicit să vadă Lumina dumnezeirii celei în trei sori. Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer, era şi el tot teolog, cele trei ceruri corespunzând celor trei stadii ale urcuşului mistic: filosofia practică, contemplaţia naturală şi teologia mistică29.
Am înfăţişat aceste învăţături patristice cu scopul de a le raporta la tema capitolului de faţă: cele trei trepte ale preoţiei. Să ne amintim de relaţia propusă de Sfântul Maxim Mărturisitorul între aceste trei trepte şi cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti: „Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea; slujbă de preot, cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă; iar slujbă de episcop, cel ce o desăvârşeşte prin sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi”30.
Îmi cer îngăduinţa să compar textul de mai sus cu un comentariu oferit de Sfântul Nicodim Aghioritul, ştiut fiind că Părinţii obişnuiau să-şi interpreteze scrierile unul altuia şi că Biserica îşi delimitează experienţele sale pornind de la învăţăturile lor. Iată deci cum comentează Sfântul Nicodim spusele Sfântului Maxim: „Primind inspiraţie dumnezeiască, Maxim consideră că îndatorirea diaconului este de a-i curaţi pe alţii de patimi şi de gânduri necurate printr-un efort moral, îndatorirea preotului, de a-i lumina pe alţii prin contemplaţia naturală a raţiunilor zidirii, iar îndatorirea episcopului, de a-i desăvârşi pe aceştia în cunoştinţa luminii înţelesurilor tainice ale teologiei; astfel încât nu este îndeajuns ca episcopul să se îndeletnicească cu filosofia morală, naturală sau contemplativă - care sunt preocupări ale diaconilor şi preoţilor - ci să fie, mai presus de toate, teolog”31.
Demn de remarcat este şi faptul că în scrierile sale, care cuprind tradiţia Bisericii, Sfântul Dionisie Areopagitul împreunează cele trei trepte ale preoţiei cu cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti - şi din moment ce aceste scrieri reprezintă normele Bisericii în primele secole ale creştinismului, ele validează corespondenţele dintre cele trei trepte şi cele trei stadii, în tratatul său intitulat Despre ierarhia bisericească, cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti (purificarea, iluminarea, desăvârşirea sau îndumnezeirea) se însoţesc cu treptele preoţiei: „Treapta ierarhică este umplută de puterea desăvârşitoare... Ni s-a arătat, prin urmare, treapta ierarhilor ca desăvârşitoare şi lucrătoare a desăvârşirii; a preoţilor, ca luminătoare şi conducătoare în lumină; iar a liturgilor (diaconilor), curăţitoare şi deosebitoare”32. Lucrarea preoţească este liturgică, sfinţitoare şi desăvârşitoare, deoarece viaţa duhovnicească a omului nu se poate săvârşi şi desăvârşi altcum decât prin Sfintele Taine. Altfel spus, Sfintele Taine ale Bisericii nu sunt pur formale: ele îl purifică, îl iluminează şi îl ridică pe credincios la starea de desăvârşire. Iată cum se împleteşte lucrarea diaconilor, a preoţilor şi a ierarhilor cu creşterea duhovnicească a creştinilor.
Înfăţişându-ne desfăşurarea şi semnificaţiile Tainei Botezului, aşa cum se reflectau ele în practica liturgică din primele secole ale creştinismului, Sfântul Dionisie Areopagitul arată că diaconul îl descinge pe cel venit la Botez de veşmintele sale - ceea ce oglindeşte rolul său purificator, preotul îl unge pe tot trapul cu „sfântul untdelemn al ungerii” - ceea ce indică rolul său de iluminare, iar ierarhul îl botează, desăvârşindu-l -ceea ce înseamnă că acesta din urmă este umplut de „puterea desăvârşitoare”33.
„Treapta ierarhică”, observă în continuare Sfântul Dionisie Areopagitul, „săvârşeşte în mod deosebit lucrările desăvârşitoare ale ierarhiei, introducând prin explicare în mod tainic în ştiinţele celor sfinte şi primind deprinderile şi puterile sfinte cele potrivite lor. Iar treapta călăuzitoare spre lumină a preoţilor, după ce este desăvârşită prin treapta ierarhilor purtători de Dumnezeu, conduce la dumnezeieştile înţelegeri ale Tainelor, şi săvârşeşte sfintele ei lucrări împreună cu ea (cu treapta ierarhului)”. Aflaţi sub autoritatea ierarhilor, preoţii îi călăuzesc pe creştini spre lumină, îndreptându-i însă pe cei ce doresc desăvârşirea mai întâi spre ierarhi, deoarece „treapta dumnezeiască a ierarhilor este prima dintre treptele văzătoare de Dumnezeu”. în ceea ce-i priveşte pe diaconi, ei îi curăţesc pe creştini „înainte de a-i aduce la sfintele lucrări ale preoţilor... facându-i neamestecaţi cu cei contrari, şi apţi de vederea lucrării dumnezeieşti şi de împărtăşire”34.
Este semnificativ faptul că „treapta ierarhică nu desăvârşeşte numai, ci ştie şi să lumineze şi să curăţească”. De asemenea, treapta preoţească „uneşte în ea ştiinţa luminătoare cu cea curăţitoare”, iar treapta diaconilor ştie doar să-i curăţească pe creştini, „căci cele (treptele) mai mici nu pot să sară spre cele mai mari”35. În acest fel, îndatoririle slujitorilor Bisericii sunt rânduite cu discernământ, potrivit fiecărei trepte - fiecare având propriile sale ştiinţe şi lucrări: „Ordinul sfinţilor slujitori are ca putere primă să cureţe prin lucrările desăvârşitoare pe cei nesfinţiţi (nedesăvârşiţi), ca a doua putere, aceea de-a conduce la lumină pe cei curăţiţi, iar ultima şi cea mai înaltă din puterile sfinţilor slujitori desăvârşeşte pe cei ajunşi părtaşi de lumina dumnezeiască în desăvârşirile ştiinţei iluminărilor văzute (contemplate)”36. Studiind deci învăţăturile Sfântului Dionisie Areopagitul, înţelegem corespondenţele dintre cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti şi cele trei trepte ale preoţiei.
În primul rând, ţinând seama de faptul că îndatorirea diaconului este aceea de a-i curaţi pe credincioşi de patimi, el însuşi trebuie să ajungă, înainte de hirotonire, la stadiul purificării pentru a fi un adevărat exponent al filosofiei practice.
În al doilea rând, potrivit Sfinţilor Părinţi, lucrarea preotului fiind aceea de a-i ilumina pe credincioşi, hirotonirea sa presupune o minte iluminată - întrucât iluminarea minţii este o treaptă a contemplaţiei. Preotul trebuie să-L aibă neîncetat pe Dumnezeu în rugăciunea sa, să posede o cunoaştere profundă a tărâmului duhovniciei, să-şi fi însuşit Sfânta Scriptură în mod temeinic şi să fie în stare de a contempla raţiunile lăuntrice ale zidirii lucrurilor.
În al treilea rând, pentru a-şi împlini lucrarea sa de desăvârşire a credincioşilor prin sfintele iluminări ale teologiei, ierarhul trebuie să se împărtăşească de comuniunea cu Dumnezeu - să aibă deci experienţa teologiei mistice. Această apropiere de Dumnezeu face din ierarh un prooroc dumnezeiesc, un cunoscător al celor dumnezeieşti, apt de a-i face părtaşi pe credincioşi de cuvântul adevărului.
