Cristina Roman despre caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe, care are mesaj universal: proiectul Eurasia. Cuvânt al Cuviosului Parinte Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare.

(…) Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii ortodocşilor rămâne în mod neclintit Sfânta Masă şi nu vreun demnitar, fie el şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice ale lumii acesteia este pentru Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. (…) Este uşor să inventeze cineva o aşa numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă, ceva mundan şi născut mort, conducând la continue sciziuni şi ivirea de grupări. Ortodoxia funcţioneaza într-un mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească, rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mântuirii lumii întregi”. (…) - Pr. Gh. Metallinos.

Cele două decenii și mai bine de ușor dezgheț în relațiile ruso-americane au folosit din plin țărilor care au dorit să se desprindă de “umbra marelui URS(S)” și să intre sub umbrela NATO și/sau a Uniunii Europene. Între acestea se numără România, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, Ucraina, toate caracterizate de încă un numitor comun: religia majoritar ortodoxă.

Ne-au avertizat toți sfinții părinți contemporani că mirajul occidentului are pericolele lui căci unitatea în diversitate (sloganul UE) poate însemna sugrumarea valorilor proprii și adormirea multor conștiințe de dragul binelui comun. Am fugit de binele colectiv ca laitmotiv al comunismului și am dat peste Mamona ciudatelor drepturi ale omului, în care minoritățile (etnice, religioase, sexuale etc.) fac jocurile și politica. În ultimii ani entuziasmul pro-european s-a mai temperat, iar ura față de răsărit s-a mai domolit, drept care am reînceput a privi cu interes fermitatea cu care lideri politici și religioși din Est apără creștinismul în lume,  familia tradițională și spun răspicat pe nume păcatului homosexualității. "În momentele cele mai critice ale istoriei noastre, poporul nostru s-a întors la rădăcini, la religia creştină şi la valorile spirituale", a declarat Putin în "Al doilea botez al Rusiei", un film realizat de Departamentul pentru Comunicare al Bisericii Ortodoxe Ruse. Intervievat, alături de Patriarhul ortodox rus Kiril, Putin a apreciat că Biserica a umplut "vidul moral" creat de absenţa unor repere, după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991 și este un “partener” al puterii politice.

Aceasta este o fațetă importantă a contextului în care “marele URS(S)” a decis să iasă din hibernare prin anexarea Crimeei. Occidentul nu recunoaște tratatul de aderare a Peninsulei Crimeea la Rusia, sancționează economic statul rus, iar acesta din urmă amenință cu închiderea robinetului la gaz, după ce a efectuat o majorare a prețului de livrare către Ucraina cu 80%. Ca atare, am intrat pe negândite, sau ne pregătim de un nou Război Rece de durată, cu costuri imense chiar dacă nu se va ajunge la conflict armat. Principalele manevre militare au loc în Marea Neagră, iar România prin baza militară de la Mihail Kogălniceanu este vârf de lance al unui eventual atac aerian.

Asistăm de câteva săptămâni la un război al declarațiilor principalilor lideri politici și religioși. Prin urmare, nu surprinde mesajul de Paști al Patriarhului rus adresat credincioșilor: să se roage pentru ca nimeni să nu poată „distruge Sfânta Rusie“, precizând că astfel de încercări au eşuat în trecut (sursa: voiceofrussia.com). „Din punct de vedere politic, Ucraina este o ţară străină, dar când vine vorba de spiritualitate şi istorie, lucrurile stau diferit. În faţa lui Dumnezeu suntem aceeaşi naţie, practicăm aceeaşi religie ortodoxă, oricât de mult s-a dorit să se creadă altfel“, a spus Patriarhul Kiril.  El a precizat că „minorităţile religioase sunt respectate, dar că vor continua să susţină că Ucraina este o parte integrantă din Sfânta Rusie, o ţară ortodoxă“. Patriarhul Kiril a cerut „tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Ruse“ să se roage în ajunul sărbătorii creştine „pentru ca oamenii din Rusia să trăiască în Ucraina“ pentru ca Domnul să pacifice ţara ucraineană şi să nu permită „un război intern“, pentru a opri intenţiile celor ce doresc să „rupă în bucăţi Sfânta Rusie“ prin mijloace politice sau prin exercitarea puterii, notează aceeaşi sursă.

