„Iar noi locului ne ținem, // cum am
fost așa rămânem.” (M. Eminescu). Un neam se ține de locul lui ca să
poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al
său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin
generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta
glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune
ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema
sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la
această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această
realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și
simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la
chestiunea specificului naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.
În sociologie se spune că „specificul
naţional” este o chestiune de „apartenenţă”. Însă apartenenţa este o
chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul unei tradiţii. Acesta este conţinutul obiectiv al identităţii care face din eul meu o realitate, ceva real şi deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserţiune, este o abstracţie. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esenţă spirituală, căci se referă la modul concret istoric şi durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului,
a răspuns provocărilor existenţei începând cu prima provocare, aceea a
timpului şi a spaţiului. Provocarea timpului vizează un răspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morţii?” sau, şi mai precis: „cum mă înveşnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate ocoli esenţa ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă faţă-n faţă cu timpul şi, dacă nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, şi, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeşte” prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca şi cum el nici n-ar fi existat pe suprafaţa existenţei, sub partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e acelaşi lucru: insul
acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viaţă ca gâsca prin apă,
adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viaţă, el a
fost un adormit. În teoria imitaţiei, a lui G. Tarde, se spune că insul
este purtat de „somnambulismul” imitaţiilor, adică starea socială este
un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovațiile. Deci, chiar şi
în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenţei, a
identităţii, doar că a fost vehiculul ei inconştient, pasiv, adică eul său a fost ca şi inexistent. Deşi are identitate, egologia lui identitară a fost şi este egală cu zero. Timpul colectivităţii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conştiinţei de sine, al sineităţii libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor, care este fatalmente şi timp
moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a binelui şi
a răului, a iubirii şi a urii, a suferinţei mântuitoare ori a
suferinţei absurde etc. Problema mea ca român în timp şi peste timp
este deci aceasta: „cum se înveşnicesc românii?” (sau, la scară strict
istorică: cum se perpetuează ei în şi prin timpul lor, trăit de ei ca
timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv
însuşi, al unui popor, nu capătă, în anumite epoci, aceeaşi
„decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa
obiectivă să nu se ridice la forma conştiinţei de sine active, ofensive,
adică la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor
în și prin mijlocirea generațiilor sale. Pentru că popoarele își propagă
ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare. Generațiile trec, dar
ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul
neasumării neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât
pe durata secvenței sale istorice neamul își pierde cu totul consistența
și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja îmbătrînită
și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și
atunci ne putem întreba, dacă nu cumva şi popoarele vegetează, în atari
perioade, la scara unor asemenea generații, trecând prin timp străine de
fiinţa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea
ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conţinut, trădând un
săzut sentiment al identităţii, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o
generație alienată, obosită, una prin care ființa neamului își pierde
vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel, există
inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu
le poți gândi decât prin trăsătura tinereții. Generația interbelică ne
apare ca o generație tânără. Generația Labiș la fel. De câte ori pașii
mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale
acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am
avut sentimentul că pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de
strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând bucurie. Oricât de
vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc,
din nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa
de vlăguiți că am amuțit de milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi
așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul este, iată, categorie
obiectivă şi totodată categorie trăitoare. Pentru fiecare, la rând, ins
și generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă
prin mijlocirea generației mele, sunt purtătorul acestei întrebări
asupra modului în care îmi trec // petrec fiinţa etnică prin istorie, că
vreau ori că nu vreau. Şi, în final, mă adaug la neamul din care fac
parte ori mă scad din veşnicia lui, adică existenţa mea este un
„scăzământ ontologic”. Când răspund unei asemenea întrebări (dacă
răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc
istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtăşită de cei de azi cu cei
de dinaintea lor, din vremea lor şi de după ei, înaintând prin timp ca
pe o vale a mântuirii. Eu mă înveşnicesc în secvenţa de istorie care-mi
revine prin darul vieţii numai prin şi numai dacă mă pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeaşi apartenenţă cu mine, ca unii pe care-i port în fiinţa mea; în caz contrar, eu sunt un eşec. Deci omul este locul bun sau rău
al existenţei şi acesta este sensul acelei afirmaţii din limba română:
„omul sfinţeşte locul”. Pentru om, aşadar, intrarea în existenţă este ca
o plonjare într-un ocean de potenţiale risipiri, de teribile rătăciri,
de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări
pierzătoare (xi), din care se poate sustrage făcând bine, săvârşind
fapte bune, prin muncă şi statornicie (αi), iar la toate acestea
veghează Dumnezeu (existenţa este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina
divină” - α). Cu fiecare, aşadar, ca ins și ca generație, se împlineşte o
speţă etnică ori, din contră, se risipeşte, se pierde pur şi simplu o şansă obiectivă.
Cu fiecare dintre noi, fiinţa socială numită popor slăbeşte („se
scade”) ori se întăreşte („se adaugă”). Asumându-mi neamul dezbătrânesc
(mă adaug fiinţei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o
viteză teribilă, mă întunec, nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci
însăşi amintirea este un proces de memorie colectivă, cum ne învaţă
Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin fiinţa morală a popoarelor,
care nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice,
iar acestea sunt, fundamental și implicit, morale. Nu este oare
semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare” vine de la „in
templum”?! Iar „templum” înseamnă şi „locul unde augurii observau
auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeţiei,
al proorocirii), dar şi „tribună pentru discursuri, senat”, adică spaţiu
al legitimării lucrurilor şi faptelor, aspect întărit de sensul tare al
termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”.
Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba
te poate și îndrăci, te aruncă în transa diavolească a înjurăturii de
neam, spumegată și urât mirositoare, atestând demonul mut dinlăuntrul
ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată
de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l
cultiva înseamnă a dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în
toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul, a lăsa în paragină cea mai
de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba
pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga
de limba română în universități, în instituții etc. etc. Vae victis!).
Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri sunt de credința
lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori
sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o
comoară”. Și de câte ori, vai!, s-au simțit rușinați că sunt români, că
vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii neamului
lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip
netrebnic, să-i memoreze cum se cuvine.