În acelaşi timp, modul în care se desfăşoară hirotonirea diaconilor, a preoţilor şi a episcopilor revelează gradul de înălţare duhovnicească la care se presupune că a ajuns fiecare dintre aceştia pentru a-şi împlini îndatoririle sale esenţiale. Altfel, cum ar putea să le fie credincioşilor de folos, dacă nu ar avea o cunoaştere temeinică a puterilor şi lucrărilor pe care sunt chemaţi ei să le săvârşească37?
Toate acestea se aplică cu osebire episcopului, „ierarhul dumnezeiesc”, care „nu trebuie să împlinească lucrările preoţeşti ale Tainelor mişcat de sine, ci să le săvârşească mişcat de Dumnezeu în mod ierarhic şi ceresc”38. Moise însuşi nu a adus „nici el pe Aaron la sfinţirea preoţească ca pe unul ce-i este frate” până ce nu a fost „îndemnat la aceasta de Dumnezeu”. El s-a supus lui Dumnezeu, care este „obârşia sfinţirilor”, săvârşind pur şi simplu sfinţirea preoţească printr-un ritual sacerdotal39.
Prin urmare, Sfântul Dionisie Areopagitul consideră că, pe tărâmul vieţii duhovniceşti, episcopul este supremul cunoscător al „ştiinţei iluminărilor văzute (contemplate)”. El este cel care îl vede pe Dumnezeu şi care are experienţa personală a îndumnezeirii: „Deci treapta dumnezeiască a ierarhilor este prima dintre treptele văzătoare de Dumnezeu; ea este cea mai din vârf şi totodată ultima”40. Episcopul este aşadar vlăstar al îndumnezeirii; fiind el însuşi îndumnezeit, asemănător luminii, îi poate asista pe creştini de-a lungul drumului lor spre îndumnezeire, prin harul său ierarhic. Vom cita, în continuare, trei pasaje revelatoare în acest sens:
1) „Fiinţa şi măsura şi treapta ierarhiei bisericeşti stau în a se desăvârşi în cele dumnezeieşti şi în a se îndumnezei şi în a transmite celor de sub el, după vrednicia fiecăruia, din sfânta îndumnezeire venită în el de la Dumnezeu”41.
2) „Căci, precum cel ce a spus «ierarhie» a indicat deodată toată orânduirea celor sfinte, aşa cel ce spune «ierarh» indică pe bărbatul îndumnezeit şi dumnezeiesc, cunoscător a toată sfinţita ştiinţă, în care se desăvârşeşte şi se cunoaşte în chip curat toată ierarhia unită cu el”42.
3) „Şi este, socotesc, vădit celor pricepuţi în tainele ierarhice că, prin întinderile statornice şi hotărâte spre Cel Unul, şi prin moartea şi nimicirea pornirilor contrare, cele spirituale ale lui vor dobândi deprinderea neschimbată a asemănării cu Dumnezeu”43.
Drept consecinţă a purificării şi iluminării sale, episcopul atinge desăvârşirea, fiind inspirat şi călăuzit de însuşi Dumnezeu. El este următor al lui Hristos şi cuvântător al adevărului. Iată un pasaj edificator în această privinţă: „În mod cuvenit, deci, obârşia şi temeiul întregii bunei orânduiri nevăzute şi văzute îngăduie razelor lucrărilor dumnezeieşti să coboare la primele minţi mai asemănătoare cu Dumnezeu şi prin acelea, ca prin minţile cele mai străvezii şi mai capabile de împărtăşire şi transmitere a luminii, să lumineze şi pe cele inferioare, pe măsura lor... Le aparţine lor (acestor prime văzătoare de Dumnezeu), care au fost bine iniţiate în toate cele dumnezeieşti ale treptei lor ierarhice să iniţieze (pe cei de al doilea) în acestea cu ştiinţă, prin lucrare sfinţitoare (desăvârşitoare), după ce au luat puterea desăvârşitoare a iniţierii şi să transmită, după vrednicie, cele sfinte”44. Aceasta înseamnă că numai cei ce s-au desăvârşit pe ei înşişi se pot ridica la o treaptă preoţească mai înaltă - cea mai înaltă dintre aceste trepte revenindu-i celui care este inspirat de Dumnezeu, celui care îl cunoaşte pe Dumnezeu din proprie experienţă.
Iată adevăratele condiţii pe care trebuie să le împlinească doritorii preoţiei. Ei trebuie să treacă prin cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti pentru a confirma propria lor vindecare, după care sunt consideraţi în stare de a vindeca poporul lui Dumnezeu. Toate acestea demonstrează faptul că episcopii, preoţii şi diaconii nu sunt doar persoane liturgice hirotonite pentru a săvârşi Sfintele Taine, ci şi medici duhovniceşti care îi ajută pe credincioşi să se purifice, să se sfinţească şi să înainteze în comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog scria că se poate încumeta să oficieze Sfânta Liturghie numai acela care o săvârşeşte „cu conştiinţa unei inimi curate, în cinstea Treimii Curate, Sfinte şi Neprihănite”, şi numai dacă L-a văzut pe Hristos, dacă a primit Duhul Sfânt, şi dacă „datorită Amândorura a fost „condus la Tatăl”45.
Trebuie să fii chemat de Dumnezeu pentru a intra în preoţie.
O astfel de chemare nu este nicidecum un simţământ abstract de a sluji poporului lui Dumnezeu, ci e certitudinea că ai fost preschimbat lăuntric şi că, în virtutea acestei preschimbări, eşti în stare să-i păstoreşti pe credincioşi. Păstorirea credincioşilor constă în principal în tămăduirea lor de patimi. Dacă păstorul duhovnicesc nu-şi va tămădui păstoriţii, nu va putea ajunge la Dumnezeu, nu-L va putea vedea, iar dacă îşi va închipui că îl vede, aceasta nu va fi defel o lumină care să-l ilumineze lăuntric, ci va fi foc mistuitor. Sfântul Teognost ne împărtăşeşte convingerea că cel care este hirotonit preot, chemat fiind, intră „la harul mai presus de lume al dumnezeieştii preoţii”46, în timp ce pentru cel care nu simte această chemare „de sus” - altfel spus, pentru cel care nu s-a tămăduit încă de propriile-i patimi -„sarcina este foarte grea, ca una ce e purtată fără vrednicie şi peste putere”47.
Se vorbeşte adesea despre tradiţia şi succesiunea apostolică, arătându-se că este vorba despre o succesiune prin punerea mâinilor. Desigur, aceasta era o realitate pe care nu o poate nega nimeni, dar în acelaşi timp incontestabil este şi faptul că succesiunea apostolică nu consta pur şi simplu în punerea mâinilor, ci era o tradiţie a vieţii Bisericii în totalitatea ei. Apostolii mai întâi, şi apoi Sfinţii Părinţi, nu transmiteau doar harul preoţiei, ci îl transmiteau pe Hristos însuşi şi întreaga viaţă a lui Hristos; acesta este motivul pentru care episcopii erau şi sunt purtători de har dumnezeiesc. Părintele profesor Ioannis Romanidis remarcă: „Tradiţia şi succesiunea apostolică nu erau fundamentate pe punerea mâinilor, ci pe transmiterea vindecării, a iluminării şi a îndumnezeirii - care o însoţeau din generaţie în generaţie. Consiliile parohiale erau organizate pentru a aduna laolaltă pe adevăraţii psihoterapeuti, pentru a exclude din cler pe falşii profeţi care pretindeau că deţin daruri harismatice şi pentru a-i ocroti pe păstoriţi de eretici. Cea mai importantă parte a hirotonirii era selectarea şi examinarea candidaţilor la preoţie"48. Iată care era temelia hirotonirii întru preoţie. în privinţa alegerii episcopilor, principiul de bază era ca ei să fie monahi, deoarece monahismul este şcoala medicală din care provin medicii cei mai competenţi în domeniul vindecării bolilor sufleteşti.
