Anghel Papacioc, de la inspectorul si primarul legionar la detinutul politic din zarca, 14 ani, si calugarul Arsenie, Duhovnicul Ortodoxiei de la Marea Neagra

“Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.” – Extras dintr-un interviu inedit cu Parintele Arsenie Papacioc al revistei Atitudini

 

Scurta autobiografie a Parintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc:

M-am nascut in anul 1913, la 15 august, in comuna Perieti, satul Misleanu, jud. Ialomita.

Am intrat in monahism in anul 1947, la 15 ianuarie, la Manastirea Cozia. Am fost calugarit in anul 1949, la Manastirea Antim, dar pe seama Manastirii Sihastria – Neamt, la 26 septembrie, prin aprobarea expresa a Patriarhului Iustinian. Am primit hirotonia in preot exact la un an dupa calugarie, la 26 septembrie 1950, in ziua pomenirii Sfantului Ioan Evanghelistul, Apostolul Iubirii. Lucrul acesta m-a incurajat foarte mult, si nu l-am considerat fara semnificatie in marea raspundere preoteasca si calugareasca. Intre 1950 si 1952 am fost numit spiritualul Seminarului Monahal Neamt, singurul din tara la vremea aceea. Apoi am fost egumenul Manastirii Slatina-Suceava, timp de mai multi ani. Aici ne mutase Sfantul Sinod, pe 30 din calugarii Manastirii Sihastria.

Am fost preot paroh la parohia Filea de Sus si Filea de Jos din judetul Cluj -un centru catolic-, timp de 2 ani.Apoi am fost staret la Manastirea Cheia – Prahova, vreme de 6 ani; econom mare si casier la Manastirea Caldarusani; preot si duhovnic la Manastirea “Dintr-un lemn”; slujitor la Manastirea Cernica, vreme de un an si jumatate. Din 1976 sunt preot slujitor si duhovnic la Schitul Techirghiol – Constanta.

Istoricul George Enache despre arestarile inspectorului legionar Anghel Papacioc:

După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica “Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput, Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

Prima arestare – cu legionarii in lagarul de la Miercurea Ciuc

După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament “Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Primar legionar la Zarnesti si din nou arestat

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

La Aiud, de pe vremea lui Antonescu

În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

Frate la Cozia de ziua lui Eminescu

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca “frate” pe 15 ianuarie. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul “frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal.

Calugarit la Antim pe seama Parintelui Cleopa

La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc.

 
Din nou arestat si apoi condamnat de comunisti pentru aceleasi fapte

De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme. (…)

Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului “Teodorescu Alex.” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, “eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

Sursa:

Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc: "Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum?"

Extras din Interviul inedit cu Parintele Arsenie Papacioc, ce va aparea in numarul 18 al revistei ATITUDINI:
 

Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.

De ce n-ai iubit?

interviu cu Părintele Arsenie Papacioc[1]

Părinte, cu ce cuget să ducem o viaţă creştină în aceste vremuri grele?

A fost întrebat Iisus Hristos: Ce este adevărul? Mântuitorul a spus: Eu sunt viaţa, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viaţă, nu e vieţuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureolă.

Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alţii, ne ţineau izolaţi. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sf. Macarie cel Mare a văzut o căpăţână de mort în pădure. Şi l-a întrebat: „Ce ai fost”?  Şi a răspuns: „Popă idolesc am fost”. „Aveţi vreo uşurare? Voi unde sunteţi”? „În iad zice”. „Şi aveţi vreo uşurare”? „Avem, când te rogi tu pentru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Şi ce uşurare aveţi”? „Ne vedem feţele unul cu altul”. … Şi eu am simţit lucrul acesta – când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau nişte ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii şi lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut dar, ducându-mă el de braţ, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că ducea pe un deţinut, alt gardian. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut unul de-al meu. Şi atunci mi-a venit în minte bucuria de la scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă daţi seama ce bucurie este!

Şi omul îşi pierde timpul acesta scump. Şi moartea nu vrea să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Deci atunci toată lumea se grăbeşte. Da-i târziu, degeaba te grăbeşti, totul e să pleci la timp. Dacă ai ştii ce te aşteaptă, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e veşnică, căci spune aşa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morţii, e destul. Că eşti conştient, ştii ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat şi vii cu o mie de scuze. Păi să vedeţi, dacă nu era o situaţie care m-a obligat… Încerci să te scuzi, dar moartea nu te aşteaptă. Gândiţi-vă că iadul, viaţa, ziua morţii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, căci spune iar într-un loc aşa: Că dacă ştii că există veşnicie şi nu iei nicio măsură, meriţi să fii închis în casa de nebuni. Nu iei nicio măsură, când ştii ce-ai făcut? Aşa de uşor te poţi salva.

Şi cum putem să mai ţinem rugăciunea?

Eu sunt întrebat toată ziua: Cum să ne rugăm, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut şi la Mine nu vă gândiţi. Eu vă iau, eu vă fericesc, eu vă judec, nu vă gândiţi şi la Mine deloc? Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea ţâţă. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde-i iubirea autentică? Deci întrebarea este: De ce n-ai iubit? Răspunsul e limpede: Pentru că am urât, am duşmănit, şi asta este ce ai băgat în traista veşniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină; din ea te hrăneşti o veşnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici aşa. Rugăciunea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu ştii că zici. Aşa de tainică este. Ai rugăciuni Tatăl nostru, ai psalmi. Şi dacă nu taci, ai vorbit faţă de tine însuţi, că eu suflu şi răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: De unde e puterea aceasta? Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă şi foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla ştie de ce le mâna, tu nici nu ştii ce faci. Am auzit şi eu şi zic că e ceva decât nimic; dar tu eşti departe de nimic. Rugăciunea inimii e viaţa ta: sufli şi răsufli. Nu se vorbeşte. Prezinţi acest lucru, intri într-o intimidate cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dumnezeule, miluieste-mă pe mine păcătosul! Dar eu am redus-o până la să zic aşa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge să păcăleşti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieţii, sângele nevăzut; nu sângele roşu, sângele duhului. Să-mi spuneţi unde greşesc şi mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a ştiut? N-ai ştiut că bate clopotele? Te întreb: De ce bat?… Cheamă viii, plânge morţii şi opreşte viforniţa.

La o conferinţă m-au întrebat: Ce melodie îmi place. M-a pus în situaţia să nu ştiu ce să răspund, că nici de astea de-ale lumii nu ştiam să zic o melodie, alte lucruri nu ştiam, şi mi-a dat în minte – bătaia clopotelor îmi place, domnule. E o melodie cu semnificaţie, nu-i o melodie pe pielea goală, aşa, cum se obişnuieşte la discoteci. Am auzi şi eu, scuzaţi-mă, că aşa-i pe acolo.

Să nu socotiţi că sunteţi fiinţe neînsemnate şi rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloşca imediat e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloşcă, şi a ieşit un pui negru. Şi-l bătea cloşca, şi eu aveam necaz pe cloşcă că nu creştea puiul ăla. L-am prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul: tot la cloşcă. Se ducea la mama lui. Aşa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a obligat, îl suporţi aşa cum este, că-i al tău. Dar el are legătură cu mama lui din pântece. El n-are conştiinţa raţională, el are conştiinţa instinctuală. El o intuieşte şi o cunoaşte pe mamă cu intuiţia din pântece. Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul. Toată lumea îl lua în braţe şi nu tăcea, când a venit maică-sa, a tăcut imediat. Îl cunoştea din pântece. Am avut un câine orb. Într-o seară, am deschis poarta eu, am ieşit la aerisire, aşa, şi un câine cât un măgar de mare a sărit la mine, în stradă. Fără să ştiu că şi câinele meu era alături de el acolo şi ştia că eu sunt pe acolo. A ieşit neştiut de mine din culcuşul lui şi s-a repezit la câinele acela. De ce l-a apucat nu ştiu, dar urla câinele ăla şi ăştia se rugau de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem înapoi, lasă să te înţelepţeşti şi mata. Un câine orb care mergea pe conştiinţa instinctuală, aşa-i şi copilul, el comunică cu mama din pântece. Comunică cu ea dar în pântece nu plânge că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu să-ţi baţi mama. Nu se mai pune în discuţie că mă iubeşte mama, mă trăieşte. Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească.

Părinte, spuneţi-ne un cuvânt pentru călugărie.

 

E cel mai minunat lucru în creaţie. În creaţie, nu în lume; peste îngeri. Tăierea voii asta înseamnă, lupta cu Dumnezeu şi trebuie să-L biruim. E un paradox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Făcând ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că e cel mai minunat lucru în creaţie. Sf. Grigorie de Nyssa spunea despre om că este „copleşitor de neînţeles”. Dumnezeu are taine necunoscute nici de îngeri despre om. Îngerii nu cunosc toate ale omului şi diavolul pune cu râvnă nemaipomenită toată mişcarea lui, să ne iasă din cap că suntem în asemănare cu Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi aşa suntem creaţi, singuri în creaţie. Că îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip şi asemănare suntem numai noi. Mântuitorul a luat chipul şi asemănarea omului, care înseamnă Dumnezeu văzut. Dar culmea, culminează prin monahism. Aşa că monahismul are o comparaţie nemaipomenită, de neegalat.

Sf. Grigorie de Nazianz Teologul are vorba asta: De orice cuvânt în plus vom da răspuns. Şi cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos. Şi zic eu: şi cu atât mai mult de orice cuvânt duşmănos, stricăcios, tiranic. Omul e făcut de Dumnezeu cu chip şi asemănare, singur în creaţie. Şi e destul. Mântuitorul s-a făcut om că era Dumnezeu. N-a ieşit prin asta din Dumnezeire, s-a dus tot la neamul lui, care-i omul. Dar vă spun, culminează prin monahism. Monahul se leapădă de sine. Şi zice: lasă şi tată şi mamă şi fraţi, şi surori, şi copii. Plăcerile vieţii, le mai sictirim, pentru că am apucat pe un drum. Unii zic: Vorbeşti degeaba, părinte. Viaţa-i alta. Este, dar să ştii că eşti căzut. De unde ai căzut, prostule? Credeţi frăţiile voastre că Adam, a fost creat de Dumnezeu handicapat, cum a dovedit-o? L-a făcut perfect. Dovadă că el rezistă, şi când zice: Dumnezei sunteţi, nu zice decât către fiii lui Adam. Nu vă descurajaţi de viaţă, nu faceţi greşeli, care nu se mai pot repara. I-am spus şi episcopului lucrul acesta: „Măi, nu face greşeli să nu te mai poţi apăra”.

Aşa că să mulţumiţi cu faţa la pământ că sunteţi călugări. E cel mai mare lucru în creaţie. În creaţie, nu în lume, peste îngeri. Pentru ce greşim totul se plăteşte, că s-a angajat dumnezeirea. Adică, a greşit Dumnezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Aşa că ce mai putem salva este prin monahism. Uite, vin la mine fete, care după ce se mărită zic: „Părinte dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu mă mai măritam”. „Păi nu ţi-am spus eu”? Dar nu contam atunci, acum contez. Dar eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt călugăr. N-am greşit chiar dacă am supărat pe mămica. Dar sunt liniştit de strâmbătatea asta care i-am făcut-o. I-am spus: Mămică, trebuie să vină toţi aici. Fără să-mi dau seama că dialogul acesta l-a avut şi Sf. Ioan Gură de Aur cu mama lui. Vrei să mă laşi a doua oară văduvă? – i-a  zis, şi el s-a apărat.

Dacă sunteţi nepăsători – degeaba. Adică – Ce n-am făcut eu, zice Dumnezeu, că să vă salvez? Dar eşti liber. Dracul n-a murit, adică nu s-a îndrăcit pentru că nu l-a făcut liber Dumnezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Şi asta e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în nepăsare.  Dar ce ne pasă nouă că suntem alături de Maica Domnului? Dumnezeu la Crăciun ne-a dăruit pe Fiul Lui. Şi omenirea I-a dăruit pe Maica Domnului.

Un ucenic a întrebat pe părintele lui: „Ce e smerenia”? Şi părintele i-a spus aşa: „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”; toată făptura, şi viermele e făptură. Cum să te vezi sub vierme? Tu, cu nume aşa de măreţ, cu limbă care vorbeşte, nu numai care muşcă? Da, dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul pentru că viermele îşi caută viaţa, continuu. Nu se uită la timp, el îşi caută viaţa lui şi ce-i trebuie lui.

Cum va rezista neamul românesc?

Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.

Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

cititi integral aici.