9.12.12

Prima ştire dată de Victor Ponta după câştigarea alegerilor: a început negocierea cu UDMR, pentru participarea acestei formaţiuni politice la coaliţia guvernamentală.

Într-o intervenţie la Antena 3, premierul Victor Ponta a anunţat că USL a început negocierea cu UDMR, pentru participarea acestei formaţiuni politice la coaliţia guvernamentală.
"Am vorbit cu domnul Hunor Kelemen care mi-a spus că formaţiunea politică pe care o conduce îşi manifestă disponibilitatea pentru a participa la actul de guvernare, pentru formarea, împreună cu USL, a unei majorităţi constituţionale.
Am avut o serie de consultări în USL şi în urma acestora am primit un mandat pentru discuţii cu reprezentanţii acestei minorităţi importante din România, pentru a preîntâmpina orice colaborare cu forţe politice populiste sau extremiste.
Modificarea Constituţiei se va face sub expertiza Comisiei de la Veneţia, dar şi în urma unor discuţii cu experţii societăţii civile care nu sunt în Parlament", a declarat Victor Ponta la Antena 3.

Referitor la colaborarea cu UDMR, Victor Ponta a declarat, la Realitatea TV, că negocierile cu această formaţiune politică s-a produs după consultări cu partenerii din USL, şi că aceasta reprezintă disponibilitatea USL de dialog cu toţi cetăţenii acestei ţări, de încheiere a regimului politic al lui Traian Băsescu, bazat pe divizare, ură între oameni, război intern.
"Înţeleg şi respect toate reticenţele faţă de UDMR, am întins o mână din postura celui care a câştigat detaşat aceste alegeri". a declarat Victor Ponta.

Sursa: Jurnalul National

Aspazia Oţel Petrescu: Rugăciunea de la Izolare (din închisoarea Miercurea-Ciuc).

Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui lisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:
 


"- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.
În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.
Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.
Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cannan, ca pâinile din pustie.
Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.
Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă."
Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.
"- Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."
Şi somnul mi-a- îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.

- extras din capitolul XII (DIN NOU LA MIERCUREA CIUC) al lucrării Doamnei Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne...

Vindecarea femeii gârbove. Cuvânt al Părintelui Arsenie Boca. "Creştinismul nu e o afacere de Duminică"

Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei" era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil" prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-1 aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.

Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii!

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:

- „Făţarnice !"

După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-1 de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis ? - Făţarnice ! Pe un măgar poţi să-1 scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-1 laşi să moară, că-i păcat să-1 scapi, „Făţarnice !"

Iisus facea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. în realitate era o mare făţărnicie,fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fară cruţare.

Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta - odihna spirituală a omului - nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.

*

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală" în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase, încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu" când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi facut-o peşteră de tâlhari".

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-1 „făţarnic". Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.

La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.
De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fară duh în Dumineca învierii.
„Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos." (Ioan 1,17).
„Trecut-a umbra Legii când darul a venit."
Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua învierii.


Prislop, Duminecă XXVII 26.XI.49 Luca 13,10-17

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. - Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, - şi ne putem trezi fară ea.


11.XII.50
(sursa Cuvinte Vii - Pr. Arsenie Boca, prin Tezaurul Ortodox )

Mărturisitori români din secolul XX: Aspazia Oţel Petrescu. La mulţi ani, doamnă Aspazia!



Născută la 9 decembrie 1923, a crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străini, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti, Aspazia este ardeleancă prin adopţie şi studentă a Clujului universitar când a fost arestată. Era studenta preferată a lui Lucian Blaga

Dintre amintirile copilăriei sale îşi aminteşte imaginea de apocalipsă a Bucovinei de Nord când au ajuns acolo comuniştii, identificaţi ca hoarde ale satanei:

Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşti, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!(„Doamne, strigat-am!”, 2008, ediţia II, p.8)

Participă activ la greva studenţească din 1946 de la Cluj, grevă ce demasca faţa clar antiromânească a regimului comunist. Se încadrează în Mişcarea Legionară, iar despre caracterul creştin al acesteia declară: „Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze.” (id., p.9)

Arestată în 1948 ca „şefă” de lot, va declara demnă la proces în ultimul cuvânt: „Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine” (p.134). Va primi 10 ani închisoare, dar la 9 iulie 1958 când trebuia să fie eliberată de la Miercurea Ciuc, mai primeşte încă 4 ani de condamnare. Va trece prin închisorile de femei de la Miercurea Ciuc şi Mislea.

Părintele Arsenie Boca, duhovnicul ei, i-a spus de câteva ori în Joia Patimilor, înainte de a fi arestată: „Dumnezeu să-ţi ajute, copilă!” şi i-a dat cuvânt de învăţătură: „Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult îşi adaugă!”. De altfel va consemna o minune petrecută cu părintele Arsenie pe când ea se afla deja în închisoare:

„Într-o noapte mi s-a părut că recunosc vocea tatălui meu. Îngrozită, am îngenunchiat pe betonul rece şi l-am rugat fierbinte pe Iisus să-mi mărească mie surghiunul dar să-l scutească pe tata. După ce m-am liniştit m-am gândit că, totuşi, nu poate să fie tata, nu avea nici un rost să-l aducă la Cluj. Şi poate că rugăciunea mea era trufaşă cerând să ispăşesc eu pentru el, poate că n-am făcut bine. Am adormit şi l-am visat pe părintele Arsenie. A fost singura dată când l-am visat, în toată viaţa mea. Era în biserică, în odăjdii albe, în faţa altarului. Avea chipul luminat de o lumină blândă care venea din cupolă, ca o cernere. Eram singură, la distanţă mare de altar şi eram înspăimântată. Părintele mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus:

„- Ai făcut bine! Aceasta mai trebuia să faci!”.