P.S. Kallistos Ware, Episcop de Diokleia, scrie: „O singură mănăstire din cele douăzeci de mănăstiri «principale» [referindu-se probabil la Marea Lavră a Sfântului Munte] a odrăslit 26 patriarhi şi 144 episcopi, ceea ce reprezintă un indiciu cert al importanţei Athosului pentru Biserica Ortodoxă"49.
Explicând această sfântă regulă a Bisericii, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie în Introducerea sa la Codicele Sinoadelor Ecumenice: „O, fericite vremuri de aur erau acelea când exista excelenta rânduială de a-i alege din modesta obşte a călugărilor pe toţi cei ce urmau să fie ridicaţi în scaunul episcopal (cu excepţia câtorva mireni de o neasemuită virtute) şi de a le încredinţa păstorirea sufletelor!” Documentele oficiale ale unui Sinod care a avut loc în Bazilica Sfânta Sofia reflectă şi ele această rânduială: reprezentanţii Bisericilor din Cezareea şi Calcedonia i-au comunicat delegatului Papei Ioan că „în Răsărit, dacă n-ar exista călugări, n-ar exista nici episcopi, nici patriarhi”50.
Cu certitudine, de-a lungul istoriei Bisericii, lucrurile nu au fost întotdeauna atât de „trandafirii”. Au existat perioade şi împrejurări în care astfel de adevăruri nu erau luate în seamă, când oamenii se aflau în ignoranţă şi întuneric - neştiind absolut nimic despre vindecarea duhovnicească şi modul ei de a se desfăşura, pentru că nu aveau pe nimeni care să-i înveţe astfel de noţiuni. în secolul al IV-lea, Sfântul Isidor Pelusiotul evidenţia deja deosebirile dintre păstorii duhovniceşti din vremea lui şi cei din secolele anterioare. Pe atunci, spunea Sfântul, păstorii îşi puneau viaţa pentru păstoriţii lor, în timp ce acum ei sunt cei care îi ucid cu mâna lor. Şi continua Sfântul Isidor: „În zilele de demult, iubitorii virtuţilor erau aceia care intrau în preoţie; astăzi ajung preoţi iubitorii de bani. În acele vremuri, cei vrednici fugeau de preoţie din cauza măreţiei acestei slujiri; astăzi ei fug după preoţie cu plăcere. Pe atunci, erau dispuşi să se laude întru sărăcia lor; astăzi ei adună averi cu lăcomie. în acele vremuri, Scaunul judecăţii dumnezeieşti le era pururea înaintea ochilor; astăzi, le este cu totul indiferent, în acele vremuri, sufereau lovituri; astăzi, ei sunt cei care lovesc pe alţii. Ar mai fi ceva de adăugat oare? Slujirea preoţească pare să se fi preschimbat într-o formă de tiranie: smerenia a devenit aroganţă, postul a devenit îmbuibare şi lux, cumpătarea a devenit samavolnicie. în calitate de iconomi, nu sunt apţi să cârmuiască, dar tirani fiind, comit acte frauduloase”51.
Legat de subiectul pierderii tradiţiei Ortodoxiei, de care s-a ocupat în mod deosebit, părintele Ioannis Romanidis remarcă: „Odată cu trecerea timpului, nu era însă cu putinţă să se găsească pretutindeni şi în orice moment oameni îndumnezeiţi sau chiar iluminaţi dintre care să se aleagă şi hirotonească preoţii şi episcopii. Iar dacă asemenea persoane chiar existau, nu-i voiau electorii. De multe ori erau preferaţi cei care, fără a poseda ştiinţa terapeutică tradiţională sau fără a fi iluminaţi şi îndumnezeiţi, erau pur şi simplu buni la suflet şi integri. Ajungeau episcopi cei care, în vremurile de odinioară, lipsiţi fiind de Duhul Sfânt pururea rugător în sufletul lor, ar fi fost nişte simpli mireni”; astfel lămureşte lucrurile Sfântul Simeon Noul Teolog.
„Provocând o revoltă faţă de situaţia tocmai expusă, Sfântul Simeon a reuşit să obţină restaurarea misiunii psihoterapeutice a Bisericii, redându-i o poziţie centrală în Ortodoxie, iar isihasmul Sfinţilor Părinţi a pătruns în rândul ierarhiei, după cum anticipase Sfântul Dionisie Areopagitul. Călăuzite de isihasmul Sfinţilor Părinţi, Biserica şi naţiunea au supravieţuit dezmembrării Imperiului Roman, datorită faptului că învăţătura psihoterapeutică patristică a dat Bisericii puterea de a înflori în vremuri crâncene - precum cele ale stăpânirilor arabe, france şi turceşti.
„Altfel spus, fiind terapeuţi îndumnezeiţi, proorocii erau întocmai unei echipe de medici dintre care, fără a fi vorba de vreo inegalitate, unul era totuşi ales în fruntea celorlalţi. Este exact ceea ce li s-a întâmplat Sfinţilor Apostoli: Petru a fost ales conducător, deşi Iacov a fost cel care, în calitate de episcop al Bisericii locale, a prezidat prima întrunire a Apostolilor în Ierusalim”.
„Parohiile însă începând să se înmulţească şi neputându-se găsi unul sau mai mulţi prooroci potrivit dorinţei Sfântului Apostol Pavel, Biserica a trebuit să rezolve problema privitoare la justeţea hirotonirii unui episcop ales dintre persoane iluminate, dar neîndumnezeite. Confruntată cu o astfel de dilemă, Biserica a decis să hirotonească preoţi care să conducă întrunirile parohiale. Treptat, episcopii au dobândit supremaţia responsabilităţii faţă de aceşti preoţi, după cum medicii din aşezămintele spitaliceşti ajung să fie conduşi de un medic-director. Deoarece Sfântul Sinod nu a putut găsi suficienţi medici-directori care să supravegheze şi să conducă toate spitalele, preoţii au fost numiţi intendenţi. A-i numi pe aceşti intendenţi «medici», adică a numi pe cel ce nu este îndumnezeit «episcop», este un act nerealist care nu poate duce decât la anihilarea lucrării terapeutice a Bisericii”.
„Odată cu trecerea timpului, au apărut preoţi şi episcopi care nu atinseseră nici măcar stadiul de iluminare. Aceasta este situaţia care a provocat revolta Sfântului Simeon Noul Teolog şi preluarea slujirii ierarhice de către isihaşti - lucru pe deplin înfăptuit de-abia în vremea Sfântului Grigorie Palama”.
