Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXI-a după Rusalii (Despre semănătorii cuvântului lui Dumnezeu)

Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa Sa (Luca 8, 5)

Iubiţi credincioşi,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sînurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pămînt să semene sămînţa cuvîntului Său. Iar ţarina în care a semănat sămînţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).
Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pămînt bun, care, primind sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pămînt cu spini (Matei 13, 22), în care căzînd sămînţa cea bună a cuvîntului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mîntui, primind sămînţa cuvîntului vieţii şi aducînd roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvîntului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept şi preasfînt şi nu voieşte a mîntui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12); la fel Sfîntul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfîntul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicînd: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).

Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvîntului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pămînt cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvîntul lui Dumnezeu se închipuie cu sămînţa; pentru că precum sămînţa este aruncată în pămînt ca să rodească, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămînţă, crescînd, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grîul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, semănîndu-se în pămînt bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămînţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvîntul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pămînt bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvîntul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).

Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

Iubiţi credincioşi,

V-am arătat că adevăratul semănător al cuvîntului lui Dumnezeu este Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu, de la începutul zidirii a trimis mulţi semănători ai cuvîntului Său în lume. Aşa au fost Patriarhii, Apostolii, Evangheliştii, Ierarhii, Mărturisitorii, Mucenicii şi o mare mulţime de propovăduitori şi dascăli, care au vestit şi au semănat cuvîntul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.

Dar oare toţi propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu au avut aceeaşi putere de convingere în sufletele oamenilor? La aceasta răspundem că toţi au avut darul şi puterea de a trezi minţile şi inimile oamenilor la credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, însă unii vesteau mai ales prin cuvînt; alţii întăreau predica lor cu multe şi mari minuni. Aşa de exemplu, au crezut ca la trei mii de suflete cînd a predicat Apostolul Petru, pentru că s-au minunat, auzind pe Apostol predicînd în diferite limbi. Au crezut ca la cinci mii de oameni, cînd acelaşi Apostol Petru a predicat pentru a doua oară, pentru că au văzut pe un olog din pîntecele mamei sale vindecat, umblînd pe picioarele sale.

Au crezut în Samaria bărbaţi şi femei, cînd a propovăduit Apostolul Filip, pentru că mulţi din cei ce aveau duhuri necurate şi slăbănogii se vindecau. A crezut proconsulul Sergius Paulus din Insula Cipru, cînd propovăduia Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum l-a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Cu adevărat semnele şi minunile ajutau şi întăreau propovăduirea Apostolilor, cum aceasta mărturiseşte şi Marcu Evanghelistul, zicînd: Iar ei ieşind, au propovăduit pretutindenea şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvîntul prin semnele care urmau (Marcu 16, 20).

Vedem, însă, că mulţi au crezut şi fără să vadă minuni. Oare ce minune a văzut famenul arap, dregător al puternicei Candachii, împărăteasa Etiopienilor, cînd Apostolul Filip i-a tălmăcit graiul proorocului Isaia, binevestindu-i pe Iisus Hristos? Nici o minune nu a văzut, însă auzind tîlcuirea Apostolului Filip, a crezut îndată şi s-a botezat. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, cînd Apostolii Pavel şi Varnava s-au arătat şi i-au învăţat credinţa în Hristos? Nici una. Însă neamurile de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau şi primeau cuvîntul Domnului şi au crezut cîţi erau rînduiţi pentru viaţa veşnică. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, cînd iarăşi aceiaşi Apostoli Pavel şi Varnava, intrînd în sinagoga lor, au grăit cuvîntul lui Dumnezeu şi mare mulţime de iudei şi elini au crezut. Nici o minune nu au văzut atenienii, dar au crezut la propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei. Ce minune făcea Sfîntul Ioan Botezătorul, cînd propovăduia şi zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2)? Nici una, dar mergea către tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului şi se botezau în Iordan de la dînsul, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3, 5-6).

Să ne punem întrebarea: prin ce mijloace şi cu ce putere atrăgea acest dumnezeiesc prooroc, atîta mulţime de oameni la pocăinţă? Căci nici minuni nu făcea, cum am mai zis, nici mare retorică şi filosofie nu întrebuinţa la convertirea celor ce veneau către el. Ci cu cuvinte scurte le zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Atunci care era puterea şi magnetul duhovnicesc ce atrăgea la el în pustie tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului? Era viaţa îngerească şi cu totul sfîntă a Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul. Cu vieţuirea cea mai presus de om el a pus în uimire şi mirare mulţimea poporului.

