Sub semnul schimbărilor social-politice de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, se distrug destine şi cariere, numeroase personalităţi ale vieţii culturale încep să fie marginalizate sau persecutate.
În acele timpuri Vasile Voiculescu era o prezenţă activă în viaţa culturală, nu doar prin propria operă, deja recunoscută, dar şi prin ocuparea unui post important la Radio, avându-i colegi pe Adrian Maniu, Lascarov Moldovanu, Liviu Rebreanu, Vlaicu Bârna.
În legătură cu activitatea de la Radio, pe lângă valoarea în sine a emisiunilor sale care însemnau o selecţie valorică şi o prezentare profesionistă a actelor de cultură din acel timp, trebuie amintit un amănunt care e, poate, mai puţin cunoscut, şi care reprezintă încă o dovadă a altruismului acestui mare intelectual român. Deoarece scriitorii de origine evreiască, în anii războiului, fuseseră epuraţi din viaţa culturală, Voiculescu a obţinut de la Radio remuneraţii câtorva dintre ei: Ury Benador, Peltz, Alfred Margul Sperber, Mihail Sebastian, Felix Ardeca, folosind alte nume.[1] Însă în anul 1946 va fi înlăturat din postul de redactor, ca, ulterior, să figureze pe o listă cu scriitori ce nu mai aveau permisiunea de a figura în bibliotecile publice.
Dacă Tudor Arghezi, Ion Barbu au început la un moment dat să se bucure de simpatia regimului şi aveau dreptul să-şi publice scrierile, Vasile Voiculescu nu mai poate publica şi trăieşte din practicarea profesiunii de medic. Doar volumul de povestiri Capul de zimbru va reuşi să-l publice, în 1947, trecând de cenzură datorită ideilor antigermane din text. Tot în această perioadă scrie poemul Adio libertate, pe care îl va semna cu pseudonimul Valeriu Anghel, publicându-l în primul număr din „Luceafărul“ parizian.
Chiar dacă în perioada proletcultistă lirica religioasă nu putea să vadă lumina tiparului, Vasile Voiculescu continua să scrie poezie care reflecta universul său interior dominat de dumnezeire: Graalul, Taborul, Inima lui Dumnezeu, Împărtăşitea, Rugăciune. Toate acestea aveau loc în contextul în care, în reviste precum „Viaţa Românească,“ „Contimporanul,“ „Flarăra,“ o serie de poeţi minori elogiau socialismul totalitarist.[2] Iată câteva titluri de acest gen: Odă ciocanului, La moartea unui tovarăş de Cristian Sârbu, Cântecul ţesătoarei de Suzana Delciu, Ioana a fost aleasă în Comitetul pentru Pace de Petru Vintilă. Paralela este grăitoare pentru schizoidia care marca societatea românească în anii „obsedantului deceniu.“
Deşi presat să scrie după indicaţiile ideologiei de partid, „în mod intenţionat Vasile Voiculescu nu vroia să scrie la comandă şi, în general, nu vroia să colaboreze.“[3] În acest context, în ciuda vicisitudinilor, scriitorul, de o demnitate ireproşabilă, alege să trăiască în umbră.
În noaptea de 4-5 august 1958 Voiculescu este arestat în timp ce traducea un fragment din Emanuel Swedenborg. I se confiscă toate manuscrisele. Este acuzat de practică religioasă de tip legionar şi încadrat în primele două puncte din Articolul 209 din Codul Penal din anul 1948. Câteva poezii devin capete de acuzare. De exemplu, Mâna, scrisă în anul 1955, este considerată ca având subiect subversiv. „Nu am paşi de-o leghe să te alerg prin lume, / Nu am şase aripi să te prind din zbor... / Din abisul vieţii doar te strig pe nume / Nu mai am nici suflet: tot sunt numai dor... / Veci de veci la tine n-ajung a urca. / Până peste creştet m-ai zidit în tină: / Bietele-mi atingeri nu te vor spurca ... / Doamne, însă nu mă poţi împiedica / Să-ţi sărut cu gândul mâna de lumină.“
La interogatoriu Voiculescu a recunoscut că în cadrul „Rugului Aprins“ a citit poezii şi povestiri din creaţia sa literară pe care le-a comentat împreună cu asistenţa, arătându-şi şi nemulţumirea faţă de lipsa libertăţii de exprimare şi epurarea sa şi a altor scriitori din viaţa culturală. Scriitorul, în vârstă de 74 de ani, este condamnat la 5 ani de temniţă grea. În rechizitoriu procurorul a susţinut că: „Susnumitul este cunoscut ca element duşmănos al clasei muncitoare din U.R.S.S. prin scrierile sale din perioada celui de-al doilea război mondial, în versurile sale elogiind războiul criminal dus împotriva U.R.S.S. [...] După 23 August, Vasile Voiculescu scrie o seamă de poezii pe teme mistice, care au un caracter duşmănos, ostile faţă de regimul democrat – popular din R.P.R.“
Petre Pandrea, întâlnindu-l într-o celulă în închisoarea Aiud, îi rememorează în jurnal chipul transfigurat: „Cine din cameră s-ar putea certa cu această figură de mucenic bizantin?“[4] Grav bolnav, la insistenţa familiei, este eliberat pe 30 aprilie 1962. Afectat de morbul lui Pott, este internat într-un spital pentru tuberculoşi la Turda, trecând la cele veşnice în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Este înmormântat, după dorinţa sa, cu hainele cu care a ieşit din închisoare, făcute de deţinuţi din petice, care vreme de patru ani l-au protejat de frig. Fiind o perioadă instabilă la nivel politic, din partea Uniunii Scriitorilor, la înmormântarea sa nu a fost nimeni prezent.
Începând cu 1966, fiul scriitorului reuşeşte să publice o parte din povestirile sale, printre care amintim: Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, Iubire magică, precum şi romanul Zahei orbul. Însă criticii literari, chiar şi după abilitatea sa juridică din anul 1968, se fereau să-l amintească. Dacă în 1944 Alexandru Piru îngrijise la Fundaţia Regală un volum de poezii de-ale scriitorului, în Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950, publicată în 1968, Voiculescu, din păcate, nu este nici măcar amintit.
Prof. Dr. Camelia SURUIANU
[1]Vlaicu Bârna, Floarea de colţ a poeziei voiculesciene, în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 24.
[2]Ana Selejan, Literatura română în totalitarism, anul 1954, Fundaţia Culturală Fronde, Sibiu, 1996.
[3]Sandu Lăzărescu, La Jilava – ultima imagine, în Universul litarar, an IV, nr. 41-44, noiembrie, 1993, p. 6.
[4]Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ed. cit., p. 82.