„Prin păstrarea tradiţiei apostolice în monahism, metodologia psihoterapeutică folosită de Apostoli a fost menţinută şi în perioada post-apostolică, până la apariţia Ortodoxiei france şi a celei neo-greceşti imperiale. Cu alte cuvinte, instruirea psihoterapeutică întru iluminare şi îndumnezeire a fost transferată din mult-slăbitele parohii ecleziale în obştile mănăstireşti. în acelaşi timp, episcopiile şi mitropoliile au devenit mănăstiri. Iată motivul pentru care Bazilica Sfânta Sofia se numea «Marea Mănăstire», chiar în tradiţia laică. Monahismul s-a transformat într-un fel de şcoală medicală unde cei care urmau să fie hirotoniţi episcopi studiau psihoterapia apostolică, în paralel, misiunea fiecărei parohii ecleziale era aceea de a-şi însuşi cât se poate de fidel modelul duhovnicesc al obştilor mănăstireşti, ştiut fiind că iluminarea şi îndumnezeirea sunt absolut necesare pentru a-i tămădui pe ceilalţi, deoarece toţi avem cugetele întunecate. Din punct de vedere doctrinar, nu este nici o diferenţă între parohiile ecleziale şi obştile monastice în ceea ce priveşte administrarea Sfintelor Taine şi necesitatea tămăduirii sufletelor. Singura deosebire constă în cantitatea şi calitatea succesului repurtat în procesul de vindecare”52.
2. Revigorarea darurilor duhovniceşti
Am arătat deja că preoţia este un mare dar pe care-l merită doar cei care, vindecându-se de patimi, ajung să fie medici duhovniceşti chemaţi să vindece patimile oamenilor. Un medic bun trebuie să studieze în permanenţă, să se intereseze în permanenţă de metodologii noi de tratare a bolilor pacienţilor săi. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul preoţilor - desigur nu în totalitate - însă cel care doreşte să păstreze vrednicia darului preoţiei în toată vremea are nevoie de o trezvie neabătută şi de o luptă neîncetată. Preotul poartă în fiinţa lui preoţia lui Hristos, pe care trebuie să o păstreze neîntinată.
Poate se întreabă cineva, de ce nu au toţi preoţii puterea de a-i vindeca pe oameni de bolile lor sufleteşti? Răspunsul este unul singur: pentru că şi-au pângărit preoţia prin faptele lor. Privind lucrurile din afară, până şi astfel de preoţi oficiază Sfânta Liturghie şi administrează Sfintele Taine prin harul Duhului Sfânt. Nefiind caterisiţi, nu există nici un impediment în acest sens; slujirea preoţească nu le este deci interzisă, deoarece nu au fost condamnaţi de către Biserică. Putere însă de a-i vindeca pe credincioşi nu au. După cum ne spune Nicolae Cabasila, deşi asemenea preoţi liturghisitori pot sfinţi darurile, ei înşişi nu pot fi sfinţiţi prin ele.
Nevrednicia preoţilor se vădeşte, deci, în incapacitatea lor de a tămădui sau de a şti să tămăduiască pe cineva. în ceea ce priveşte administrarea Sfintelor Taine, ea se săvârşeşte prin harul dumnezeiesc pe care preoţii îl primesc la hirotonire. A vindeca însă bolile oamenilor este un har pe care Dumnezeu îl dă numai celui care a pus darul Botezului în lucrare - darul cel împărătesc al harului; aceasta explică motivul pentru care mulţi preoţi nu pot vindeca patimile oamenilor. Nici n-ar avea de unde să cunoască tratamentele care trebuie aplicate într-un caz sau altul, din moment ce nu ştiu ce este mintea şi sufletul - sau cum pot patimile să subjuge mintea şi să omoare sufletul. De cele mai multe ori, ei consideră că astfel de preocupări ţin de atribuţiile monahilor şi nicidecum de ale lor - separând învăţăturile lui Hristos şi ale Sfinţilor Părinţi în învăţături de ordin eclezial, pe de o parte, şi de ordin monastic, pe de altă parte, distincţie care nu există în doctrina Bisericii Ortodoxe.
In continuare, vom expune predaniile Bisericii - aşa cum ne sunt ele împărtăşite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi -privind necesitatea de a păstra darul preoţiei întru totul neîntinat, precum şi aceea de a spori neîncetat harul primit prin Sfânta Taină a Hirotonirii. în caz contrar, nici un preot nu va fi vreodată în stare să tămăduiască bolile sufleteşti ale credincioşilor săi.
a. Principalele virtuţi ale preotului-psihoterapeut
Sfântul Apostol Pavel îl sfătuia pe ucenicul său Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine” (I Timotei 4,14). Acest îndemn se aseamănă cu cel adresat creştinilor din Corint: „Fiind, dar, împreună lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 6,1). Şi încă: „Harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10). Iar lui Timotei îi mai spunea: „Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1,6).
Acest subiect este precumpănitor în epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel: episcopii şi clerul în general trebuie să menţină darul preoţiei în duhul în care l-au primit, să slujească cu vrednicie lui Dumnezeu şi oamenilor şi să păzească moştenirea sfântă a preoţiei. Iată câteva din pasaje reprezentative în acest sens:
„Deprinde-te cu credinţa cea adevărată” (I Timotei 4, 7).
„Vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, (arătându-te) hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat” (I Timotei 4, 6).
„Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Timotei 4, 12).
„Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos" (I Timotei 6, 14).
„Lucrul cel bun ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-l cu ajutorul Sfântului Duh care sălăşluieşte întru noi" (II Timotei 1, 14).
„Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!" (II Timotei 4, 5).
Ucenicul este deci îndemnat să aibă trezvie, vigilenţă şi să fie la înălţimea sfintei sale chemări dumnezeieşti. Scrierile patristice, îndeosebi cele ale Sfântului loan Gură de Aur şi ale Sfântului Teognost, enumera toate calităţile esenţiale pe care trebuie să le aibă preotul pentru a-şi putea împlini nobila vocaţie şi aleasa-i slujire. Potrivit Sfântului Teognost, preotul trebuie să ia aminte să nu se umple de învăţături omeneşti, ci să fie plin de har: „Ia seama să nu fii plin de predaniile cele de la oameni în sfinţita săvârşire a celor dumnezeieşti, ci să ai şi harul care să-ţi facă înţelese în chip ascuns şi tainic cele mai înalte”53. Sau: „Luminată este treapta şi haina preoţiei, numai dacă are şi sufletul împreună-strălucind înlăuntru, prin curăţie”54. Prin urmare, preotul trebuie să păzească dumnezeiescul dar al preoţiei „ca lumina ochilor”, păstrându-şi „neprihănită cinstea” de care s-a învrednicit55.
Toate acestea arată cît de mare este trezvia pe care trebuie să o aibă preotul şi cât de adâncă este suferinţa care i se cere. De aceea, este necesar ca el să o ia „înainte cu gândul, ca un chibzuit la minte” şi să se pomenească pe sine la Sfânta Liturghie „punând înaintea lui Dumnezeu pe Sfânta Masă înseşi Sfintele ca mijlocire” pentru propria sa mântuire56.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra atenţiei cu care trebuie păzit harul preoţiei: „Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăieşte nu numai pentru el, ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni”57. El trebuie să se asemene Heruvimilor celor cu mulţi ochi pentru a-L sluji pe Domnul puterilor întru curăţie, să se înconjoare de ziduri proteguitoare de jur împrejur, să fie „foarte tare de fire, fie pentru a nu i se aduce învinuiri, fie pentru a scăpa de ele, după ce i s-au adus”58. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că, aşa cum focul are nevoie de combustibil, „harul are nevoie de străduinţa noastră veghetoare pentru a fi de-a pururi aprins”. În puterea noastră stă să-l stingem sau să-l menţinem aprins. În privinţa harului cerut întâistătătorilor Bisericii, acesta este stins de „trândăvie şi nepăsare” şi este păstrat viu de „trezvie şi sârguinţă”59.