M-am trezit liniştită, împăcată în sine. Voi primi liniştită tot ce avea să fie. Aveam binecuvântarea părintelui meu duhovnic.” (id., p.78)

În închisoare s-a creat o adâncă şi frumoasă legătură între deţinute, o viaţă intens creştină în mijlocul suferinţei, transformând temniţa într-o veritabilă academie duhovnicească şi intelectuală. Memoriile şi le-a adunat în mai multe volume: „Strigat-am către Tine Doamne…”Ed. Axa, Botoşani 2004, reed. Ed. Platytera, 2008; „Adusu-mi-am aminte”, Ed. Rovimed Publishers, Roman, 2007.

De multe ori era încurajată de un glas tainic care-i vorbea în gând sau în inimă: „Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! În lucrarea ce se face în numele lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate”.

Aflată la izolator printre şobolani, în frig şi foame, are revelaţia unei minuni: „Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-l caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El… Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă”.

În acelaşi izolator cu şobolani, trăieşte iar o minune: „m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: „- Doamne! Nu mă lăsa!”. Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură. Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă”.

În închisoare s-a vindecat de TBC la plămânul stâng şi parţial la cel drept, prin minune dumnezeiască: „eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciuni şi ce vindecă Mântuitorul, vindecat rămâne”. Alt caz de vindecare este al doamnei Lilica, prin rugăciunile colegelor de celulă care s-au rugat continuu timp de 40 de zile pentru ea.

Mărturii despre o viată profund spiritualizată a sa mai găsim în alte locuri ale cărţilor. „Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut, dar până la urmă, am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea”.

O iubire şi o dragoste jertfitoare „te împlineşte şi te face desăvârşit”. Cu înţelegere şi cu o oarecare toleranţă îi tratează şi pe anchetatori sau gardieni, pe care îi vede ca pe nişte „roboti programaţi să-şi exercite regimul inuman, la care erau supuşi vechii politicieni români. Înarmaţi cu câteva clase de alfabetizare şi cu câteva lozinci proletare, de o intransigenţă absurdă, aceşti supraveghetori nu erau decât o parodie jalnică al gradului pe care îl purtau”. De altfel se înţelegea bine şi cu directoarea Diri de la Mislea, care de multe ori aprecia munca şi corectitudinea legionarelor deţinute în faţa altor colege invidioase pe el sau informatoare. Simpatia lui Diri a ajuns la urechile mai marilor tartori care o vor înlocui din această funcţie ca pedeapsă pentru umanismul acordat „banditelor” şi „duşmanelor clasei muncitoare”.

Bună înţelegere a aflat şi la unii gardieni buni la suflet, ba chiar la „Musolini”, gardianul rău de la Miercurea Ciuc, care scurta mereu minutele de plimbare. Mişcat că plăpânda fiinţă Aspazia va avea de executat încă 4 ani de temniţă (deci în total 14!), o lasă să se plimbe în voie pentru ultima oară: „Îngândurat, părea ostenit, observam pe chipul lui aspru ars de soare, o urmă de blândeţe. M-a lăsat în boii mei, iar eu m-aş fi învârtit în cerc o mie de ani cu paşi ce păreau a nu fi ai mei… I-am mulţumit frumos pentru plimbarea acordată. I-am mulţumit din inimă, merita. El care nu vorbea decât strict ceea ce îl obliga funcţia lui de miliţian, spre uimirea mea mi-a răspuns: „De la noi măcar atât, de la Dumnezeu mai mult”. Vocea lui, referirea lui la Dumnezeu, în condiţiile unui penitenciar ca cel de la Miercurea Ciuc, m-au înfiorat”.

Mai fermă şi neiertătoare în afirmaţii este Aspazia în cuvântul său la sfinţirea Crucii de la Gherla, când a spus: „Un ocean de cuvinte nu ar fi de ajuns să spele de sânge şi de lacrimi această fiară cu ziduri mute şi reci, ce s-a hrănit cu oase şi cu trupuri sfârtecate”.

După 1990 este prezentă la toate comemorările închisorilor de la Miercurea Ciuc şi Mislea – mai ales la parastasele din 8 septembrie de la Mislea. Actualmente trăieşte la Roman.

Prin talentul său oratoric şi în scris, evocă mereu scene din trecutul de suferinţă şi portrete de luptători anticomunişti. Ea scrie astfel despre neînţelegerea jertfei lor de către cei laşi, mulţi şi cuminţi, dar şi îndemnul de a continua lupta lor şi a nu-i uita.


„Să ne rugăm pentru binemeritata odihnă a tuturor victimelor acestui iad, să nu-i uităm niciodată şi să ne trudim să le urmăm exemplul, căci şi acum parcurgem un deşert imens de uitare şi indiferenţă. Cei care sunt indiferenţi, denigratori şi impostori de tot felul, nu încetează să împroaşte cu insulte, multe din adevărurile sfinte pentru care şiruri nesfârşite de morţi stau temelie şi mărturisesc. Confuzia dintre adevăr şi minciună îşi întinde ceaţa groasă în aşa măsură încât tineretul debusolat nu mai ştie cine sunt victimele şi cine sunt călăii. Până la urmă cei care au suferit atât de mult, pentru adevăruri ce se doreau tăgăduite cu neruşinare şi nu s-au plâns niciodată pentru câte li s-au făcut, sunt făcuţi vinovaţi. Vinovaţi pentru ce? Vinovaţi că au existat şi şi-au permis să stea stavilă cu şira spinării neîncovoiată în faţa răului nimicitor de suflete.” (Mislea, 8 sept. 1997)


Fabian Seiche


 

Related Posts with Thumbnails