Alexandru Mironescu, poet filocalic – studiu de dr. Camelia Suruianu

Publicarea Poemelor filocalice[1] în 1999 a relevat o nouă latură a intelectualului Alexandru Mironescu, descoperită cu surpriză de cei care l-au cunoscut direct, în cadrul întâlnirilor „Rugului Aprins“ sau în cadrul altor reuniuni care au continuat activităţile de la Antim. De exemplu, Valeriu Anania în prefaţa acestui volum precizează: „Într-o carte de amintiri literare îmi exprimam părerea că Vasile Voiculescu a fost, până la urmă, singurul beneficiar al începutului de iniţiere isihastă pe care l-a reprezentat, în anii ’50, mişcarea duhovnicească a Rugului Aprins. Mă refeream, desigur, la profunda sa trăire lăuntrică, al cărei rod s-a vădit în marea lui poezie din ultimul deceniu de viaţă. Părerea a rămas oarecum aceeaşi şi în contextul unui Cuvânt înainte la opera poetică a lui Daniil Sandu Tudor, operă căreia nu întotdeauna sau în mod necesar i-am găsit corespondente intime cu substratul isihast. Iată însă că, mai nou, sunt obligat sa mă corectez (şi o fac cu imensă bucurie); am în faţă un voluminos manuscris dactilografiat: Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, trimis în ţară, separat, de catre cei doi copii ai sai, Ileana şi Şerban Mironescu, stabiliţi de multa vreme în Elveţia. […] N-am stiut şi n-am bănuit niciodată că Alexandru Mironescu scria şi poezii. Nu-mi amintesc sa fi auzit asa ceva de la un Vasile Voiculescu sau Daniil Sandu Tudor. Nici André Scrima – care oricum îi era foarte apropiat – nu pomeneşte nimic despre un Mironescu poet. Se pare ca aceasta era o taina a lui, pe care, probabil, nu i-o cunoşteau decît intimii casnici.“

O mare parte din poezii sunt scrise după ieşirea sa din închisoare, fiind datate între 8 iulie 1965 şi 22 octombrie 1972. Sub cele mai multe este consemnată ziua în care le-a compus, sfinţii zilei respective şi, uneori, locul unde au fost scrise. Toate poemele sunt însoţite de către un moto, care de cele mai multe ori este un verset biblic sau un vers dintr-o cântare din cultul ortodox. Cele mai multe au forma unor rugăciuni sau pilde. De obicei au ca titlu un simbol religios precum: Crinul, Serafimul, Muntele, Boul, Vinul, Grâul; iar altele fac trimitere la episoade biblice: Doi peşti şi cinci pâini, Leproşii, Joia mare, Înfricoşata judecată, Oaia rătăcită.  

Acest volum este puţin cunoscut, puţin comentat. Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine îi acordă un scurt comentariu. Criticul observă că în aceste versuri Alexandru Mironescu „combină confesiunea, rugăciunea, epistemiologia şi didacticul predicii bazate pe intuitivul imagistic.“[2] Tot exegetul remarcă faptul că în poeme „domină problematica antropozofică,“[3] exemplificând cu un fragment din poemul Omul: „Ce este oare Omul? ... Omul-Dumnezeu, Dumnezeu şi omul, androgin în flăcări, nemistuita taină. (...) Dar e o zi ascultă, Duminică se cheamă, /  Când omul de oriunde ar veni/ Stă în picioare drept, cu faţa drept la soare/ Şi nu e Sfinxul mut, încremenit în piatră, / Ros de nisipuri, de vremuri înnegrit./ O, nu e Sfinxul mort de veacuri, / E simbol viu întraripat, în inimi şi în gânduri .../ E mult mai mare decât tot ce e sub stele, / Şi chiar deasupra lor, deasupra ... / E OMUL / Tu eşti, omule, dumnezeule creat! “

Poezia sa nu poate fi înţeleasă în afara unei trăiri religioase autentice, a energiei care trasează liniile de forţă ale materialului liric: evlavia profundă, care transfigurează lumea materială. Bobul de grâu, firul de iarbă, piatra cea mai umilă sunt scoase din anonimatul banalului şi investite cu funcţia de semne ale energiei divine. Multe dintre texte sunt poetizări pline de graţie ale unor procese vegetale, descrise filigranat, cu mulţime de detalii. Peste toate pluteşte privirea unui extatic care vede lucrurile în esenţa lor şi care gustă, de aici, de pe pământ, frumuseţile raiului. De exemplu privind vitraliile cu sfinte ale unei biserici, este răpit de frumuseţe în extaz, precum în poezia Arca lui Noe: „O pace avântată, o adiere blândă / Resimt în inima-mi în sărbătoare, / Când cu grumazul sufletului plecat / Contemplu o cu măsură, alta decât a omului legat, / Ferecat în lanţul de păcate şi minciună.“[4]

Biserica este asemănată cu arca lui Noe, în bună tradiţie bizantină, căci însuşi planul de construcţie al bisericilor din Răsărit este conceput ca o corabie. Aici, credinciosul află liniştea, retrăgându-se din furtunile vieţii în oaza unui paşnic loc: „În Arca a lui Noe, binecuvântată, pururi, / Mereu şi iarăşi aflu netulburata pace, / Înalta pace-n dar primită, în neschimbate semne şi citări / Este aceeaşi neîntreruptă sărbătoare, / Firul de mătase cu boabe de metanii, / Rugăciuni a douăzeci de veacuri înşiraţi, / Călugări, preoţi şi mireni ai evlaviei fără de ornic, / Feciorii care-au stat acasă, binecuvântând. “[5]

De câte ori intră într-o biserică, el se simte asemenea fiului rătăcitor care se întoarce la casa părintească. Întoarcerea nu e una definitivă, însă harul schimbă inima treptat: „Iar cu puteri împrospătate în inimă şi la nălţimea frumuseţii / Mă-ntorc din nou în zarva fără noimă, prealumească, / În cercurile în spirală ale amăgitorului infern. / Dar nu mai stau ca altădată nesimţitor, învârtoşat.../ În inimă şi prin obraji s-a strecurat al dragostei fior.“ 

Contemplarea lăcaşului dumnezeiesc facilitează transmutarea acestui spaţiu în inima sa, care devine însăşi locaş de închinare Domnului: „Prin vis, purtat aievea-n mine în strălucitoare nedesluşită bucurie, / Văd stâlpii cei săpaţi în marea frumuseţe negrăită, / Cu dalta făcătoare de minuni nenumărate, / Fecioarele acelea ce nu le pot uita nicicum, / Ce-mpodobesc, slăvite şi neprihănite, lebăda lui Noe, / În vârful de catarg fiind Pantocratorul şi Crucea!“

Serafimul este o parabolă pe tema mântuirii şi a planurilor ascunse ale lui Dumnezeu. Mustrat în cuget a fi fost scârbit de vederea unei copile cerşetoare pline de bube, credinciosul se hotărăşte să o ia în grija sa. Însă un glas misterios îi porunceşte să o ducă înapoi, ea fiind pusă acolo spre mântuirea a mii de credincioşi. Poemul se încheie cu o surpriză – copila era, de fapt, un serafim: „Lumina în lumină ca o deplină bucurie / Copila, cerşetoarea, serafimul cu aripa ascunsă, / Serafimul cu mii de ochii în roată, / Movila de pe covorul de şiraz, nu mai era în turnul casei! / Suava porumbiţă zburase  în vazduhul de argint…“[6]

Ultimul vers ne trimite la viziunea regelui David, care înainte de o luptă vede peste munţii Vasanului o porumbiţă de argint, semn divin al câştigării bătăliei. Imaginea este relevantă şi pentru victoria spirituală a credinciosului care şi-a depăşit dezgustul pentru cerşetoare în lumina iubirii pentru aproapele său, după porunca hristică.

Căruţa de foc este un imn adus iubirii pentru semen, în special pentru femeia sortită ca pereche bărbatului: „Tu eşti din coasta mea, eşti o prezenţă lipsă, / Te recunosc clădită pentru mine os cu os, / Cariatida unui templu în care mă adăpostesc, / În umbra şi lumina firidei fiinţei mele./ Te-am resimţit în trup, în zvâcnirea inimii de o vesnicie, / Ce tainica putere, omeneşte implacabil necesară! “[7]

Osana este mărturisirea inefabilului trăit în reveriile sacre, imposibil de redat prin cuvintele acestei lumi: „Sunt gingaşii ce nu se pot grăi, / În firea lor, tăcute şi acoperite, / Vorbirea le impuţinează şi le stanjeneşte…/ Am fost zburat în bolţile înalte, / În cerul inefabil dinăuntru. / O mare de safir de la picioarele Neprihănitei, / Cu luceferii lucind pe umeri şi pe frunte! / Vibra vazduhul de harpe şi de alăute minunate, / Răsunau în fluiere de orgă veşnicele liturghii…/ Cu genele –ncărcate de ale lacrimilor stele, / Cu respiraţia tăiată, palpitantă, alterată, / Inundată de simţiri nemăsurate şi firave, laolaltă, / Cutremurată fiinţa mea vibra cu buza de cristal, / Pahar înfiorat sub arcuşul minunat şi inspirat, / Imperiul limitrof al trăirilor de necrezut, supreme!“[8]

Ca şi în alte versuri în care descrie starea de extaz, percepţia lumii este una muzicală („Văd lumea o arhitectură de orgi şi de octave musicale“), fapt care ar putea sugera credinţa că sunetul armonios poate să pună în ordine lumea „ce pe nesimţite cade.“ Aceasta ar fi o intuiţie de profundă rezonanţă biblică, pentru că Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, adică a dat formă materiei prin vibraţia produsă de Cuvântul Său. De altfel, astăzi există numeroase experimente ştiinţifice care demonstrează că sunetul preface energia în forme.

Sufletul răpit în extaz percepe lumea ca pe o simfonie de sunete şi forme: „E lumea intreagă o însufleţită galaxie, / Scăldată-n bucuria misterioasă a euharistiilor din slavă! / Ascultaţi o prieteni, clipa, trâmbiţe şi glasuri în ecouri, / Străine şi neprihănite armonii încărcate de putere, / Spirale, broderii, interferente: Osana! Osana! Osana!“ 

Vom încheia scurtul nostru demers analitic asupra liricii unui extatic cu Floarea de foc (= „rug aprins“), poezie ce poartă ca titlu o sintagmă cu conotaţie mistică, semn sub care a stat destinul lui Alexandru Mironescu. Textul este o referire la centrul mistic al omului – inima, cămara lăuntrică unde stă ascuns Dumnezeu. Pentru descrierea unui astfel de loc sacru, poetul foloseşte imagini pline de strălucire şi dinamism: „E o inimă de carne, dar şi o inimă-n adieri, / Uşa urdinişului cu nimb şi aur, / Aici albina lucrătoare cu aripi învoalte / Aeriseşte cu zefirul cămara de zăpadă însorită! // E locul unde zboară serafimii, mirându-se cu ochi nenumăraţi, / E sfânta sfintelor din templul viu...“

Fără alchimia sacră petrecută în inimă, înariparea în văzduhul extazului nu este posibilă: „Când mintea e tocită, iar inima uscată, / Zadarnică-i cântarea şi buza ce se mişcă... / Sursum coarda ! Să se aprindă jarul, focul, / Să se înflăcăreze iarăş floarea, să ardă vâlvătaie!“[9]

Ţinând cont că este unicul volum de poezie al scriitorului, deci nu posedă un îndelung exerciţiu al scrierii poetice, trebuie să apreciem cu atât mai mult izbânzile estetice ale autorului, chiar dacă acestea nu sunt foarte multe în cadrul unui volum destul de consistent. Însă credem că miza estetică nu l-a interesat pe poet, ci valoarea de rugăciune a căutat să o obţină.

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1]Alexandru Mironescu, Poeme Filocalice, cu un Cuvânt înainte de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999.

[2]Marian Popa, Alexandru Mironescu: eu am simţit în carne că aura există, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, ed. cit., p. 1042.

[3]Idem.,

[4]Alexandru Mironescu, Poeme Filocalice, ed. cit., p. 68.

[5]Ibidem.,p. 69.

[6]Ibidem., p. 78.

[7]Ibidem., p. 90.

[8]Ibidem., p.111.

[9]Ibidem., p. 78.