Trezvia este absolut necesară păstrării curăţiei şi menţinerii harului preoţesc şi a binecuvântării acestei înalte slujiri. Vorbind despre preoţie, Sfântul Teognost afirma că ea „are trebuinţă de demnitate şi curăţie îngerească şi, după acestea, de mai multă întărire şi neprihănire decât înainte”60, iar Sfântul Ioan Gură de Aur considera că „preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti”61. Sufletul lui „trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată”62.
Pocăinţa este o altă virtute duhovnicească de care preotul are absolută nevoie: „Să te atingi de cele sfinte cu conştiinţa înălbită, prin curăţie, ca un sfânt, după ce te-ai înălbit mai înainte prin şiroaie de lacrimi mai mult decât zăpada, arătând prin albirea îngerească dinafară frumuseţea dinăuntru a sufletului. Şi ia seama să nu fii plin de predaniile de la oameni în sfinţita săvârşire a celor dumnezeieşti, ci să ai şi harul care să-ţi facă înţelese în chip ascuns şi tainic cele mai înalte”63. Curăţia preotului trebuie să strălucească şi să împărtăşească credincioşilor razele luminii sale: „Cel preoţit trebuie să se curăţească de toate patimile, dar mai ales de curvie şi de pomenirea răului şi să nu aibă nici măcar vreo închipuire simplă”64. Mulţi Sfinţi Părinţi evidenţiază importanţa înlăturării acestor două patimi (desfrânarea şi ţinerea de minte a răului), altfel harul lui Dumnezeu nu va lucra în preot şi nu-l va ajuta să—şi tămăduiască fiii duhovniceşti; dacă e stăpânit de vreuna din acestea, preotul este bolnav şi are trebuinţă de tămăduire. Sfântul Teognost afirmă: „Când te-ai învrednicit de preoţia dumnezeiască şi cinstită, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morţii patimilor şi plăcerilor”65. Iar potrivit lui avva Dorotei: „Toată jertfa adusă Domnului, fie ea o oaie sau o vită sau orice altceva este o «victimă»”66.
Sfânta Scriptură, care descrie călătoria creştinului doritor de dobândirea comuniunii cu Dumnezeu, trebuie asumată şi aplicată în primul rând de către slujitorii Domnului - preoţii. Este absolută nevoie ca viaţa ascetică a Bisericii să fie cunoscută de păstorii Bisericii; nu este vorba despre o cunoaştere cerebrală demonstrată prin conferinţe savante, ci de una pusă în practică prin vieţuirea de zi cu zi. Pe credincioşi îi poate ajuta numai ceea ce trece prin sufletul preotului, care din sângele lui trebuie să—i hrănească pe aceia care au trebuinţă de ajutor. Oricine împărtăşeşte altcuiva din ceea ce poartă în suflet umple lipsa celui strâmtorat.
Pe lângă purificare şi pocăinţă, trezvie şi vigilenţă, preotul trebuie să fie plin de toate virtuţile şi de toate harismele Duhului. Virtutea esenţială însă este sfânta smerenie, pe care Sfântul Isaac Şirul o numeşte „veşmânt dumnezeiesc”, deoarece pentru a-l mântui pe om, Hristos Iisus „S-a smerit pe Sine”, cum spune Apostolul (Filipeni 2, 8). Însăşi Sfânta Euharistie, pe care o administrează preotul, ne dovedeşte smerenia lui Hristos; prin ea, putem şi noi accede la sfânta smerenie, dobândind şi noi aceeaşi viaţă jertfelnică. Aşadar, atunci când săvârşim Sfânta Liturghie, nu stăm pur şi simplu să aşteptăm ca pâinea şi vinul să se prefacă în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ci ne străduim să ne însuşim modul de viaţă al lui Hristos. Aceasta este adevărata smerenie: să ne dăm silinţa să ne înveşmântăm în duhul deşertării de sine al Sfintei Euharistii. în acest sens ne povăţuieşte şi Sfântul Teognost: „Umileşte-te pe tine ca o oaie de junghiere, socotind pe toţi ca fiind într-adevăr mai presus de tine”67. Sau: „Socoteşte-te pe tine pământ şi cenuşă şi lepădătură"68. Şi încă: „îndreaptă-ţi căile tale şi taie drept cuvântul adevărului, lucrându-ţi prin ea (prin slujirea preoţească), cu frică şi cutremur, mântuirea ta”69. Cu toate acestea, Sfinţii Părinţi ştiau că există mulţi preoţi care, deşi nevrednici şi întru totul lipsiţi de virtuţile fundamentale ale preoţiei, îndrăznesc să administreze Sfânta Euharistie. Spre pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că, departe de a ascunde patimile, preoţia le scoate la iveală, „le dă pe toate pe faţă". Astfel, spune Sfântul: „După cum focul cearcă tăria metalelor, tot aşa şi preoţia arată cum e sufletul oamenilor; de e supărăcios, mic la suflet, iubitor de slavă, îngâmfat, de are vreun alt cusur, pe toate le descoperă; dezgoleşte toate cusururile; dar nu le dezgoleşte numai, ci le face şi mai grozave şi mai mari”70. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne asigură că a văzut „preoţi bătrâni înşelaţi de demoni”71.
Sfinţii Părinţi expun detaliat pedeapsa care îi aşteaptă pe cei nevrednici de preoţie, pe cei care săvârşesc această măreaţă slujire fără să fie cercaţi şi pregătiţi cum se cuvine - altfel spus, fără a vieţui într-un mod adecvat. Unii ca aceştia vor fi pedepsiţi amarnic, afirmă Sfinţii Părinţi, pentru că ei îi ispitesc pe păstoriţii lor, în loc să le vindece sufletele. Awa Isidor Pelusiotul scrie: „Să nu luăm lucrurile dumnezeieşti în deşert”72. Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul său, ne previne: „Preoţia însăşi ne va învinui, pe bună dreptate, dacă nu o întrebuinţăm cum trebuie”73. Adresându-se preoţilor nevrednici care se încăpăţânează să nu renunţe la săvârşirea slujbelor dumnezeieşti, Sfântul Teognost îi avertizează: „Aşteaptă-te să cazi cu urgie, ca un nesimţit şi ca un neîndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruţa cu iubire de oameni, ci te va pedepsi fără milă, fiindcă ai cutezat cu neruşinare să intri la nunta împărătească cu sufletul şi cu haina întinată, deşi nu eşti vrednic nici măcar de intrare, dar încă de aşezare”74. Şi adaugă: „Mulţi din cei ce săvârşesc aici cele sfinte cu nevrednicie, fiind răpiţi fără de veste de moarte, au fost trimişi la judecata de acolo”75. Sfântul Teognost ne înfăţişează apoi două cazuri de preoţi a căror nevrednicie a atras după sine două feluri de consecinţe. În primul caz, un preot care avea „faimă de evlavie” şi era „cinstit de mulţi pentru arătarea cea din afară”, dar cu toate acestea „înăuntru, pe ascuns, aflându-se desfrânat şi întinat, săvârşind odată dumnezeiasca şi sfânta slujbă, când s-a apropiat de cântarea Heruvicului, plecându-şi grumazul, ca de obicei, înaintea Sfintei Mese şi citind: «Nimenea nu este vrednic»... s-a aflat dintr-o dată mort”76. În al doilea caz, un preot care „căzuse în patima curviei" s-a îmbolnăvit de o „boală grea şi de nevindecat”, apropiindu-se de moarte. Dându-şi seama că „are să moară din pricină că a slujit cele sfinte cu nevrednicie” şi oprindu-se „îndată cu jurământ de la Sfânta Liturghie”, „a urmat degrabă şi tămăduirea, încât nici urmă de boală n-a mai rămas în el”77.