În aceeaşi seară, a Sfintelor Paști, Patriarhul Filaret al Kievului a declarat: „Ţara care ne-a garantat integritatea teritorială a comis o agresiune. Dumnezeu nu poate să fie de partea răului, de aceea inamicul poporului ucrainean este condamnat la eşec… Hristos a suferit, a murit, apoi a înviat şi a învins răul. La fel va fi şi aici. Dumnezeu ne va ajuta să înviem Ucraina”. Trebuie să precizăm că Patriarhul Filaret este liderul Bisericii Ortodoxe din Kiev – Patriarhia Ucrainei. Patriarhia de Kiev este în schismă cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată canonic sub Patriarhia Moscovei. Patriarhia Rusă nu recunoaște statutul canonic al Patriarhiei din Kiev. Mai mult, Biserica Ortodoxă Ucraineană din SUA se află, de exemplu, nu sub jurisdicția Kievului, nici sub cea a Moscovei, ci sub cea a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Deloc întâmplător, Patriarhul ecumenic Bartolomeu a transmis și el un mesaj pentru Ucraina: “Sfânta Mamă şi Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol priveşte către naţiunea ucraineană şi la poporul acesta ca la fiii şi fiicele sale preţioase, născuţi din apele baptismale care au curs prin malurile râului Nipru… De aceea folosim această oportunitate, a celebrării Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, pentru a chema pe toţi credincioşii creştini din Ucraina să menţină unitatea Duhului întru legătura păcii. Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta. Vă încurajăm să vă puneţi credinţa în cuvintele psalmistului: Iată cât de bine este şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire”. – doxologia.ro 

Analiștii se întreabă pe bună dreptate dacă actuala ofensivă rusească nu are cumva legătură cu panslavismul. Dimensiunea religioasă adăugată acestei idei ar fi recuperarea Ortodoxiei militante, centru al vieții politice rusești. Cristian Unteanu argumentează citând-o pe Sophie Chautard în cartea sa „L’indispensable de la geopolitique”: „este o mişcare politică care vizează regruparea sub o aceeaşi autoritate a unor naţiuni care au o serie de puncte comune bazându-se pe un anumit număr de factori (religie, limbă, ideologie, etc.). Sorin Bocancea, într-un editorial pentru adevarul.ro citează dictonul biblic: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” și continuă: cu siguranţă, cei doi patriarhi citaţi îl cunosc, aşa cum cunosc şi comenzile puterii politice. Unul vrea să salveze Sfânta Rusie invadatoare de la distrugere, celălalt vrea să ajute Ucraina invadată să învie. Câtă bună intenţie în cele două năzuinţe! Oare ruşii şi ucrainenii simpli ce cred despre spusele celor doi? Oare pentru cei doi contează ce cred cei pe care îi păstoresc?” -

Savuros și virulent este Pr. Savatie Baștovoi într-un articol preluat de timpul.md, privind implicarea nepotrivită a Patriarhului Kiril în conflictul ruso-ucrainean: “Opriți-l pe Patriarh! Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care până acum grăia cu atâta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina. … În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic. Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sunt și în Moldova, și în Ucraina. Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămână întâia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvânteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvântare pentru a le opri.”