Toţi auzind de minunata lui viaţă, spuneau unii către alţii: "Veniţi să vedeţi un mare prooroc care s-a arătat în pustiu! Veniţi să vedeţi un om mai presus de om, cum nu s-a mai arătat pînă acum între oameni. Veniţi să vedeţi un om sfînt, îmbrăcat cu peri de cămilă şi încins cu brîu de curea, care se hrăneşte numai cu muguri de copaci şi cu mierea amară pe care o fac albinele sălbatice prin peşterile pustiului" (Marcu 1, 6). "Veniţi să vedeţi şi să auziţi de la acest preaminunat prooroc, cum cheamă pe toţi la pocăinţă şi spune, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!" (Matei 3, 2).

Aşa, auzind unii de la alţii, se grăbeau şi alergau către Iordan să vadă un asemenea om sfînt şi mare prooroc. Veneau cei îmbrăcaţi în haine de mătase şi de mare preţ să vadă pe cel îmbrăcat în peri de cămilă. Veneau cei ce aveau palate şi dormeau pe paturi moi şi scumpe să petreacă în aer liber sub cerul senin al nopţii şi sub arşiţa soarelui de ziuă şi să doarmă pe rogojini şi chiar pe nisipurile şi prundurile Iordanului şi primeau de bună voie cele neobişnuite lor, cu mare dragoste şi evlavie, numai să vadă viaţa cea prea aspră şi minunată a dumnezeiescului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Căci minunea vederii lui depărta de la dînşii osteneala călătoriei obositoare. Bine a zis unul din Sfinţii Părinţi, că: "Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia şi viaţa cea liniştită, mai slăvită decît mulţimea aurului!" (Filocalia, vol.I, p. 172).

Cu adevărat, fraţii mei, de la semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu, adică de la preoţi, pe lîngă meşteşugul bunei vorbiri şi cunoştinţa Sfintei Scripturi, se cere şi filosofia cea practică, adică trăirea lor potrivit cu învăţătura Evangheliei. Şi chiar de nu putem pune în practică cele ce învaţă. Căci acest lucru este cu anevoie celor neputincioşi, măcar cîtuşi de cît să ne rugăm la bunul Dumnezeu, să ne dea şi nouă o fărămitură din lucrarea celor ce se silesc spre mîntuire.

Unii din dumnezeieştii părinţi, voind a ne învăţa că se cade şi prin trăire să predicăm altora, au zis: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Nil Ascetul, Cap. 28). Altul a zis: "Mustră şi învaţă pe alţii, prin puterea faptelor şi nu prin multă vorbire" (Filocalia, vol. X, 1981).

Sfîntul părinte Isaac Sirul, arătîndu-ne că a predica prin trăire este lucru mult mai înalt decît a vorbi fără de lucrare, zice: "Altul este cuvîntul din lucrare şi altul este cuvîntul cel frumos şi fără iscusinţa lucrului".

Sinaxar 14 Octombrie. În aceasta luna, în ziua a paisprezecea, Cuvioasa Maica noastra Parascheva cea noua

Aceasta cu adevarat mare si vestita între femei, Cuvioasa si pururea pomenita Parascheva, s-a nascut într-un sat al Traciei, numit si din vechime si acum Epivata. Parintii fericitei erau de neam bun si mariti, înavutiti cu foarte multi bani si averi; mai mult însa îi marea si îmbogatea drept cinstirea lui Dumnezeu si a fi si a se numi crestini. Acestia dar aducând la lumina pe cuvioasa, întâi au renascut-o prin scaldatoarea cea dumnezeiasca, apoi pe cale înaintând, o învatara toata îmbunatatirea si asezarea cea dupa Dumnezeu; iar dupa ce a trecut al zecelea an, ades mergea cu maica sa la biserica Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si a auzit aceste dumnezeiesti binevestiri: "Cel ce voieste a veni dupa Mine, sa se lepede de sine si sa ridice crucea sa si sa urmeze Mie". Îndata toata a fost cuprinsa de aceasta si iesind din biserica, întâlnind un sarac, ascunzându-se de maica sa si dezbracând hainele stralucite si luminate ce purta, le-a dat lui si ea a îmbracat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare mestesugire înteleapta.
Iar dupa ce a venit acasa si au vazut-o parintii într-un astfel de chip s-au îngrozit si au batut-o ca sa nu mai faca asa. Ea însa nu numai de doua ori, ci de trei ori, si de multe ori, se zice ca dezbracând hainele sale, le-a dat saracilor, întru nimic socotind pentru aceasta, ocarile, îngrozirile si nesuferitele batai ale parintilor. Si acestea, adica în casa parinteasca erau ca niste preîntâmpinari ale roadelor ce mai pe urma erau sa odrasleasca în ea si pasiri spre trecerea peste om. Apoi fiindca nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fara stirea parintilor si al celor de un sânge cu ea, si a multimii slugilor, a ajuns la Constantinopol, unde gustând toate bunatatile cele dupa Dumnezeu, îndestulându-se de dumnezeiestile si sfintitele biserici si moastele sfintilor si fiind binecuvântata de sfintii barbati cei de acolo si întarindu-se cu rugaciunile lor, a iesit din cetate si a trecut în Calcedon de cealalta parte si de acolo a venit la Iraclia din Pont, calatorind cu picioarele sale. Iar parintii ei însisi si prin altii (ca nevoia este lesne iscoditoare), mult trudindu-se si locuri din locuri schimbând si cetati si sate calcând si neaflând-o, s-au întors acasa. Iar preafericita fecioara venind la Iraclia din Pont si sosind la un oarecare locas dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu si intrând în el cu bucurie duhovniceasca, s-a asezat pe pamânt si l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat si prin ruga sa umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu rabdare într-acest sfânt locas, tot felul de îmbunatatiri savârsind; caci întru rugaciunile de toata noaptea facea stari statornice si de diamant, ajunari neîncetate, batai în piept, tipete, tânguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe fata pamântului, cine dupa vrednicie va povesti; obiceiul smerit, cugetul cumpatat, curatenia inimii si plecarea ei spre Dumnezeu. Iar acum din destul de acestea desfatându-se a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau sa o duca la Ierusalim; caci aceasta dorinta o avea si ruga pe Dumnezeu si pe Maica Lui de aceasta. Deci asa pregatita a iesit din biserica si îngradita cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim si îndestulându-se de toate cele sfinte si bune ale Ierusalimului, unde si blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au calcat" si saturându-se si zburdând prin pustiul Iordanului ca o pasare, a nimerit la o viata cinstita de calugarite pustnice si aci a intrat. Însa cât s-a nevoit aci, prin care pe vrajmasul diavol pâna în sfârsit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe si de tot felul a navalit asupra ei, neputând a le da în scris toate, putine oarecare din ele spre pomenire vom adauga aci. Bautura întrebuinta apa de izvor, si de aceasta foarte putina; trebuinta asternutului o împlinea o rogojina, iar îmbracamintea era o haina si aceasta foarte zdrentaroasa, cântarea pe buze neîncetata, lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful îmbunatatirilor, smerita cugetare le cuprindea pe toate acestea.
Deci multi ani rabdând în aratata mânastire a calugaritelor si nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al douazeci si cincilea an al vârstei, a iesit de aci si a venit la Ioppe si intrând într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casa, si a ajuns cu corabia la limanul patriei sale dupa ce a suferit multe primejdii ale sfarâmarii de corabie, în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol, si dupa ce a cercetat dumnezeiestile locasuri si pe sfintii barbati a plecat si a venit la oarecare sat anume Calicratia si acolo la biserica sfintilor si întru tot laudatilor Apostoli s-a salasluit, nesocotind petrecerea parintilor de bun neam si batjocorind întelepteste uneltirile vicleanului înselator. Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbita si din potopul acestor curgatoare zburând a odihnit cortul ceresc, încredintând sfânt sufletul sau mâinilor îngeresti si prin ei locasurilor celor vesnice si dumnezeiesti; iar trupul cel din pamânt si înfrumusetat cu dumnezeiesti îmbunatatiri l-a ascuns în pamânt. Multa vreme dupa aceasta a trecut si cineva, rau cheltuind viata si obsteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de cuvioasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecaruia din barbatii sfinti aratându-se în vis: "Ridica, i-a zis, trupul acesta si-l arunca; ca soare fiind si lumina nu pot suferi întunericul si murdaria". Însa zabovind acel dumnezeiesc barbat, divina aratare a cuvioasei socotind-o vedere obisnuita, sau vis normal, si a doua, si a treia iarasi sfânta l-a strigat si cumplit l-a îngrozit. Si dupa ce calugarul si-a venit în sine dupa cum se cuvine si din numele cuvioasei, care îi arata cu degetul locul, prea degrab s-a sculat si cu sârguinta a descoperit poporului vedenia de acolo, care cu totii obsteste alergând ca la o vistierie foarte înavutita au sapat pamântul. Iar dupa ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasma, si acel sfânt trup al cuvioasei aflându-l întreg cu totul pazit, cu mâini cucernice l-au adus în biserica Sfintilor Apostoli, umplând aerul de mirezme si tamâieri si cântând dumnezeiesti psalmi. Însa câte minuni a savârsit dupa asezarea moastelor ei aici, Dumnezeul minunilor prin ea si pâna acum savârseste, cu neputinta este în scris a le da; caci covârsesc, ca sa zicem asa si numarul stelelor si nisipul marii. De vreme ce vindeca schiopi, surzi, ciungi, ologi si tot felul de boli, înca si cele atingatoare de moarte; si în scurt a zice, departeaza toata neputinta nevindecata, numai cu atingerea raclei, care nu înceteaza, nici va înceta, îmbelsugat a varsa tamaduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamarit-o.
Despre aceea, ca sfintele moaste ale cuvioasei aflate în cetatea Târnovei, capitala oarecând a crailor bulgari, s-a stramutat de aci la Belgrad, si de acolo în orasul Constantinopol, povestesc Evtimie si Rafail; asemenea si Meletie al Atenei si Dositei patriarhul Ierusalimului. Tot la acelasi loc aflam si povestire de stramutarea moastelor ei din orasul Constantinopol aici la Iasi. Adica, "Patriarhul Constantinopolului Partenie batrânul, luând bani de la domnitorul Moldaviei Vasilie, cu cuvânt ca sa plateasca datoriile Patriarhiei, spânzurând de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele moaste, ce se pazeau în Patriarhie, le-a trimis aici catre stapânitorul Moldoaviei".
Iata ce zice despre aceasta Cantemir domnitorul Moldovei: "Sfânta Parascheva, precum aflam din cartile bisericesti, era stapâna a satului Epivatelor, pe care apoi l-a câstigat marele Apocavcos, Voievodul însusi stapânitorul Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldaviei, Vasilie, sa stramute sfintele ei moaste din biserica patriarhala a Constantinopolului; le-a câstigat acestea pentru cele multe si mari binefaceri si slujbe facute sfintei biserici celei mari; ca din însasi veniturile sale a platit peste 260 pungi ce datora ea turcilor si crestinilor. Însa fiindca la turci este oprit a stramuta mort peste trei mile, afara de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomana, ca sa ia voie pentru stramutarea sfintelor moaste si ca sa ia porunca catre un Capugibasa, ca sa le însoteasca la Moldavia. Toata povestirea aceasta a stramutarii acesteia este zugravita pe peretele de amiazazi al bisericii Sfintilor Trei Ierarhi, unde se afla sfintele ei moaste. Între alte lucruri se înfatiseaza acolo si Capugibasa cu ofiterii lui, mergând la petrecerea sfintelor moaste".
Aceasta stramutare de atunci este descrisa si pe marmura Cuvucliului, unde sunt asezate sfintele moaste, asa: "Cu vointa Tatalui, cu bineplacerea Fiului si cu conlucrarea Sfântului si de viata facatorului Duh, a Dumnezeului celui marit si închinat în Sfânta si cea de o fiinta si nedespartita Treime. Binecinstitorul si de Hristos iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toata Moldavia, fiind râvnitor si aparator al sfintei credinte rasaritene, dupa dumnezeiasca îngrijire, a stramutat din Constantinopol cu multa osârdie si prea multa dorinta aceste cinstite moaste ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea din Târnova. Aceasta stramutare a fost a treia. Iar preasfintitul si fericitul a toata lumea patriarh Partenie, cu toata bunavointa si sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaste ca pe o vistierie dumnezeiasca, cu prea fericitii trei mitropoliti: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al Paleon-Patronului, în zilele prea sfintitului Varlaam mitropolitul Sucevei si a toata Moldavia; iar binecinstitorul si de Hristos iubitorul si cu mila lui Dumnezeu stapân al nostru si domnitor a toata Moldavia Ioan Vasilie Voievod, de acasa iesind cu evlavie si din tot sufletul primind aceasta nepretuita vistierie, potrivit le-au pus si le-au pastrat în cea noua zidita biserica a Sfintilor Trei Ierarhi si ai lumii dascali: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântatorul si Ioan Gura de Aur, spre cinstea si marirea lui Dumnezeu celui laudat în Treime si spre vesnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lasarea pacatelor sale si a tot stralucit neamul lui. În anul de la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelasi an s-a nascut si preaiubit fiul lui, Ioan Stefan Voievod, ca-ruia sa-i dea Domnul zile îndelungate si viata de multi ani. Amin".
Din traditie avem povestiri de multe minuni savârsite de cuvioasa în anii cei dinaintea noastra, pe care nu s-a sârguit cineva a le aduna si a le publica spre lauda lui Dumnezeu slavitorul sfintilor Sai; înca si în zilele noastre nu conteneste a face minuni celora ce cu credinta alearga la ea. Caci câti neputinciosi au evlavie la sfintele moaste, alergând cu credinta sau din acoperamânturile puse la capul cel sfânt al Cuvioasei luând si purtând, dobândesc vindecare! Si la neplouare, sau alta nevoie mare, facând litanie crestinii cu sfintele moaste, nu se lipsesc de cerere. Ci si în patria ei Epivata unde, precum se zice, casa ei parinteasca a fost prefacuta în biserica cu numele ei, cuvioasa face multe minuni, careia se cuvine marirea în vecii vecilor. Amin.
In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaste au fost asezate in minunata biserica a manastirii "Sfintii Trei Ierarhi", ctitoria domnitorului. Cinstitele moaste au ramas aici pana in anul 1884, cand au inceput lucrarile de restaurare a sfantului lacas, fiind mutate in paraclisul manastirii. Dar in seara zilei de 26 decembrie 1888, dupa slujba Vecerniei, din neatentie a ramas aprinsa o lumanare din sfesnicul de langa racla din lemn in care erau asezate cinstitele moaste; peste noapte sfesnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era asezata racla, arzand mocnit toata noaptea, fiind prefacut totul intr-un morman de jar. A doua zi dimineata, autoritatile de stat si bisericesti, preotii si credinciosii au constatat ca cinstitele moaste au ramas neatinse, inca o minune savarsita prin puterea lui Dumnezeu.
Ridicate din mormanul de jar, moastele Cuvioasei au fos adapostite provizoriu in altarul paraclisului de la manastirea Sfintii Trei Ierarhi si in curand stramutate in noua catedrala mitropolitana din Iasi, care fusese sfintita cu putin timp mai inainte, la 23 aprilie 1887. Aici se gasesc si astazi, fiind cinstite de obstea dreptcredinciosilor moldoveni, care ii cer sa mijloceasca pentru ei inaintea tronului ceresc, fiind socotita ca o adevarata ocrotitoare a Moldovei.
In sedinta sa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea unor sfinti romani, precum si generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra. Hotararea respectiva a fost transpusa in fapta in cadrul unor mari festivitati bisericesti in cursul lunii octombrie 1955. In cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a facut in catedrala mitropolitana din Iasi, la 14 octombrie 1955, in prezenta a numerosi ierarhi romani, precum si a unor reprezentanti ai Bisericilor ortodoxe Rusa si Bulgara.
De astfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstita in Biserica noastra veacuri de-a randul. Inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea exista o biserica cu hramul Prea Cuvioasa Parascheva in Rasinari, langa Sibiu, iar in anul 1408 aflam de existenta unei biserici cu hramul Sfanta Vineri in "Targul Romanului". Multe alte biserici din Moldova sau din alte parti ale pamantului romanesc au acelasi hram. Chipul ei sau scene din viata ei sunt zugravite in diferite biserici romanesti. Dreptcredinciosii crestini de pretutindeni o venereaza atat prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie a fiecarui an, iar cei din Iasi si imprejurimi prin inchinarea in fata cinstitelor ei moaste, cerandu-i ocrotire si ajutor.
Drept aceea, sa o cinstim si noi si sa ne rugam asa:
"Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti ca sa scapam din primejdie si sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia." (Din Acatistul Cuvioasei, Condacul 3).

Dumnezeu nu mai are loc nici pe Dreapta.

În 2006, un profesoraş din Buzău a pornit iureşul. Pasămite, reprezentau o discriminare pentru elevii de alte confesiuni. Când catolicii, musulmanii sau evreii s-au solidarizat cu ortodocşii, iconoclastul din Buzău nu s-a dat bătut. A invocat separarea statului de Biserică şi drepturile ateilor. A dat-o exemplu chiar pe fiica sa, elevă, agresată de imaginile cu Iisus răstignit sau Maica Domnului plângând. Junele liber-cugetător a primit o palmă chiar de la fetiţa lui: întrebată de un reporter, şcolăriţa a dezvăluit cu o drăgălăşenie jenată că iubeşte icoanele din clasă, care o ajută să înveţe mai bine. Dar înaripatele idealuri umaniste nu se împiedică de o mucoasă.

În spatele buzoianului s-au aliniat liote de ONG-uri, gălăgioase, dornice de publicitate şi de finanţare internaţională. Decizia definitivă din 2008, a Înaltei Curţi, care statua legalitatea prezenţei icoanelor în şcoli, a fost doar un respiro. Lupta iconoclaştilor a continuat până când CEDO a hotărât că prezenţa simbolurilor religioase în clase nu violează dreptul la un învăţământ neutru.
Altă ţintă fusese însă găsită: manualele de religie. Ar speria copiii cu preceptele despre Iad şi Rai, ar profita de mintea lor necoaptă pentru a-i îndoctrina. De aceea, ora de religie ar trebui transformată într-una de istorie a religiilor, pentru ca, mai târziu, copilul să poată alege în cunoştinţă de cauză ce vrea să fie: mormon ca Romney, scientolog ca Tom Cruise, sau, Doamne fereşte, ortodox ca tac-su şi bunică-su.
Sigur că, la fel ca toate manualele româneşti, şi alea de Religie şchioapătă. Dar n-am auzit de nici un ONG care să se plângă de calitatea proastă a cărţilor de muzică sau chimie. Şi nici un ONG n-a protestat faţă de discriminarea copiilor din familiile care cred în creaţionism, dar sunt obligaţi să înveţe la biologie că se trag din maimuţă.
Nu se uscase bine cerneala pe comunicatul de presă care anunţa că Biserica şi Ministerul Educaţiei vor colabora pentru îmbunătăţirea manualelor şi a programei, că ţinta s-a schimbat din nou: Directorii de şcoli. Aceştia vor fi daţi în judecată, dacă nu cer acordul explicit al părinţilor, pentru ca elevii să participe la orele de religie. Chiar dacă Legea Educaţiei zice pe dos: că părinţii sunt cei care trebuie să facă cerere ca fiii lor să nu participe la cursuri.
Tema e fierbinte, hărmălaia e uriaşă. ONG-urile se hrănesc cu tărăboi, ca să demonstreze că merită banii. Ziariştii au intrat şi ei în horă, după simpatii şi cei şapte ani de acasă. BOR încearcă să atingă în comunicare nivelul pe care l-a atins în management. Puterea o scaldă diplomatic, între „umanistul” Cernea, consilierul premierului şi ministrul Andronescu, dispusă la dialog cu Biserica.
O singură voce tace straniu: Dreapta. Care tocmai s-a coagulat, peste o lună şi jumătate sunt alegerile, iar tema i-ar veni ca o mănuşă. Economistul şef al FMI tocmai a anunţat prelungirea crizei până în 2018. Dezbaterile electorale pe teme economice nu vor fi decât variaţiuni plictisitoare pe tema austerităţii. Deci religia în şcoală ar putea fi, bunăoară, o temă care să deosebească decisiv Dreapta de Stânga. Numai că, în programul ARD, cuvintele „Dumnezeu” sau „religie” nici măcar nu sunt pomenite. Tare mi-e că Stânga şi Dreapta au ajuns variaţiuni pe o temă dată. Dumnezeu nu mai are loc nicăieri.

Adrian PĂTRUŞCĂ

Citiţi mai mult: EDITORIALUL EVZ. Dumnezeu nu mai are loc nici pe Dreapta - Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/EDITORIALUL-EVZ-Dumnezeu-nu-mai-are-loc-nici-pe-Dreapta-1004914.html#ixzz29AIH2Xge
EVZ.ro

Minunile Sfintei Parascheva

Minunile savarsite de Sfanta Cuvioasa Parascheva au facut ca, an de an, numarul pelerinilor care strabat drumul spre Iasi sa fie tot mai mare. Astfel, inca din ajun, mii de pelerini, din toate judetele tarii, se indreapta spre Catedrala Mitropolitana din Iasi, unde se afla Moastele Cuvioasei Parascheva.

Mii de pelerini, indeosebi din alte zone ale tarii, care nu au unde dormi in oras, se asaza jos, vorbesc lucruri duhovnicesti si interpreteaza cantari bisericesti. Mame obosite de cale, cu copii langa ele, tineri si batrani, toti atipesc cu fruntile pe desagi si cu gandul la Dumnezeu, asteptand clipa in care vor putea saruta cinstitele Moaste, spre binecuvantare.

Cu evlavie si credinta, pelerinii cauta tamaduire si mangaiere, iar raspunsul Cuvioasei Parascheva nu intarzie sa se faca simtit, prin vindecarea trupurilor si a sufletelor acestora, nenumarate fiind minunile savarsite de Cuvioasa. Astfel, inca si astazi, sfanta vindeca schiopi, surzi, ciungi, ologi si tot felul de boli grele, de cele mai multe ori numai prin atingerea de racla ei.

Minunile savarsite de Cuvioasa sunt nenumarate. Multe sunt cunoscute din povestirile celor ce le-au primit, dar si mai multe au ramas in taina celor care le-au trait. Este suficient sa fii tamaduit sau mangaiat o singura data de Sfanta Parascheva, pentru a merge in fiecare an la Moastele sale, cu multa credinta in suflet. Pentru unii ca acestia, drumul pare scurt, necazurile vietii devin mai usoare, iar intoarcerea acasa se face cu mai multa bucurie si putere.

Focul a topit racla, dar nu si cinstitele Moaste

In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele Moaste ale Cuvioasei Parascheva au fost asezate in Biserica Sfintii Trei Ierarhi, din Iasi. In noaptea zilei de 26 decembrie 1888, lumanarea dintr-un sfestnic a aprins intregul paraclis in care se aflau cinstitele Moaste. Focul a topit racla de argint, in care era asezat trupul Cuvioasei, insa de acesta nu s-au atins catusi de putin. In anul 1889, Sfintele Moaste au fost mutate in Catedrala Mitropolitana, unde se afla si astazi.

Cuvioasa Parascheva a vrut sa ramana in tara noastra

Incepand cu anul 1944, ofensiva sovietica prevestea ocuparea unei parti din Moldova. Pentru aceasta, centrele mitropolitane din Cernauti si Iasi au fost evacuate, spre a nu cadea prada celor nelegiuiti. In ziua de 15 martie, cinstitele Moaste au pornit spre Manastirea Turnu, din Valcea. Pe drum, acestea s-au oprit insa la Manastirea Samurcasesti, din Ciorogarla, aproape de Bucuresti. Intre 27 octombrie si 26 noiembrie 1944, acestea au fost asezate in Catedrala din Bucuresti, langa Moastele Sfantului Dimitrie Basarabov. Dupa aceasta data, ele au fost reasezate in Catedrala din Iasi.

Se spune ca, in anul 1945, cativa soldati sovietici ar fi incercat sa ia Moastele Cuvioasei Parascheva si sa le duca in Rusia, insa Cuvioasa nu s-a lasat miscata din orasul ei, tot asa cum Cuviosul Dimitrie nu s-a lasat luat din Bucuresti, in timpul ocupatiei germane.

Sfanta Parascheva alunga seceta si aduce ploaia

In vara anului 1947, cand tara a fost cuprinsa de o mare seceta, oamenii si animalele abia de mai puteau trai. In aceste conditii, Moastele Sfintei Parascheva au fost scoase din catedrala si purtate, in procesiune, prin satele Moldovei. Pe tot parcursul procesiunii, in urma preotilor care insoteau racla, veneau nori mari de ploaie. Drept multumire, credinciosii au inaltat mai multe troite, in cinstea Sfintei Parascheva. Procesiunea cu Sfintele Moaste a continuat vreme de peste doua luni, adunand la un loc preoti, monahi si chiar reprezentanti ai autoritatilor locale, in ciuda prezentei trupelor sovietice.

Tanara vindecata de leucemie

In anul 1950, o tanara studenta din Iasi a fost diagnosticata cu leucemie. Cu multa durere, atat bolnava, cat si familia acesteia, a alergat la Moastele Sfintei Parascheva si, cu multe lacrimi, i-a cerut ajutor de sanatate. Dupa numai doua luni de rugaciuni staruitoare, post si sfinte slujbe, tanara s-a vindecat de aceasta boala incurabila si a putut sa-si continue studiile.

Pamantul nu a vrut sa primeasca trupul Cuvioasei

Prin anii 1950-1954, tot crescand numarul pelerinilor veniti la Moastele Cuvioasei Parascheva, comunistii au hotarat sa ingroape in ascuns trupul acesteia. In dimineata in care cei delegati cu aceasta sarcina au inceput sa sape o groapa, intr-un cimitir din apropiere, cerul s-a intunecat deodata, un vant naprasnic a inceput sa bata, iar o ploaie torentiala cu grindina, tunete si fulgere a cuprins locul. Speriati, oamenii au alergat la Catedrala, spre a cere ajutorul Cuvioasei si mila lui Dumnezeu. Dupa ce au tras clopotele, credinciosii au savarsit Acatistul si Paraclisul sfintei, precum si alte rugaciuni catre Maica Domnului. Imediat dupa aceste rugaciuni, furtuna s-a potolit, iar cerul s-a luminat.

Femeia salvata de la sinucidere

O familie din Iasi avea necazuri. In anul 1955, intr-o seara oarecare, femeia a plecat de acasa, iar sotul si fiica au cautat-o indelung, pana seara, fara sa o poata gasi. Seara, adormind fiica, tatal a mers la Cuvioasa Parascheva si s-a rugat indelung pentru intoarcerea acasa a sotiei disparute fara urma. Intorcandu-se acasa, sotul a continuat sa se roage sfintei. Dupa aproape o ora, in miez de noapte, sotia a batut la usa, speriata de moarte.

Fiind intrebata ce s-a intamplat, aceasta a raspuns: "Diavolul mi-a dat in gand sa ma sinucid. De aceea, m-am asezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar, la orele opt seara, pe cand venea un tren cu viteza, fiica noastra, imbracata in alb, a venit la mine, m-a apucat repede si m-a aruncat afara de pe linie. Asa am scapat de moarte si de osanda iadului." Atunci, barbatul i-a spus ca la ora aceea fiica lor deja dormea, iar el se ruga langa Moastele Sfintei Parascheva.

Cuvioasa Parascheva tamaduieste un nebun

In primavara anului 1968, la Mitropolie a venit o femeie din Sofia, Bulgaria. Aceasta avea un singur baiat, care, ajungand in anul doi de studentie, a innebunit deodata. Dupa ce s-a constatat ciudata boala, acesta trebuia sa fie tinut in cusca. Desi femeia era credincioasa, barbatul ei il blestema adesea pe copil si il dadea diavolului.

Intr-o noapte, mama credincioasa a visat o femeie imbracata in negru, care i-a spus: "Daca vrei sa fie sanatos copilul tau, sa vii la mine." Nestiind cine i-a spus acest lucru, femeia nu a facut nimic. Peste doua luni, visul s-a repetat, iar femeia a intrebat-o pe cea din vis cine este, astfel afland ca este Sfanta Parascheva din Iasi. Ajungand la Moastele sfintei, femeia s-a rugat cu lacrimi, indelung, si a lasat un pomelnic. Peste un an, femeia s-a aflat iarasi langa Moastele sfintei, multumind pentru insanatosirea deplina a baiatului ei.