Deşi în aparenţă acest subiect se află în afara preocupărilor noastre, am zăbovit asupra lui fiindcă am dorit să subliniem faptul că preoţia este o slujire pastorală, o slujire închinată oamenilor. Atât episcopul cât şi preotul au această aleasă cinste de a-i sluji pe oameni - slujire care constă în primul rând în tămăduirea oamenilor. Biserica nu există doar pentru a se ocupa de asistenţa socială sau pentru a se pune în slujba rezolvării problemelor sociale ale oamenilor, ci există pentru a-i călăuzi spre mântuire, adică pentru a le tămădui sufletele. O astfel de lucrare necesită multe virtuţi. Preotul trebuie să se sălăşluiască în harul necreat al lui Dumnezeu. Misiunea lui nu este în principal aceea de a administra Sfintele Taine, ci de a fi mai întâi el însuşi sfinţit de ele. Odată sfinţit, va fi în stare să-i sfinţească şi pe alţii. Mare este această lucrare! Iată de ce Sfântul Ioan Gură de Aur declara: „Nu cred că sunt mulţi preoţii care se mântuiesc, ci mult mai mulţi aceia care pier; pentru că lucrul acesta cere un suflet cu totul măreţ”78.
3. Preoţia duhovnicească
Din cele tocmai spuse se desprinde dubla misiune a preotului: de a administra Sfintele Taine şi de a-i tămădui pe oameni, astfel încât aceştia să se poată apropia cu vrednicie de Sfânta Euharistie. Am arătat, de asemenea, că numeroşi preoţi sunt „preoţi" doar cu numele şi că deşi săvârşesc Sfintele Slujbe nestingheriţi, ei prihănesc de fapt preoţia - lucru dovedit de incapacitatea lor de a tămădui pe cineva. Deşi administrează Sfintele Taine, deşi sfinţesc cinstitele Daruri, astfel de preoţi nu vindecă pe nimeni şi nici propriile lor suflete nu şi le mântuiesc.
Pe de altă parte, există mireni sau monahi care cu toate că nu au primit Sfânta Taină a Hirotonirii, pot vindeca bolile sufleteşti, învrednicindu-se de preoţia duhovnicească. Ne vom opri asupra acestui subiect, încercând să—l cercetăm cât se poate de concis.
Prin Sfânta Taină a Botezului şi printr-o neabătută străduinţă de a păzi poruncile Domnului, creştinii se îmbracă în Hristos, împărtăşindu-se astfel de împărăteasca, profetica şi înalta Lui slujire preoţească. Această învăţătură ne este dată de cărţile Noului Testament. În Apocalipsă citim: „Lui, care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său, şi ne-a făcut pe noi împărăţie - preoţi lui Dumnezeu şi Tatălui Său - Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Apocalipsă 1, 5-6). Sfântul Apostol Petru spunea creştinilor „împrăştiaţi printre străini” (I Petru 1, 1): „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu...” (I Petru 2,9), iar Sfântul Apostol Pavel scria creştinilor din Roma: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12, 1).
Multe din scrierile patristice conţin această învăţătură privitoare la faptul că fiecare credincios poate deveni preot al lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur îl înfăţişează pe însuşi Avraam drept preot, zicând: „Acolo unde este un foc, un altar şi un cuţit, cum să punem la îndoială preoţia lui?” Jertfa lui Avraam a fost dublă, el oferindu-I lui Dumnezeu atât singurul său fiu, cât şi berbecul „şi, mai presus de toate, propria sa voinţă”. Prin sângele berbecului, Avraam şi-a sfinţit mâna dreaptă, iar prin sacrificarea fiului său (pe care hotărâse să-1 ucidă), şi-a sfinţit sufletul: „Iată cum a fost el hirotonit preot prin sângele unicului său fiu şi prin jertfa mielului”. în continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi îndeamnă ascultătorii: „Astfel, şi voi aţi fost făcuţi împăraţi şi preoţi şi prooroci în baia Botezului: împăraţi, prin aceea că aţi călcat în picioare toate lucrurile răutăţii şi aţi ucis păcatul din voi, preoţi prin aceea că vă aduceţi pe voi înşivă jertfa înaintea lui Dumnezeu, jertfindu-vă trupurile şi fiind cu totul morţi vieţii acesteia”79.
Toţi credincioşii botezaţi în numele Preasfmtei Treimi, care vieţuiesc după voia Dumnezeului Celui în trei sfinte Ipostasuri, sunt preoţii Lui - toţi putând dobândi preoţia duhovnicească. Preferăm termenul preoţie duhovnicească altor termeni precum preoţie universală sau preoţie laică, pe de o parte fiindcă o pot dobândi atât clericii cât şi mirenii, iar pe de altă parte pentru că nu se pot învrednici de ea toţi cei botezaţi, ci numai cei care s-au făcut lăcaş al Preasfmtei Treimi. Credincioşii care practică rugăciunea noetică practică şi preoţia duhovnicească - îndeosebi cei care s-au cucerit alesului har de a se ruga pentru toţi oamenii; aceasta se numeşte „slujire duhovnicească”, adusă înaintea Domnului pe seama a tot ce este suflare omenească. Rugăciunile unor astfel de credincioşi, care se jertfesc întru rugăciune pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu, sunt cele care susţin lumea şi-i tămăduiesc pe oameni; prin aceste rugăciuni, ei devin exorcişti, alungând demonii care ţin sub stăpânirea lor societatea modernă, într-atât de minunată este lucrarea celor care se roagă neîncetat pentru întreaga lume!
Scriind despre preoţia duhovnicească, Sfântul Grigorie Sinaitul o numea „temelie a preoţiei sacramentale”, în special pentru că, aşa cum am afirmat deja, cei care s-au vindecat de patimi şi practică rugăciunea noetică sunt aleşii care primesc, în fapt, marele har al preoţiei. Rugăciunea noetică, ne încredinţează Sfântul Grigorie Sinaitul, este „sfânta slujbă lăuntrică a minţii”80. Cel ce posedă darul acestei rugăciuni se împărtăşeşte de simţirea lucrării harului mistic înlăuntrul său, care-l purifică şi-l iluminează. Toţi cei ce ating această treaptă pot fi numiţi preoţi: „Inima fără gânduri (pătimaşe), lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viaţa viitoare, căci toate se săvârşesc şi se grăiesc acolo duhovniceşte”81.
Spusele acestea ale Sfântului Grigorie Sinaitul ne îndeamnă să adăugăm că preoţia duhovnicească va fi desăvârşită într-un alt timp, în împărăţia cerurilor. Fără a intenţiona să abordăm tema perenităţii preoţiei non-sacramentale, vom sublinia doar că, în timp ce preoţia sacramentală săvârşeşte slujbe de care beneficiază mirenii, preoţia duhovnicească este aceea care va continua să se săvârşească în altarul ceresc al vieţii viitoare: toţi cei care au dobîndit-o sunt preoţii cei adevăraţi, „acum şi pururea”. Această preoţie include diverse categorii de bărbaţi şi femei. Iată de ce în tradiţia ortodoxă nu este deloc important faptul că femeile nu pot fi hirotonite întru preoţia sacramentală; ele au posibilitatea de a fi preoţi adevăraţi „acum şi pururea”. Sfântul Grigorie Sinaitul este foarte explicit în acest sens: „Toţi binecredincioşii se ung preoţi şi împăraţi întru adevăr prin înnoire, precum se ungeau şi cei de odinioară prin preînchipuire. Căci aceia (preoţii Vechiului Testament) erau chipuri ale adevărului nostru, dar împărăţia şi preoţia noastră nu e de acelaşi chip şi de acelaşi fel cu a acelora”82.