După ce numeroși lideri politici din trecut au opresat Biserica, de data aceasta conducătorii acelorași state au revelația de a folosi tradiția, puterea și credibilitatea Bisericii în interes geopolitic. Caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe are mesaj universal: proiectul Eurasia, o încercare de reunire a fostelor state sovietice prin aparente interese economice; politica externă expansionistă (a se vedea și recenta declarație a Transnistriei de alipire la Rusia); mesaje fără echivoc ale Patriarhiei Moscovei la întâlnirile pan-ortodoxe privind nu doar chestiuni dogmatice, ci și soarta creștinilor în lume, minoritățile sexuale etc. Un punct de vedere ale fraților noștri de la Război Întru cuvânt arată că în Rusia există un “ortodoxism eurasianic, ceea ce păgubește Ortodoxiei în general (ca să nu mai spunem că o Ortodoxie slavistă este de-a dreptul o erezie prin filetism și desconsiderarea celorlalte forme de ortodoxie). Nu de ideologie e nevoie în aceste vremuri, ci de pocăință, de transfigurare, de un popor înnoit duhovnicește. Rusia lui Putin, pentru cine este lucid, nu este nici Rusia profețiilor sfinților ruși, nici Rusia pe care o voiau marii Dostoievski și Soljenitin, adică o Rusie puternică dar altruistă, atrăgătoare, dar nu cotropitoare, o Rusie care să nu aibă complexul și obsesia europeană care o face să caute mereu să se extindă către Vest, în loc să valorifice potențialul său intern. Rusia e un imperiu și se poartă ca atare. Împarte prăzile pe care nu le poate stăpâni singură cu celelalte imperii. Chiar și în unele dosare în care s-ar spune că Rusia procedează constant, ca în dosarul Kosovo, totul se reduce la un cinic real-politik fără niciun Dumnezeu. [...]”. - integral la sursă.

Dezbină și cucerește este un dicton mereu actual, folosit din plin de Rusia nu numai în Ucraina, ci din nou și contra României mai ales prin mijloacele media. România este prezentată ca o codașă a UE și ca dușman istoric al Rusiei cu dorințe hegemonice. Cu alte cuvinte, nici integrarea în UE, nici statutul de membru NATO nu dau României vreo valoare în ochii Rusiei. Mai mult, Ucraina și România sunt asmuțite una împotriva celeilalte, sub pretexte false, dar periculoase. Oficiosul de la Moscova, Vocea Rusiei, susține că "în ultimul timp, românii care trăiesc în Transcarpatia, vorbesc tot mai des despre dorinţa de a crea o autonomie în componenţa Ucrainei". În localităţile din regiunea Cernăuţi, sunt distribuite pliante pe care scrie „Aici este România”. Preşedintele Traian Băsescu nu ascunde că statul lui oferă paşapoarte locuitorilor din Bucovina şi regiunea Odessa. Potrivit unor date, aproximativ 80% (peste 100.000) din românii etnici care locuiesc în Ucraina au primit paşapoarte româneşti.

Și în acest caz se pune gaz pe foc de voci clericale ortodoxe cu greutate. Iată ce titrează presa din republica Moldova: Mitropolitul Onufrie al Cernăuților, ales locțiitor al scaunului Mitropoliei Kievului în cadrul Patriarhiei Moscovei a participat la o discuție în Rada Ucrainei, unde și-a expus părerea față de situația tensionată din Biserică. “Nu trebuie să uităm că avem zone vorbitoare de limbă română care sunt tulburate de zvonurile precum că protestatarii de pe Euromaidan merg să ocupe mănăstirea unde au un azil de copii cu 500 de suflete (referire la mănăstirea Bănceni, n. r.). Sunt vorbitori de limbă română, sunt foarte tulburați și au și început a răspândi zvonul că vor cere ajutorul României să-i ajute, că România ar putea să bage trupele armate în Odessa. În această perioadă tulbure orice este posibil, de aceea vă rog să faceți totul pentru a preveni orice confruntare”, a declarat mitropolitul Onufrie.

Și o revistă rusească scria că autorităţile de la Bucureşti pregătesc lansarea unui plan numit „România Mare“. Potrivit publicaţiei, profitând de războiul civil din Ucraina şi la solicitarea cetăţenilor români, România urma să introducă noaptea trecută trupe în regiunile Cernăuţi şi Odesa. Mai departe, Rusia 1, televiziunea publică din Federaţia Rusă, a realizat un reportaj despre efectele devastatoare ale integrării României în Uniunea Europeană. Sărăcie, infrastructură şi industrie la pământ, ţigani şi din nou sărăcie. “Este una dintre acele ţări pentru care statutul de membru al Uniunii Europene a fost de rău augur. Nu a fost de folos nici României, nici UE”, spune, la început, influentul jurnalist Dmitri Konstantinovici Kiseliov, recent numit de preşedintele Vladimir Putin în fruntea agenţiei “Russia Today“ şi considerat omul numărul unu al propagandei de stat.

Un reportaj istoric despre România a fost difuzat recent tot la televiziunea publică din Rusia. Sub titlul ironic “România, albă şi pufoasă“, este prezentată comemorarea a 70 de ani de la bătălia din Crimeea. Sunt amintite cele 80.000 de crime comise în Odesa de armata română sub conducerea mareşalului Antonescu. Tamara Guzenkova, directorul interimar al Institutului Rus de Cercetări Strategice, declară: „Nu se ştie nici până astăzi numărul exact al oamenilor care au murit în perioada ocupaţiei române în Odesa şi Transnistria. Conform unor estimări, 300.000 de oameni au murit în ghetouri şi în lagărele de concentrare din aceste teritorii. România nu s-a pocăit pentru păcatele de atunci şi tocmai de aceea, în prezent, acţiunile revanşarde ale României sunt atât de puternice şi determinate“.

Mai mult, Moscova transmite României să o lase mai ușor cu retorica "anti-rusă", în contextul crizei din Ucraina. Ministerul rus de externe a emis acest avertisment, într-un comunicat de presă, preluat de jurnaliștii agenției France Presse. În reacție, MAE a luat notă cu surprindere de comentariile purtătorului de cuvânt al MAE rus arătând că: România a susținut și susține în continuare, împreună cu partenerii săi din UE si NATO și în termeni întru totul similari, necesitatea respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei… Tentația MAE rus de a transfera criza grava pe care Federația Rusă o traversează, în prezent, în relația sa cu comunitatea europeană și euro-atlantică în zona relațiilor bilaterale cu Romania este nefundamentată și constituie o greșeală.”

Și cum subiectul crizei din Ucraina acaparează presa mondială în mod constant, nu ne surprinde un articol “profetic” din presa germană: Ținutul Secuiesc va fi următorul conflict separatist de pe harta Europei. Mai mult decât un an al alegerilor pentru Parlamentul European, 2014 este un an al ruperilor, referendumurilor şi al separatismului, consideră săptămânalul german de stânga, Der Freitag. “Încleştarea steagurilor în România. Următorul conflict separatist se coace în ţinutul Secuiesc, o enclavă maghiară este în pragul autonomiei”, consideră autorul reportajului din Der Freitag, Martin Leidenfrost. La începutul lunii martie, el s-a aflat în România pentru a lua pulsul situaţiei de aici şi pentru a găsi răspunsul la întrebarea “de unde vin şi ce vor secuii”. “Găgăuzia, Crimeea, Veneţia, tensiuni în Bosnia şi Belgia, referendum pentru independenţă în Scoţia şi Catalunia, dar să nu uităm nici tensiunile dintre Moldova şi Transnistria. Dacă mă întrebaţi unde va izbucni următorul conflict separatist în Europa, atunci eu mizez pe Ţinutul Secuiesc. Insula lingvistică majoritar maghiară din centrul României vrea autonomie. România, cel mai centralizat stat din UE, plănuieşte o regionalizare”, notează Der Freitag.

Când evenimentele sunt în plină desfășurare o concluzie este greu de formulat. De aceea, un sfat duhovnicesc și un moment de reflecție sunt întotdeauna binevenite. Ne oprim acum asupra îndemnurilor și gândurilor vrednicului de pomenire Pr. Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare:

            “Se mai poate naște din poporul român un Con­stantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plă­cută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică... Ne apropi­em de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folo­sească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, mili­tând pentru drepturile lor.

Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori?

Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă. În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul...

Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politici­eni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului… ” – Interviu realizat de Monahia Fotini pentru Revista Atitudini. Integral la sursă.

Sursa: Porunca iubirii
Foto: Cristina Nichitus Roncea 

Ion Gavrila Ogoranu despre rezistenta armata anticomunista

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină." (Ion Gavrilă Ogoranu)
Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.


Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, "da" sau "nu", în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei "Pantiuşa" Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold "Kim" Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al "Marii Trădări", finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.