E vorba despre un personaj care s-a născut şi trăieşte în televizor, un personaj care urmăreşte cu atât de mare implicare emoţională canalele TV încât totul se transformă în spectacol, iar asta nu din pricina televizorului. Trecând, evident, peste neplăcerile cauzate de faptul că ascultă şi comentează programele favorite la maximum de intensitate sonoră, ceea ce transformă etajele de deasupra şi de sub el în „subscriberi” imediaţi şi nelipsiţi la şourile lui de răfuială personală cu televizorul, bătrânul în cauză e tipul de om atât de spălat la creier şi cu o dinamică emoţională atât de rudimentară încât crede sincer în basme de felul:
1)Clientul nostru, stăpânul nostru! Prin urmare el însuşi, în calitate de telespectator de cursă lungă, este centrul şi buricul şi fruntea preocupării demersului jurnalistic. Adică mitul societăţii de consum în general – noi ne facem luntre şi punte pentru ca TU, minunatule, unicule, nepreţuitule, să fii bine încornorat –pardon!, informat.
2)Scopul televiziunii este acela de a aduce adevărul la lumină. Adevărul care ne va face liberi. Gândeşte liber! În sensul ăsta, dacă mâine Andreea Esca ar ieşi pe post şi ar spune că extratereştrii sunt mici, latră, dau din coadă şi se îndreaptă spre Pământ, vecinul ar fi primul care şi-ar pregăti arsenalul de oase în vederea „primului contact”.
În afară de meciurile de fotbal („Extra-uordi-naaaar!”, „Huooo!”, „Cea-pamă-tii-dear-bitruuu!”), ştirile „din oră în oră”, cu dezvăluiri, crime şi cancan („Cola-bora-toral-fostei-securi-tăăăăţi!”, „Curvă-cupa-tala-maaa!”, „Hoţla-banu-publiiic!”, „Măta-degu-vernpost-decem-briiist!” ), mai nou justiţiarul de cartier urmăreşte cu mare implicare emisiunile de campanie electorală în care, fireşte, se minte despre binele cetăţeanului, interesele Naţiunii, Poporul Român, etc.
Bunăoară, astăzi am fost trezit din somnul de după-amiază de o culme a mugetului patriotic, izbucnită în valuri de reverberaţie direct din tavan: „Poporul Român? Îmi bag (... ) în Poporul Român!”... Exclamaţia a fost într-atâta de adorabilă, încât, chiar şi pe jumătate buimac de somn, nu am putut să nu mă amuz de aforismul bătrânului proletar, iertându-l în parte pentru plăcerea de a îmi fi retezat cu atâta fermitate somnul. Desigur, era izvorâtă ca o reacţie de antipatie faţă de bătălia politică pentru propăşirea şi prosperitatea, nu-i aşa, a poporului. Însă trăda o mentalitate implantată agresiv şi sistematic de mass-media ultimilor 20 de ani – anti-Românismul, fobia de tot ce este românesc, ruşinea de apartenenţa la Poporul Român.
Evident, o astfel de mentalitate se bazează pe un sofism de cea mai joasă speţă – „scursurile, coloraţii, cocalarii, găinarii, mitocanii, oportuniştii, curvele politice, uscăturile în general sunt o comunitate vrednică de repulsie” PLUS „toţi aceştia constituie o parte din Poporul Român” REZULTĂ „Poporul Român este o comunitate vrednică de repulsie”. Astfel de mentalităţi au fost înşurubate în conştiinţa publică prin campaniile mediatice susţinute de distrugere şi terfelire a valorilor româneşti, iniţiate de către tembeliziunile plătite din banii ştim noi cui. Procedeul este oarecum rudimentar: promovăm în mod organizat mediatizarea tuturor fărădelegilor, iar acolo unde ele nu există, le fabricăm, timp în care cenzurăm ferm toate ştirile care nu conţin violenţă, sex, sânge, scandal, hoţie, perversiune, abuz, crimă, etc. În general, totul se reduce la contaminarea mentalului colectiv cu scene de răutate maximă, până în punctul în care, confruntat din când în când şi cu evenimente similare în imediata lui apropiere, omul trage concluzia că de fapt aceasta ar fi realitatea în general. Orice fereastră luminoasă trebuie cu străşnicie închisă, toate exemplele pozitive fiind cu desăvârşire absente din programele TV, iar nu pentru că pe teren nu ar exista oameni de caracter, activitate culturală, lupte pentru idealuri nobile, ci din simplul motiv că ele nu prezintă interes „pentru producător”. De la desenele animate cu monştri şi mutanţi, la filmele cu distrugeri în masă şi sex sălbatic, la ştirile de la ora 5 cu micuţe violate şi soacre spânzurate, la emisiunile politice cu Mitici şi Băsei şi Boci şi Ridzi şi Pippidi şi Udrea, la emisiunile de îndobitocire colectivă de la Radio Zu, totul basculează între „Şasă cai”,„Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.”, „România, te iubim!”, etc.
De ce acest atac generalizat la adresa României? De ce nu un atac la personajul X şi piţipoanca Y? De ce România? Admiţând că orice pădure are uscăturile ei, ideea de pădure conduce implicit la faptul că ceea ce predomină este verdele covârşitor, iar nu uscăturile ocazionale. Şi lucrul acesta nu e valabil doar pe hârtie, ci şi în viaţa de zi cu zi. Câţi nu sunt oamenii cinstiţi care îşi duc traiul zilnic între serviciu, copii şi grija casei, iar toţi aceştia pălesc în faţa unui singur descreierat care săvârşeşte cutare sau cutare faptă şocantă, în goana după celebritate ieftină? O mie contra unuia singur! Şi cu toate acestea, România este a aceluia descreierat, iar nu a restului de o mie de cetăţeni onorabili! Curat-murdar, ce să mai zic!
Dar să revenim la ieşirea vecinului meu tele-ghidat de tembeli-zor. O remarcă de genul „Poporul Român? Îmi bag (...) în Poporul Român!” este, evident, roada deceniilor de îndobitocire mediatică de după „Revoluţie”. „Revoluţie”, adică întoarcere la „Evoluţie”. Însă ea este simpatică nu prin provenienţa ei, ci prin conţinutul său. Lăsând deoparte faptul că vecinul este fără îndoială Român, şi încă unul lipsit total de glorie, onestitate şi virtute, interesant este tocmai conţinutul logic care, ca în schiţele lui Caragiale, îl face pe emiţător să afirme exact opusul alegaţiilor sale. Prima parte a cugetării se situează pe o poziţie de evidentă delimitare faţă de restul lumii, şi nu faţă de unul, doi, trei, o mie de oameni, dar faţă de un întreg popor – nu-i aşa, popor de curve, de infractori, de găinari, derbedei, mitocani şi depravaţi! Însă, absolut superb, a doua parte a cugetării, prin însăşi formularea ei academică, trădează faptul că emiţătorul face el însuşi parte din rândul găinarilor, mitocanilor şi depravaţilor pe care îi blamează. Urmând o deducţie logică, vecinul demonstrează nici mai mult nici mai puţin că-şi bagă (...) în el însuşi, crezând, fireşte, că şi-o bagă în alţii. După prea mult timp de privit la televizor, evident că ai impresia că ţi-o bagi şi în blonda de la ştirile sportive, când de fapt MÂNUIEŞTI „telecomanda” de unul singur...
Acestea fiind spuse, aveţi grijă cât de mult trăiţi în şi prin televiziune. Poate fi letal. Pentru minte, inimă şi literatură, evident!
Sursa:
http://vladparau.googlepages.com