Când omul şi-a purificat mintea, când a fost eliberat din robia gândurilor întunecate şi s-a făcut lăcaş al Duhului Sfânt, a ajuns cu adevărat la preoţia cea duhovnicească. începând din acest moment, el va săvârşi o liturghie mistică în biserica sufletului său şi se va împărtăşi de logodna cu Mielul lui Dumnezeu. în virtutea acestei preoţii duhovniceşti, el va mânca din Mielul lui Dumnezeu în altarul duhovnicesc al sufletului său, devenind în acelaşi timp asemănător Mielului. Atunci când rugăciunea minţii este lucrătoare în noi, întreaga noastră existenţă e hrănită de o neîncetată liturghie dumnezeiască. Sau, în cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul: „Ierurgia (slujba sfântă) duhovnicească, înainte de bucuria viitoare mai presus de mînte, este lucrarea minţii care jertfeşte tainic şi se împărtăşeşte din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului. Iar a mânca Mielul lui Dumnezeu în altarul înţelegător al sufletului, înseamnă nu numai a-L înţelege sau a ne împărtăşi de El, ci şi a ne face ca Mielul, luând chipul Lui în viitor. Căci aici luăm raţiunile, dar acolo nădăjduim să luăm înseşi realităţile tainelor”83. Într-alt loc, acelaşi Sfânt ne învaţă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui cort făcut de Dumnezeu, ca cel arătat lui Moise, având două încăperi în veacul viitor. în cea dintâi vor intra toţi câţi sunt preoţi ai harului; în cea de-a doua, inteligibilă, numai cei care au liturghisit încă de aici Treimii ca nişte ierarhi în desăvârşire, în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu. Ei au drept căpetenie în slujire şi ca prim ierarh înaintea Treimii, pe Iisus, în cortul pe care l-a întemeiat El”84.
Prin urmare, toţi cei care s-au învrednicit de darul teologiei - toţi cei care au intrat, după contemplaţia naturală (theoria), în „întunericul cunoştinţei de Dumnezeu” cel mai presus de cunoaştere, sunt ei înşişi preoţi ai lui Dumnezeu, constituind adevărata preoţie duhovnicească în virtutea căreia îi pot vindeca pe cei îmbolnăviţi de patimi.
Cuviosul Nichita Stithatul susţine că preoţii, diaconii şi monahii care se fac părtaşi de harul dumnezeiesc, urmând metodelor recomandate de Sfinţii Părinţi, sunt „episcopi adevăraţi”, chiar dacă nu au fost hirotoniţi episcopi, şi că dimpotrivă, cel ce nu este iniţiat în viaţa duhovnicească, „chiar dacă a fost hirotonit episcop nu trebuie în adevăr numit astfel, pentru că, odată aşezat peste toţi ceilalţi în grad ierarhic, îşi va bate joc de ei şi se va purta cu aroganţă”85.
Deoarece este posibil ca spusele noastre referitoare la faptul că cei care posedă preoţia duhovnicească pot vindeca bolile sufletului să nu fie acceptate, cerem îngăduinţa de a recurge la învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog în acest subiect - ele fiind deosebit de revelatoare. Vorbind despre puterea dată episcopilor de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, putere primită prin succesiunea apostolică, Sfântul afirmă: „Dar cu trecerea timpului, episcopii deveniră nenecesari (nevrednici), şi această sarcină înfricoşată trecu asupra preoţilor cu o viaţă nepătată şi vrednici de harul lui Dumnezeu. Apoi, când ei deopotrivă, preoţi şi episcopi, se cufundară şi deveniră asemănători poporului şi mulţi dintre ei căzură (sub influenţa) duhurilor înşelăciunii şi în vorbe goale spre pierzarea lor, ea a fost transmisă, după cum s-a spus, poporului ales de Dumnezeu, adică monahilor. Nu că ea fu ridicată de la preoţi şi episcopi, ci că ei înşişi s-au înstrăinat de ea”86.
Potrivit Sfântului Simeon deci, puterea de a lega şi a dezlega păcatele nu li s-a dat .„nici celor care sunt călugări numai cu haina, nici celor care sunt hirotoniţi şi socotiţi în ierarhia preoţiei, nici celor care sunt cinstiţi cu demnitatea episcopatului, patriarhi, zic, mitropoliţi şi episcopi, aşa, în chip simplu şi din pricina hirotoniei lor”. Punerea mâinilor le îngăduie episcopilor şi mitropoliţilor „să săvârşească Euharistia”, în timp ce puterea de a ierta păcatele a fost dată „acelora care, printre preoţi, episcopi şi călugări, din pricina curăţiei lor, pot fi număraţi în rândurile ucenicilor lui Hristos”87.
Convingerea noastră este că Sfântul Simeon Noul Teolog a dezvoltat aceste învăţături din mai multe motive: în primul rând, pentru a scoate în evidenţă faptul că Sfânta Taină a Hirotonirii nu transmite în mod magic sau miraculos harul de a ierta păcatele, dacă preotul sau episcopul nu practică preoţia duhovnicească lăuntrică. În al doilea rând, pentru a evidenţia nefericita stare de nevrednicie în care se afla clerul în acea vreme. în al treilea rând, pentru a reliefa importanţa preoţiei duhovniceşti, care constă în lucrarea rugăciunii noetice şi în contemplarea lui Dumnezeu - întru totul ignorate şi atunci ca şi astăzi, din nefericire. În al patrulea rând, pentru că se întemeia pe propria sa experienţă: deşi părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul, nu fusese hirotonit întru preoţie de către un episcop, el nu a neglijat Sfânta Taină a Hirotoniei şi a devenit părtaş al harului Duhului Sfânt de a ierta păcatele.
Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog despre „cel care l-a condus către Dumnezeu": „Ştiu că unor asemenea persoane (ca Simeon Evlaviosul) le este dat să lege şi să dezlege din partea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, celor care sunt înfiaţi şi slujitorii Lui sfinţiţi. Şi eu am fost ucenicul unui asemenea părinte care nu primise o punere a mâinilor din partea oamenilor, ci care prin mâna lui Dumnezeu, adică prin Duhul, m-a înscris în rândurile ucenicilor şi mi-a poruncit să primesc punerea mâinilor din partea oamenilor, potrivit formei prescrise care a urmat, mie, care de multă vreme eram purtat de Duhul Sfânt, cu puternică dorire, către această realitate. Acela (Simeon Evlaviosul) auzind poruncile lui Hristos, deveni părtaş al harului şi al darurilor Sale şi primi de la El puterea de a lega şi a dezlega păcatele, fiind aprins de Duhul Sfânt”88.
De câte ori se vorbeşte despre iertarea păcatelor, trebuie să înţelegem că aceasta înseamnă în primul rând vindecarea de patimi, ceea ce explică faptul că, şi în zilele noastre, monahii care au devenit părtaşi ai „harului” şi ai „darurilor” lui Dumnezeu ne pot tămădui pe noi, credincioşii bolnavi sufleteşte, fără să fi fost hirotoniţi. Fiind înzestraţi cu simţul străvederii duhovniceşti, ei cunosc metodele de tratament şi remediile indicate în fiecare caz, tămăduindu-ne astfel de toată tulburarea lăuntrică. Existenţa unor asemenea Sfinţi Părinţi este o adevărată mângâiere pentru noi, oamenii.