Sfanta isi ridica singura capul

Parintele Cleopa Ilie povestea ca, intr-un an, cand i-a venit randul sa stea alaturi de racla Cuvioasei, au venit la el doua femei batrane, care i-au cerut sa le lase sa se inchine la Cuvioasa fara a mai sta la rand, caci sunt neputincioase si vor doar sa-i multumeasca sfintei. Femeile aveau la ele o pernuta lucrata manual pentru Sfanta Parascheva, in semn de multumire, pentru ca le vindecase de boala. Parintele Cleopa spune ca, atunci cand femeile s-au apropiat de racla, a vazut cum sfanta a ridicat singura capul, batranele i-au asezat perna drept capatai, iar apoi ea si-a asezat capul la loc.

Cuvioasa vindeca un bolnav de cancer

Dupa mai multe analize medicale, un iesean in varsta de doar 30 de ani a aflat ca are cancer. Fara a-l anunta pe pacient, doctorul a spus familiei acestuia ca bolnavul mai are de trait cel mult doua luni de zile. Intuind faptul ca are o boala grea, despre care nu i s-a spus direct, dupa iesirea din spital, bolnavul si-a anuntat rudele ca intarzie un ceas si s-a indreptat spre Catedrala.

Cand i-a venit randul sa se inchine Sfintei Parascheva, acesta a cuprins racla in brate si a stat astfel vreme de aproape o jumatate de ora, spre supararea celorlalti, care asteptau la rand. El s-a rugat sfintei sa il tamaduiasca de orice boala ar avea, pana in momentul in care a simtit o adanca pace interioara. Plecand cu inima impacata, cel bolnav a mers la rudele sale.

In vremea de dupa externare, el nu si-a mai luat nici macar medicamentele, fiind convins de ajutorul primit de la sfanta. Dupa doua luni, cand a mers la un nou control medical, medicul a constatat cu uimire ca boala se afla intr-un proces de regres. Dupa alte cateva luni, nici urma de cancer.

Preotul care s-a rugat Cuvioasei prin zidul catedralei

Un preot din Ardeal, fiind bolnav de plamani, a facut atatea injectii cu antibiotice incat a inceput sa orbeasca. In urma unui control oftalmologic, doctorul i-a confirmat acestuia simptomele de orbire. Indata dupa aceasta, preotul s-a urcat in tren si a venit la Catedrala din Iasi. Fiind ora tarzie, biserica era incuiata. Atunci, preotul a mers langa zidul acesteia, in dreptul locului unde se afla Moastele Sfintei Parascheva, si s-a rugat acesteia pana a doua zi. Chiar din acel moment, preotul nu a mai avut probleme cu plamanii, iar ochii si-au recapatat complet vederea.

Batista binecuvantata tamaduieste o boala grea

O femeie oarecare, necajita de faptul ca sotul ei avea chipul plin de niste bube urate si dureroase, a venit sa se roage Cuvioasei Parascheva. Multi doctori incercasera sa-l tamaduiasca, insa diferitele tratamente prescrise au inmultit parca bubele si durerile barbatului. Rugandu-se cu lacrimi Cuvioasei, femeia a lasat preotului un pomelnic si a atins de Moastele sfintei o batista curata, pentru sotul ei. Cand a ajuns acasa, femeia a asezat batista pe chipul cel plin de bube al sotului. Durerile s-au potolit iar, in mai putin de o saptamana, bubele s-au uscat si au disparut.

Cuvioasa Parascheva curata livezile de omizi

Intr-un sat aflat in apropiere au aparut o multime de omizi care distrugeau toti copacii. Atunci, preotul satului si credinciosii au cerut mitropolitului sa le-o dea pe Cuvioasa, spre a o duce prin livezile lor, ca sa-i scape de omizi. Astfel, soborul de preoti si de credinciosi a mers prin livezi si au asezat-o pe Sfanta Parascheva intr-o gradina, sub un copac care nu mai avea frunze, ci doar omizi. De o parte a gradinii curgea un rau, iar de cealalta parte a ei se afla soseaua nationala. Dupa ce au inceput rugaciunile, cei de fata au vazut cum omizile coborau din copaci si se indreptau spre apa sau spre sosea, murind. Cand s-au terminat rugaciunile si Sfantul Maslu, in copaci si in livezi un mai era nici o omida.

"Doamne, Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adancul inimilor, cu bucurie, sa slavim preasfant numele Tau, in veci. Amin."

Acatistul Sfintei Parascheva

Paraclisul Sfintei Parascheva

Teodor Danalache

Sursa: CreştinOrtodox.RO

Părintele Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Sursa: Doxologia