Prof. Ilie Bădescu: Elita idealismului național. Academicianul Florin Constantiniu şi războiul total

Cu plecarea la cele veşnice a Academicianului Florin Constantiniu se subţiază ameninţător elita idealismului naţional, care s-a format eroic într-o vreme când naţiunile răsăritene luptau împotriva dublei opresiuni: a materialismului ateu şi a imperiului marxist care domina peste popoarele Eurasiei, peste o parte a popoarelor Europei centrale şi o altă parte a popoarelor crescentului african. Marea opresiune răsăriteană de esenţă imperialist-ideocratică n-a putut anihila culturile, care au devenit frontul marii confruntări, a unei rezistenţe creatoare la tăvălugul nivelator al anticulturii ateiste şi antinaţionale. Elitele culturale au devenit corpurile luptătoare pentru apărarea sufletească a popoarelor. Fenomenul este unul general căci poate fi atestat la scara tuturor popoarelor aflate sub opresiune. El a fost facilitat, este drept, în mare măsură de politicile de containment ale puterilor maritime, în frunte cu SUA, faţă de puterea continentalistă a Imperiului sovietic eurasiatic, în genere, faţă de hegemonia bicontinentală a acestui imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, care i-a opresat deopotrivă pe ruşi odată cu restul popoarelor din geografia lagărului. Elita idealismului naţional a fost şi este, căci o vedem sub specie aeternitas, elita luptătoare a popoarelor opresate, silite să accepte experimente anti-identitare, deformări sufleteşti, indexări echivalente unor confiscări şi prohibiţii ale drepturilor de folosinţă ale popoarelor asupra „proprietăţii lor identitare“.

Aceste drepturi au fost supuse unor interdicţii din aceeaşi familie cu cele ce alcătuiesc tiparul robiei egiptene: interzicerea invocării lui Hristos în spaţiul public, reprimarea Bisericii, alungarea simbolurilor religioase şi a învăţăturilor revelate din şcoli, şi deci din spaţiul de afirmare spirituală a noilor generaţii, falsificarea istoriografiei, negarea eroilor şi a sfinţilor unui popor, mistificarea operei eponime (care la români era întrunită de triunghiul Eminescu, Enescu, Brâncuşi), uraganul fondurilor de cărţi interzise, un adevărat tsunami menit a scufunda un întreg patrimoniu spiritual de opere, autori, idei etc. După încheierea celui de-al doilea război mondial militar, în spaţiul de la răsărit de Elba s-a dat startul redeschiderii unui război mondial cultural, războiul împotriva culturilor naţionale ale Răsăritului, care atinseseră pragul lor de universalitate tocmai prin opere, creaţii, idei, axiotropisme de mare extensie şi intensitate încă din perioada interbelică (iar altele chiar mai devreme). Acest război a aprins finalmente toată Eurasia şi nu există popor răsăritean care să nu fi resimţit efectul său holocaustic. În mod paradoxal, cei mai opresaţi au fost chiar ruşii, deşi tot lor li s-a cerut suportul uman, în formula sa militară, administrativă, politică, ideocratică, pentru susţinerea acestui nimicitor război. Centrul acestui al treilea val de nihilism anticristic devenise Moscova şi aşa putem înţelege numărul uriaş de martiri şi de sfinte moaşte răspândite pe întreg teritoriul acestui popor şi, mai departe, pe toată cuprinderea geografică a imperiului bolşevic care se întindea de la Vladivostok la linia care leagă Stettin-ul de Trieste. Niciodată primejdia care ameninţa spiritul unui mare număr de popoare nu atinsese o asemenea proporţie. Poate epoca primilor martiri creştini ai celuilalt imperiu păgân să fi etalat tot atâta grozăvie la o scară aşa de mare.

Acesta este contextul în care s-a ivit din adâncurile sufleteşti ale popoarelor opresate elitele idelismului naţional, generaţiile eroice şi sublime, care au consimţit să urmeze chemarea tainică la un război de o aşa extensie şi grozăvie, un adevărat război total. Aceste elite au fost răspândite în toate sferele culturii unui popor, de la cultura muncii, la cultura minţii, a sufletului, a sănătăţii, din zona eclesială la cea diplomatică, ştiinţifică, politică chiar. Grozăvia opresiunii explică masivitatea reacţiei şi formula ei insurecţionară, o adevărată explozie de energii creatoare în toate domeniile.

Florin Constantiniu face parte din corpul eroic de istorici care au consimţit să se înroleze în acest război contra unui inamic ce etala o forţă nimicitoare şi care deja repurtase una dintre victoriile sale în istoriografie prin rollerism, adică prin cel ce-a lăsat numele lui (este vorba de Mihai Roller) unui curent  antiromânesc, ce reuşise performanţa malefică de a „purifica” istoriografia poporului român de… poporul român, de istoria lui, de adevărul lui, de simbolurile şi miturile sale, de eroii şi de martirii epocilor trecute etc. Într-un asemenea context, istoricul luptător şi istoriografia eroică trebuiau să recupereze stratul de idealitate al istoriei naţionale şi, deopotrivă, privirea critică a epocilor pentru a ridica istoriografia la rang de carte a unei naţiuni, aşa cum o concepuseră paşoptiştii şi cum o practicase Nicolae Iorga. Numai aşa se putea apăra un popor de primejdia repetării răului istoric, al perpetuării sale de la o epocă la alta. Sarcina era aproape imposibilă, căci, pe o faţă a sa, ea îmbrăca forma exigenţei idealizării, în vreme ce pe faţa cealaltă era înscrisă comanda spiritului critic, al aceluiaşi tip de reacţie ilustrată în străvechimea Cărţii Sfinte de vocea profeţilor pentru istoria poporului ales.

Florin Constantiniu şi-a asumat ambele feţe ale foii de suflet a istoriografiei poporului român printr-o operă care numai într-o asemenea viziune poate fi pe deplin înţeleasă. De la scrierile dedicate adevărului celui de-al doilea război mondial, în care autorul ne descoperă faţa eroică şi tragică a participării noastre la epopeea războiului mondial, la O istorie sinceră a poporului român, avem ilustrarea celor două feţe ale biruinţei spirituale a Academicianului Florin Constantiniu. Aceasta este biruinţa sa şi a întregii generaţii eroice de istorici români care au luptat în dreptul şi în contul poporului român opresat şi lovit cu cruzimea acelui fel de timp malefic prin care revine periodic în istorie duhul nimicirii popoarelor, atestat întâia dată în Cartea Sfântă, cum  ştie toată lumea, de marea ameninţare la adresa fiinţei spirituale a poporului ales. Duhul nimicirii vine din afara dar şi dinlăuntrul popoarelor şi numai aşa înţelegem omniprezenţa binomului de eroism şi tragedie, de grandoare şi decadenţă, de nemernicie şi sfinţenie spre martirologiu, de idealizare şi certare profetică, în istoria oricărui popor.

Tot astfel, înţelegem coprezenţa acestor laturi în scrisul Academicianului Florin Constantiniu, deodată cu recurenţa acestei paradigme în scrierile tuturor istoricilor generaţiei eroice, a unui Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Radu Ciuceanu, Răzvan Theodorescu sau G. Buzatu ori Ioan Scurtu, ca să adaug doar câteva smerite omagieri, strălucitoare cunună vie a unei nepieritoare generaţii. Graţie scrierilor şi bătăliei spirituale a acestei generaţii, putem consemna victoria întru adevăr şi spirit critic a românilor într-o epocă în care erau interzise ambele. Ieşind victorios din acest război, Florin Constantiniu a intrat în altul, fiindcă el era şi este conştiinţă de neam şi unde este neamul cu sufletul său acolo este şi luptătorul. Altfel totul s-ar dovedi mincinos. Academicianul Florin Constantiniu a fost o conştiinţă luptătoare pentru cucerirea unor adevăruri la zi. A luptat contra falsificărilor noi de după 1989. Într-o manifestare publică de anul trecut, unde a vorbit neasemuit de frumos despre o expoziţie de fotografii a Cristinei Nichituş Roncea, spunea: „Se duce o ofensivă diavolească împotriva Bisericii. Să găsim arme cu care să luptăm împotriva celor ce vor să ne distrugă credinţa“.  A deplâns profetic noile căderi în poporul românesc atunci când a sesizat că noua clasă politică etalează spectrul unei ameninţări istorice de mare primejdie pentru fiinţa de neam prin faptul că această clasă este una fără nici un fel de ideal. O elită fără ideal istoric este inabilă să propună o direcţie pentru un popor, subliniază profetic istoricul.

Este principalul motiv pentru care, astăzi, mai primejdios decât oricând, poporul român, lipsit de o direcţie, se mişcă haotic, în întuneric. Istoricul deplânge ca şi psalmistul acest întuneric abătut asupra unui popor: „oare în întuneric se vor vedea minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat? Oare va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locaşul pierzării?” (Ps. 87, 11-12). Istoricul are spirit profetic, şi duhul cuvântului său este duhul Psaltirii. În conferinţele sale, istoricul invocă scrieri patristice şi pagini de pateric. În aceeaşi conferinţă şi-a adus aminte despre Sf. Petru Vameşul nu doar pentru că era Sfântul zilei şi pagină de sinaxar, ci şi pentru că acesta îi oferise istoricului ocazia să avertizeze ascultătorii asupra minunatei taine a împletirii darului mântuirii cu nimicnicia omenească şi această împletire este pildă şi încurajare. Acel sfânt, care a trăit în vremea lui Iustinian, a avut o experienţă învăţătorească, ne sugerează istoricul comentând: „Un sărac i-a cerut într-o zi ajutor, pe când sfântul era încă păgân. Şi Petru Vameşul a luat o pâine şi a aruncat-o asupra săracului (a aruncat-o nu săracului, ci asupra acestuia, ca pe o sudalmă, n.n. IB). La o vreme, Petru Vameşul a avut o vedenie. S-a văzut la judecata de apoi. Şi pe când i se cântăreau faptele bune contra celor rele, îngerul său a luat pâinea pe care Petru Vameşul o aruncase asupra săracului şi a pus-o pe talgerul mântuirii” (citat din memorie). Iată cât de puţin din fapta noastră contează aşa de mult pe talgerul mântuirii! Sunt multe fragmente de viaţă şi de cuvânt prin care Academicianul Florin Constantiniu ni se descoperă aşa cum era şi cum ne-a rămas: conştiinţă de neam, spirit profetic şi pilduitor ca o pagină de pateric, într-o miraculoasă sinergie cu teme şi motive psaltice în privinţa viziunii sale asupra istoriei omenirii.

A vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizaţiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internaţional prin civilizaţii. Civilizaţia islamică, sublinia istoricul, a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-şi apăra identitatea”.

Marele istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă“, cum o denumeşte istoricul. Viziunea istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un Lamprecht la nemţi şi de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se îmbină intuiţia artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase, rigoarea de tip ingineresc, profetismul şi vizionarismul marilor scrieri învăţătoreşti ale lumii şi un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate nemiloasă.

Ieşind dintr-un război mondial spre a intra într-altul, Florin Constantiniu n-a uitat niciodată că istoricul este luptătorul întru adevăr al neamului său, un luptător atins de aripa eroismului, un mărturisitor atins de aripa jertfelniciei, un vizionar de stirpe verotestamentară ca Iorga.

Plecarea sa la cele veşnice se adaugă marilor generaţii de martori şi mărturisitori ai poporului român. Am pierdut un mare istoric pe pământ, am câştigat un mărturisitor în ceruri.

Dumnezeu să-l aşeze între drepţii Săi, Amin!

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Sursa:  Revista Clipa

Acad. Alexandru Surdu: Ovidiu Papadima despre „Rânduială”. "Ceea ce se petrece, şi la noi a început acest lucru după 1948, se datorează faptului că populaţiile îşi pierd încrederea, până atunci totală, în rânduiala lumii şi devin, la rândul lor, distrugătoare".

Cartea lui Ovidiu Papadima O viziune românească a lumii (Bucureşti, 1941) este înrudită cu Dimensiunea românească a existenţei a lui Mircea Vulcănescu, dar este mai îndepărtată de spiritul rostirii filosofice româneşti, căci autorul nu caută viziunea românească a lumii pe tărâmul limbii române, ci în domeniul folclorului românesc. Este o primă carte de filosofie a culturii populare româneşti. Uneori, însă, Papadima este nevoit să facă şi hermeneutică, de exemplu, în legătură cu rostirile rând şi rânduială - ultima devenind, la C. Noica, denumirea unuia dintre ciclurile rostirii filosofice româneşti.

A fi în rândul oamenilor sau a fi în rând cu lumea pare „îndreptăţirea cea mai adâncă a vieţii pe pământ”. Cine nu este în rând cu lumea riscă să fie exclus din societatea sau comunitatea sătească. Înseamnă că el nu respectă rânduiala, tradiţia. Nu se duce, să zicem, la Biserică, nu-şi botează copiii, nu cheamă preotul la înmormântare, cum o cere rânduială. Există, însă, şi rânduieli referitoare la astfel de cazuri, căci oricui îi vine, mai repede sau mai târziu, rândul să dea seama de ceea ce a făcut sau face.

Rânduială nu este o simplă ordine sau orânduire, care are şi sensul de oficialitate păzitoare a ordinii, respectiv a disciplinei. Şăineanu traduce rânduială prin Ordnung şi Fügung, ambele fiind legate de aspecte disciplinare, ceea ce dovedeşte că Papadima avea dreptate să considere că rânduiala nu are corespondent occidental. Este interesant că slavul rendu, din care provine rând, a determinat semnificaţii asemănătoare cu cele occidentale, de ordine şi respectarea ei. Rândaşul era cel care făcea ordine, iar rândeaua (rindeaua) era unealta cu care se îndreptau obiectele din lemn. Semnificaţia slavonă nu s-a păstrat în rânduială, ci în rânduire şi orânduire şi putea să rămână aşa, dar atunci n-ar mai fi fost rostire filosofică românească şi n-ar mai fi avut o atât de „largă întrebuinţare în gândul şi în viaţa poporului nostru”, cum observă şi Ovidiu Papadima.

Rânduiala (spre deosebire de rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală, temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele noastre.

Comuniştii au fost primii care au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială sunt rânduiri fără rânduială. Nu fiindcă ar fi greşite principial. Uneori, în anumite locuri, în anumite perioade şi pentru anumiţi oameni par a fi bune, dar pentru alţii, nu. Se ştie că multe transferuri de populaţii, pe care nu le-au practicat doar comuniştii, s-au soldat adesea cu moartea sau degenerarea celor delegaţi (spre binele lor!) să trăiască prin rezervaţii, lagăre sau gulaguri. Se stabileşte noua ordine apelându-se chiar la exterminarea populaţiilor, nu întotdeauna primitive, ci doar lipsite de arme moderne. S-a constatat apoi, foarte curând, pentru fiecare caz în parte, că populaţiile atacate de agresori străini, învinse şi umilite, încep să se autoextermine, împărţindu-se în diferite grupuri, cu o sălbăticie de neimaginat. Ceea ce se petrece, şi la noi a început acest lucru după 1948, se datorează faptului că populaţiile îşi pierd încrederea, până atunci totală, în rânduiala lumii şi devin, la rândul lor, distrugătoare.

Poate că fiecare popor ar trebui să aibă câte un cuvânt propriu pentru rânduială, care să fie diferit de acela pentru ordine, căci ordinea se schimbă mereu, pe când rânduiala există sau nu mai există. Şi dacă „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”, cum zice Ovidiu Papadima, ea este bună, căci aşa a făcut Dumnezeu lumea, şi a văzut că este bună. Ce facem noi cu această rânduială bună a lumii, asta ne priveşte! Cel care a făcut-o nu este obligat să o şi apere. Iar din faptul că n-o apără, nu trebuie să conchidem, după Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, ci, mai degrabă, că noi suntem deja morţi, căci fără rânduiala noastră nu mai suntem nimic, chiar dacă mai avem încă puterea de a ne înjunghia pe la spate unii pe alţii.

Caracteristice rânduielii, considera Papadima, sunt ierarhia, munca şi echilibrul.

Există o ierarhie cosmică, determinată de ordinea rigidă, care l-a îngândurat şi pe Newton, după care se petrec fenomenele cosmice, se perindă anotimpurile, trec lunile şi zilele săptămânii. Toate aveau corespondenţe personificate, se slujeau unele pe altele, păstrând astfel rânduiala, impusă şi oamenilor. Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică erau cele mai respectate.

Ierarhiile folclorice presupuneau transpuneri din viaţa socială în regnuri naturale: regina albinelor, împăratul păsărilor. Vieţuitoarele au şi sfinţii lor care le ocrotesc: pentru gângănii, Arhanghelul Mihail, pentru lupi, Sfântul Nicolae. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Orice fir de nisip şi orice bob îşi are rostul şi locul său”.

Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului. Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”. Ar fi vorba aici şi despre o concepţie animistă generalizată, care impune respect pentru tot ceea ce este însufleţit, şi care poate să sufere când îi este lezată rânduiala, dar şi despre o concepţie religioasă aparte, după care Dumnezeu îşi impune voinţa în orice împrejurare, chiar şi în cazul calamităţilor produse de „stihiile firii”.

Respectul şi dragostea pentru vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate, se făcea semnul crucii.

„Să nu te joci cu focul” a rămas o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe, iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei. „Este interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară, aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.

Cum se explică atunci furia devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii, pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se mai spune. S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume, dintre el şi ceilalţi.

Se tot vorbeşte despre o revenire la normalitate, apelând la tradiţie. Dar folclorul, cum observă uneori cu tristeţe şi Ovidiu Papadima, ţinea chiar de pe atunci de domeniul trecutului. Sunt speranţe în renaşterea vieţii cultural-religioase, dar şi aceasta este adesea hulită şi cade în ispita disputelor păgubitoare cu tot mai multe variante străine şi duşmănoase.

Există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii - tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim. Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”.

Autor: Acad. Alexandru Surdu 

Sursa: Revista Clipa

31 mai 2012 – a plecat la Domnul Nicolae Mazăre (din grupul misticilor de la Aiud)

S-a născut în 1923 la Vălenii de Munte, Prahova. Ca frate de cruce, a fost arestat în 1941 la 17 ani fiindcă s-a găsit asupra lui o scrisoare pe care un cunoscut legionar urmărit de poliţie, îl rugase să o ducă la o anume adresă. Pentru acea scrisoare, al cărei conţinut îl aflase abia la anchetă, a fost condamnat la 20 ani închisoare de către şeful Curţii Marţiale de la Ploieşti, Manea.

A făcut 23 ani de temniţă fără nici un compromis. S-a eliberat în 1964. Mulţi au intrat în închisoare copii şi au ieşit bătrâni: Nicu Mazăre, Iulian Bălan, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Naidim, Octavian Popa.
Atât înainte cât şi după 1989 a trăit în smerenie, tăinuindu-şi semnele rănilor în simplitate şi tăcere. Valeriu Gafencu spunea despre el: „În el, care are sufletul curat, feciorelnic, vorbesc cele mai înalte chemări. L-am cunoscut bine. E sfios, în fond, ca o fată. Când îl vedeam luând atitudini mai dure, surâdeam, deoarece sufletul lui e aşa de bun, încât nu mi l-am închipuit vreodată c-ar fi putut da vreo palmă cuiva. Foarte inteligent şi dornic de armonie. Setea după idealuri supreme ne-a împrietenit. Prietenie ce nu poate fi umbrită de nici o putere, fiind zidită pe Iubire. Prietenia lui Neculai cu mine a fost pentru mine o adevărată minune, căci voinţa  personală a fost cu totul absentă. A lucrat Dumnezeu, prin Iubire şi Adevăr”.

„Mai reţin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidim şi Nicolae Mazăre, ambii eminenţi, admirabili, cuceritori, excepţionali. Nu ştiu dacă au mai scăpat după marele „foc” în care au ars în anul 1949 şi începutul lui 1950, an în care au murit mii de deţinuţi la Aiud şi în alte lagăre şi temniţe ale ţării. Nicolae Mazăre, originar din Vălenii de Munte, era elev cu opt clase terminate, dar cu o tendinţă de studiu deosebită. Avea un mare talent la limbi. Învăţase franceza, germana, dar şi bulgara şi chiar jargonul ţigănesc. Era tipul cercetătorului ştiinţific, dar şi cu preocupări religioase accentuate. Străinii care l-au cunoscut l-au numit „cel mai politicos dintre tineri”, căci din cei mai în vârstă cel mai politicos era considerat poetul Radu Gyr”.

„Nicolae Mazăre, foarte modest, însă extrem de dotat, cunoştea mecanica, de care eu habar n-aveam, a deschis în cameră şi subiecte în legătură cu mecanica”. (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”)

A trecut la Domnul pe 31 mai 2012 la Suceava, fiind înmormântat în cimitirul Iţcani.
Dumnezeu să-l numere cu sfinţii şi pe noi să ne miluiască pentru rugăciunile lor!

Sursa: Bucovina Profunda

Monahul Filotheu: A venit momentul să ne maturizăm şi să înţelegem ce este cântarea Bisericii şi că ea nu îşi are nicăieri locul în afara bisericii.

Răspuns unei invitaţii de a participa la un festival de muzică psaltică

Oare ce înseamnă pentru creştinii ortodocşi "Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?" (Psalmi 136:4)


Socotesc că pînă şi tîlcuirile alegorice ale acestui cuvînt le stau împotrivă celor ce vor să cînte psaltică pe scenă.


Locul icoanelor şi al psalticii este la sfintele slujbe şi la sfintele rugăciuni ale creştinilor.


Venim la biserică să ascultăm cîntările şi să ne uităm pe pereţi, sau să lucrăm mîntuirea sufletului? Dacă o inimă moartă vine pentru vernisaje şi audiţii, da, sigur, ea îşi poate dori cîntări şi icoane pe scenă şi în muzeu, ca nu cumva inima cea moartă să fie strîmtorată de sfînta slujbă.


Dar dacă realizăm că psaltica, cea mai frumoasă, mai desăvîrşită şi mai complexă muzică existentă pe faţa pămîntului, este rugăciune, atunci realizăm şi că e un sacrilegiu să facem un spectacol - cu atît mai puţin un festival - de muzică psaltică.


Cinste celor ce se opresc în faţa icoanelor din muzee şi mai spun o rugăciune şi mai citesc un paraclis.

Dar nu e cazul acesta în ce priveşte cîntările, pentru că nu există cîntare psaltică ieşită din uzul Bisericii. Evlavia faţă de sfinţenia icoanelor vechi cere să avem grijă de ele şi atunci le tratăm şi le punem deoparte, cît mai ferite de intemperii şi de tot ce le-ar putea dăuna, ca să se poată avea şi cinsti şi de cei de după noi. Dar dacă în România nu se aud vreodată Anixandarii de Sfîntul Ioann Cucuzel sau Doamne, strigat-am de Sfîntul Ioann Damaschin, în Athos ele se aud, cel puţin de cîteva ori pe an, la sfintele privegheri. Mi se pare că a scoate cîntarea Domnului din biserică este un lucru foarte grav.


Recunosc că am cîntat cîndva pe o scenă în faţa unei biserici, la un concert. Dar făcînd aceasta, oricît de festiv şi de important era cadrul, m-am întrebat cui slujeşte ceea ce fac. Căci dacă rugăciunea mea este ca să vadă oamenii cum mă rog, mă va osîndi Mîntuitorul, care a poruncit limpede să nu fac asta. Iar dacă e muzică şi nu e rugăciune, atunci iarăşi mă va osîndi, tot pentru făţărnicie, şi poate chiar pentru necredinţă.

Mi se pare că a venit momentul să ne maturizăm şi să înţelegem ce este cîntarea Bisericii şi că ea nu îşi are nicăieri locul în afara bisericii. Dar dacă Biserica a primit Filarmonica din Piteşti şi a hotărît să o închine Domnului, atunci nu pot decît să aduc slavă lui Dumnezeu. Sigur, aşteptînd să văd imagini din interior, ca să înţeleg cum s-a procedat cu scaunele şi cu scena şi cum s-a modificat acesta pentru a fi cît mai potrivit unui cadru liturgic.


Iartă-mă, frate Ionuţ. Ce am scris aici nu este un reproş adus cuiva, ci o încercare, poate nereuşită şi nepotrivită, de a trezi inimile celor ce iubesc psaltica, ca să nu fie mustrate de cuvîntul Duhului Sfînt care zice: "Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?" Cunoaştem, oare, stihurile ce urmează după acest cuvînt din Psalmul 136 şi ce înseamnă ele?

Monahul Filotheu

Sursa: Ortodoxia

Alexandru Mironescu, poet filocalic – studiu de dr. Camelia Suruianu

Publicarea Poemelor filocalice[1] în 1999 a relevat o nouă latură a intelectualului Alexandru Mironescu, descoperită cu surpriză de cei care l-au cunoscut direct, în cadrul întâlnirilor „Rugului Aprins“ sau în cadrul altor reuniuni care au continuat activităţile de la Antim. De exemplu, Valeriu Anania în prefaţa acestui volum precizează: „Într-o carte de amintiri literare îmi exprimam părerea că Vasile Voiculescu a fost, până la urmă, singurul beneficiar al începutului de iniţiere isihastă pe care l-a reprezentat, în anii ’50, mişcarea duhovnicească a Rugului Aprins. Mă refeream, desigur, la profunda sa trăire lăuntrică, al cărei rod s-a vădit în marea lui poezie din ultimul deceniu de viaţă. Părerea a rămas oarecum aceeaşi şi în contextul unui Cuvânt înainte la opera poetică a lui Daniil Sandu Tudor, operă căreia nu întotdeauna sau în mod necesar i-am găsit corespondente intime cu substratul isihast. Iată însă că, mai nou, sunt obligat sa mă corectez (şi o fac cu imensă bucurie); am în faţă un voluminos manuscris dactilografiat: Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, trimis în ţară, separat, de catre cei doi copii ai sai, Ileana şi Şerban Mironescu, stabiliţi de multa vreme în Elveţia. […] N-am stiut şi n-am bănuit niciodată că Alexandru Mironescu scria şi poezii. Nu-mi amintesc sa fi auzit asa ceva de la un Vasile Voiculescu sau Daniil Sandu Tudor. Nici André Scrima – care oricum îi era foarte apropiat – nu pomeneşte nimic despre un Mironescu poet. Se pare ca aceasta era o taina a lui, pe care, probabil, nu i-o cunoşteau decît intimii casnici.“

O mare parte din poezii sunt scrise după ieşirea sa din închisoare, fiind datate între 8 iulie 1965 şi 22 octombrie 1972. Sub cele mai multe este consemnată ziua în care le-a compus, sfinţii zilei respective şi, uneori, locul unde au fost scrise. Toate poemele sunt însoţite de către un moto, care de cele mai multe ori este un verset biblic sau un vers dintr-o cântare din cultul ortodox. Cele mai multe au forma unor rugăciuni sau pilde. De obicei au ca titlu un simbol religios precum: Crinul, Serafimul, Muntele, Boul, Vinul, Grâul; iar altele fac trimitere la episoade biblice: Doi peşti şi cinci pâini, Leproşii, Joia mare, Înfricoşata judecată, Oaia rătăcită.  

Acest volum este puţin cunoscut, puţin comentat. Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine îi acordă un scurt comentariu. Criticul observă că în aceste versuri Alexandru Mironescu „combină confesiunea, rugăciunea, epistemiologia şi didacticul predicii bazate pe intuitivul imagistic.“[2] Tot exegetul remarcă faptul că în poeme „domină problematica antropozofică,“[3] exemplificând cu un fragment din poemul Omul: „Ce este oare Omul? ... Omul-Dumnezeu, Dumnezeu şi omul, androgin în flăcări, nemistuita taină. (...) Dar e o zi ascultă, Duminică se cheamă, /  Când omul de oriunde ar veni/ Stă în picioare drept, cu faţa drept la soare/ Şi nu e Sfinxul mut, încremenit în piatră, / Ros de nisipuri, de vremuri înnegrit./ O, nu e Sfinxul mort de veacuri, / E simbol viu întraripat, în inimi şi în gânduri .../ E mult mai mare decât tot ce e sub stele, / Şi chiar deasupra lor, deasupra ... / E OMUL / Tu eşti, omule, dumnezeule creat! “

Poezia sa nu poate fi înţeleasă în afara unei trăiri religioase autentice, a energiei care trasează liniile de forţă ale materialului liric: evlavia profundă, care transfigurează lumea materială. Bobul de grâu, firul de iarbă, piatra cea mai umilă sunt scoase din anonimatul banalului şi investite cu funcţia de semne ale energiei divine. Multe dintre texte sunt poetizări pline de graţie ale unor procese vegetale, descrise filigranat, cu mulţime de detalii. Peste toate pluteşte privirea unui extatic care vede lucrurile în esenţa lor şi care gustă, de aici, de pe pământ, frumuseţile raiului. De exemplu privind vitraliile cu sfinte ale unei biserici, este răpit de frumuseţe în extaz, precum în poezia Arca lui Noe: „O pace avântată, o adiere blândă / Resimt în inima-mi în sărbătoare, / Când cu grumazul sufletului plecat / Contemplu o cu măsură, alta decât a omului legat, / Ferecat în lanţul de păcate şi minciună.“[4]

Biserica este asemănată cu arca lui Noe, în bună tradiţie bizantină, căci însuşi planul de construcţie al bisericilor din Răsărit este conceput ca o corabie. Aici, credinciosul află liniştea, retrăgându-se din furtunile vieţii în oaza unui paşnic loc: „În Arca a lui Noe, binecuvântată, pururi, / Mereu şi iarăşi aflu netulburata pace, / Înalta pace-n dar primită, în neschimbate semne şi citări / Este aceeaşi neîntreruptă sărbătoare, / Firul de mătase cu boabe de metanii, / Rugăciuni a douăzeci de veacuri înşiraţi, / Călugări, preoţi şi mireni ai evlaviei fără de ornic, / Feciorii care-au stat acasă, binecuvântând. “[5]

De câte ori intră într-o biserică, el se simte asemenea fiului rătăcitor care se întoarce la casa părintească. Întoarcerea nu e una definitivă, însă harul schimbă inima treptat: „Iar cu puteri împrospătate în inimă şi la nălţimea frumuseţii / Mă-ntorc din nou în zarva fără noimă, prealumească, / În cercurile în spirală ale amăgitorului infern. / Dar nu mai stau ca altădată nesimţitor, învârtoşat.../ În inimă şi prin obraji s-a strecurat al dragostei fior.“ 

Contemplarea lăcaşului dumnezeiesc facilitează transmutarea acestui spaţiu în inima sa, care devine însăşi locaş de închinare Domnului: „Prin vis, purtat aievea-n mine în strălucitoare nedesluşită bucurie, / Văd stâlpii cei săpaţi în marea frumuseţe negrăită, / Cu dalta făcătoare de minuni nenumărate, / Fecioarele acelea ce nu le pot uita nicicum, / Ce-mpodobesc, slăvite şi neprihănite, lebăda lui Noe, / În vârful de catarg fiind Pantocratorul şi Crucea!“

Serafimul este o parabolă pe tema mântuirii şi a planurilor ascunse ale lui Dumnezeu. Mustrat în cuget a fi fost scârbit de vederea unei copile cerşetoare pline de bube, credinciosul se hotărăşte să o ia în grija sa. Însă un glas misterios îi porunceşte să o ducă înapoi, ea fiind pusă acolo spre mântuirea a mii de credincioşi. Poemul se încheie cu o surpriză – copila era, de fapt, un serafim: „Lumina în lumină ca o deplină bucurie / Copila, cerşetoarea, serafimul cu aripa ascunsă, / Serafimul cu mii de ochii în roată, / Movila de pe covorul de şiraz, nu mai era în turnul casei! / Suava porumbiţă zburase  în vazduhul de argint…“[6]

Ultimul vers ne trimite la viziunea regelui David, care înainte de o luptă vede peste munţii Vasanului o porumbiţă de argint, semn divin al câştigării bătăliei. Imaginea este relevantă şi pentru victoria spirituală a credinciosului care şi-a depăşit dezgustul pentru cerşetoare în lumina iubirii pentru aproapele său, după porunca hristică.

Căruţa de foc este un imn adus iubirii pentru semen, în special pentru femeia sortită ca pereche bărbatului: „Tu eşti din coasta mea, eşti o prezenţă lipsă, / Te recunosc clădită pentru mine os cu os, / Cariatida unui templu în care mă adăpostesc, / În umbra şi lumina firidei fiinţei mele./ Te-am resimţit în trup, în zvâcnirea inimii de o vesnicie, / Ce tainica putere, omeneşte implacabil necesară! “[7]

Osana este mărturisirea inefabilului trăit în reveriile sacre, imposibil de redat prin cuvintele acestei lumi: „Sunt gingaşii ce nu se pot grăi, / În firea lor, tăcute şi acoperite, / Vorbirea le impuţinează şi le stanjeneşte…/ Am fost zburat în bolţile înalte, / În cerul inefabil dinăuntru. / O mare de safir de la picioarele Neprihănitei, / Cu luceferii lucind pe umeri şi pe frunte! / Vibra vazduhul de harpe şi de alăute minunate, / Răsunau în fluiere de orgă veşnicele liturghii…/ Cu genele –ncărcate de ale lacrimilor stele, / Cu respiraţia tăiată, palpitantă, alterată, / Inundată de simţiri nemăsurate şi firave, laolaltă, / Cutremurată fiinţa mea vibra cu buza de cristal, / Pahar înfiorat sub arcuşul minunat şi inspirat, / Imperiul limitrof al trăirilor de necrezut, supreme!“[8]

Ca şi în alte versuri în care descrie starea de extaz, percepţia lumii este una muzicală („Văd lumea o arhitectură de orgi şi de octave musicale“), fapt care ar putea sugera credinţa că sunetul armonios poate să pună în ordine lumea „ce pe nesimţite cade.“ Aceasta ar fi o intuiţie de profundă rezonanţă biblică, pentru că Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, adică a dat formă materiei prin vibraţia produsă de Cuvântul Său. De altfel, astăzi există numeroase experimente ştiinţifice care demonstrează că sunetul preface energia în forme.

Sufletul răpit în extaz percepe lumea ca pe o simfonie de sunete şi forme: „E lumea intreagă o însufleţită galaxie, / Scăldată-n bucuria misterioasă a euharistiilor din slavă! / Ascultaţi o prieteni, clipa, trâmbiţe şi glasuri în ecouri, / Străine şi neprihănite armonii încărcate de putere, / Spirale, broderii, interferente: Osana! Osana! Osana!“ 

Vom încheia scurtul nostru demers analitic asupra liricii unui extatic cu Floarea de foc (= „rug aprins“), poezie ce poartă ca titlu o sintagmă cu conotaţie mistică, semn sub care a stat destinul lui Alexandru Mironescu. Textul este o referire la centrul mistic al omului – inima, cămara lăuntrică unde stă ascuns Dumnezeu. Pentru descrierea unui astfel de loc sacru, poetul foloseşte imagini pline de strălucire şi dinamism: „E o inimă de carne, dar şi o inimă-n adieri, / Uşa urdinişului cu nimb şi aur, / Aici albina lucrătoare cu aripi învoalte / Aeriseşte cu zefirul cămara de zăpadă însorită! // E locul unde zboară serafimii, mirându-se cu ochi nenumăraţi, / E sfânta sfintelor din templul viu...“

Fără alchimia sacră petrecută în inimă, înariparea în văzduhul extazului nu este posibilă: „Când mintea e tocită, iar inima uscată, / Zadarnică-i cântarea şi buza ce se mişcă... / Sursum coarda ! Să se aprindă jarul, focul, / Să se înflăcăreze iarăş floarea, să ardă vâlvătaie!“[9]

Ţinând cont că este unicul volum de poezie al scriitorului, deci nu posedă un îndelung exerciţiu al scrierii poetice, trebuie să apreciem cu atât mai mult izbânzile estetice ale autorului, chiar dacă acestea nu sunt foarte multe în cadrul unui volum destul de consistent. Însă credem că miza estetică nu l-a interesat pe poet, ci valoarea de rugăciune a căutat să o obţină.

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1]Alexandru Mironescu, Poeme Filocalice, cu un Cuvânt înainte de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999.

[2]Marian Popa, Alexandru Mironescu: eu am simţit în carne că aura există, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, ed. cit., p. 1042.

[3]Idem.,

[4]Alexandru Mironescu, Poeme Filocalice, ed. cit., p. 68.

[5]Ibidem.,p. 69.

[6]Ibidem., p. 78.

[7]Ibidem., p. 90.

[8]Ibidem., p.111.

[9]Ibidem., p. 78.