4. În căutarea unui psihoterapeut
În a patra şi ultima parte a acestui capitol ne vom ocupa de felul în care trebuie să căutăm un psihoterapeut. După ce am conştientizat boala sufletească de care suferim şi nevoia de preoţi-psihoterapeuţi, este necesar să pornim în căutarea acestora pentru a scăpa de rănile din sufletul nostru. Este nevoie de un efort cu totul ieşit din comun pentru a-i afla pe aceşti adevăraţi călăuzitori ai oamenilor, pe doctorii sufletelor şi ai trupurilor noastre, deoarece multe dintre afecţiunile trupeşti sunt de sorginte sufletească.
Sfântul Grigorie Palama recomandă fiecărui creştin „să caute cu sârguinţă” (după ce a participat la Sfânta Liturghie de duminică) pe cineva care, întocmai Apostolilor aflaţi după Răstignirea Mântuitorului în „camera de sus”, „petrece retras cea mai mare parte a timpului, dorind să fie cu Domnul şi stăruind în rugăciune liniştită, în psalmodiere, şi în alte asemenea chipuri”. Să se apropie de unul ca acesta, să intre cu credinţă în casa lui, „ca într-un sălaş ceresc plin de puterea sfmţitoare a Duhului”. Să se aşeze alături de cel ce locuieşte acolo şi să rămână lângă el cât se poate de mult, întrebându-l „despre Dumnezeu şi lucrurile Sale”, învăţând toate cu smerenie şi cerându-i să mijlocească în rugăciune pentru el. Apoi, adaugă Sfântul Grigorie Palama: „Ştiu că Hristos va veni la el în chip nevăzut, şi dând pace lăuntrică zbuciumatului său suflet şi sporindu-i credinţa, îl va ajuta, iar în vremea viitoare îl va alătura celor din împărăţia cerurilor”89.
Fiecare dintre noi trebuie să caute un asemenea părinte duhovnicesc. Să ascultăm din nou îndemnurile Sfanţului Simeon Noul Teolog: „Frate, roagă stăruitor pe Dumnezeu, ca El să-ţi arate un om capabil să te conducă bine, pe care trebuie să-l asculţi cape Dumnezeu însuşi”. Trebuie să ascultăm fără şovăire de cel „pe care Dumnezeu - fie în chip mistic, El însuşi, fie din afară, prin slujitorul Său – ţi-l va arăta. Ca şi pe Hristos în persoană, astfel trebuie să-l priveşti şi să-i vorbeşti, astfel trebuie să-l cinsteşti...”90.
Unui asemenea părinte duhovnicesc trebuie să-i arătăm încrederea şi dragostea pe care o arată bolnavul doctorului care-l îngrijeşte, urmând metodele terapeutice prescrise şi aşteptând să fie vindecat. De fapt, trebuie să arătăm chiar mai multă încredere şi mai multă dragoste preotului decât doctorului, ţinând seama de diferenţa dintre suflet şi trup, şi de faptul că Hristos însuşi sălăşluieşte în părintele nostru duhovnicesc -socotind cele poruncite de el „ca venind din gura lui Dumnezeu”.
În continuare, Sfântul Simeon Noul Teolog face o analogie între atitudinea apostolilor faţă de Hristos şi atitudinea noastră faţă de părintele nostru duhovnicesc, exprimându-şi convingerea că numai urmând pe părintele nostru duhovnicesc întocmai precum L-au urmat apostolii pe Hristos, vom dobândi vindecarea deplină a sufletelor noastre. Să nu-l părăsim atunci când oamenii îl defăimează şi-l dispreţuiesc; aşa cum Sfântul Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea unuia din cei care veniseră să-L prindă pe Iisus, „să scoatem şi noi sabia şi să tăiem nu numai urechea, ci şi mâna şi limba celui care încearcă să vorbească împotriva părintelui nostru duhovnicesc, sau doar numai să-l atingă”. Dacă ne lepădăm de el, să plângem ca şi Petru. Dacă vedem că este răstignit, să murim cu el - dacă ne stă în putinţă; iar dacă nu, să nu pactizăm cu cei care-l trădează şi-i fac rău: „Dacă este eliberat din închisoare, să ne ducem din nou la el şi să-l cinstim ca pe un martir. Dacă moare din cauza persecuţiilor, să cerem cu îndrăzneală să ni se dea trupul lui şi să-l îngrijim mai mult decât atunci când era în viaţă, ungându-l cu miresme şi înmormântându-l cu cinste”91 – ştiind că părintele nostru duhovnicesc, psihoterapeutul, îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos.
Este deosebit de important faptul că părintele duhovnicesc, este identificat cu Mântuitorul Hristos.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne-a lăsat şi o rugăciune specială de cerere a unui călăuzitor duhovnicesc potrivit, care să ne vindece sufletele: „Doamne, Tu, care nu voieşti moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă şi să fie viu, Tu, care Te-ai pogorât pe pământ, tocmai ca să înviezi pe cei ce suspină şi care sunt morţi prin păcat şi spre a-i face vrednici să Te vadă, Tu, Lumina cea adevărată, trimite-mi un om care să Te cunoască, atât pe cât este cu putinţă omului, pentru ca, slujindu-l şi supunându-mă lui din toate puterile mele, ca şi Ţie, şi împlinind voia Ta în a lui, bine să-Ţi plac Ţie, singurul Dumnezeu, şi să mă învrednicesc şi eu, păcătosul, de împărăţia Ta”92. Creştinului care se roagă astfel, Dumnezeu îi va trimite pe părintele duhovnicesc de care are nevoie, pentru a-l îngriji şi a-i vindeca rănile sufletului.
Nu trebuie să ignorăm însă faptul că, atât în vremurile acelea cât şi în zilele noastre, asemenea psihoterapeuţi erau şi continuă să fie greu de găsit: „Cu adevărat”, spune Sfântul, „puţini sunt aceia care au priceperea de a călăuzi şi tămădui sufletele raţionale, mai ales în timpurile de faţă”93.
În concluzie, trebuie să căutăm şi să găsim asemenea medici psihoterapeuţi sau surori medicale care să ne ajute să ne tămăduim sufleteşte. Altă cale de vindecare nu există. Desigur, Dumnezeu este adevăratul nostru Vindecător, nu mai puţin însă prietenii Lui - sfinţii în care sălăşluieşte însuşi Dumnezeul Cel în Trei Ipostasuri.
14 Sf. Isidor Pelusiotul, apud Nicodim Aghioritul, Comentarii la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (orig. gr.) vol. 1, p. 227, nota 2.
22 Sf. Simeon Noul Teolog, Imn 58. 224-248, apud Arhiepiscopul Basile Krivocheine, în Lumina lui Hristos, Bucureşti, 1997, p. 135.
24 Sf. Grigorie din Nazianz, Cuvânt de apărare despre fuga în Pont. XCVII-XCIX, Despre preoţie, Bucureşti, 1987, pp. 212-214.
28 Ieromonah Artemiou Rantosavlievits, Taina mântuirii la Sf. Maxim Mărturisitorul (orig. gr.), p. 165.
32 Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească. Capitolul V, Despre sfinţirile preoţeşti. # 6-7, Opere complete, Bucureşti, 1996, pp. 90-91.
80 Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, cap.111, Filocalia, vol. 7, pp. 131-132.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu