BISERICA ROMÂNEASCĂ
Marea majoritate a poporului român aparţine, ca toate popoarele din răsăritul şi sud-estul Europei, Bisericii ortodoxe.
O notă caracteristică a acestei Biserici este legătura ei deosebit de intimă cu fiecare din popoarele care fac parte din sânul ei. Cu toată unitatea ei dogmatică, Biserica ortodoxă s-a adaptat fiinţei etnice a fiecărui popor în aşa măsură, încât a devenit pentru fiecare o Biserică naţională. Ea a ştiut să împace ideea ecumenică cu necesităţile de existenţă ale neamurilor într-un chip desăvârşit.
(...) Biserica a mers în Răsărit totdeauna cu neamul, şi-a însuşit aspiraţiunile lui, a sintetizat misiunea ei sfântă cu grija pentru apărarea şi întărirea neamului şi peste tot între învăţăturile ei revelate şi manifestările sufletului etnic s-a creat o sinteză, care a făcut fiecărui neam Biserica familiară.
Fenomenul acesta poate fi urmărit în toată istoria poporului român, ca şi în viaţa lui contemporană. Mai mult chiar ca la orice popor ortodox, Biserica a avut în istoria neamului românesc un rol de primul ordin.
S-a spus că persistenţa poporului român, ca o insulă într-un ocean de puternice şi dinamice rase străine, este o enigmă.
(...) Că poporul român are din primele veacuri un creştinism care vorbea în limba lui, ne-o arată faptul că cuvintele de temelie ale credinţei sale creştine sunt de caracter latin (biserică, botez, Crăciun, întrupare, Cruce, etc) şi nu slavone, cum ar fi trebuit să fie dacă primea creştinismul după veacul al V-lea, sau dacă ar fi început să vorbească despre ale credinţei în limba slavonă, după ce a ajuns în contact cu slavii şi s-a introdus în bisericile sale liturghia slavonă.
Astfel aceeaşi credinţă de origine răsăriteană a ajutat poporului român să rămână întreg pe lângă acelaşi grai.
Românii din Transilvania persistând în ortodoxie îşi conservau originalitatea faţă de popoarele din Apus cu care erau în contact, şi care s-ar fi putut servi de limba latină a Bisericii ca de cel mai ispititor mijloc de atracţie. Dar în acelaşi timp rămânând în credinţa una cu Românii de pretutindeni, se păstra între ei şi aceia o legătură şi un factor de circulaţie în plus.
În acelaşi timp, în latinitatea nepericlitată de slavism a românismului transilvănean, cu care prin credinţa ortodoxă se păstra în cea mai deplină comuniune, Românii din răsăritul şi sudul Carpaţilor aflau o întărire a fiinţei lor etnice în faţa slavonismului. Servindu-se de latinitate în faţa slavonismului, iar de ortodoxie în faţa ispitelor de la Apus, neamul românesc şi-a avut în această sinteză miraculoasă puterea de apărare şi de conservare.
Rolul acesta l-a împlinit Biserica ortodoxă în istoria poporului român numai pentru că s-a identificat cu soarta şi fiinţa lui.
Ortodoxia a dat în aceste veacuri neamului românesc puterea să împlinească rolul de cruciat al Europei. Prin poziţia lui geografică aşezat mai spre interiorul Europei, dar prin credinţă legat de sud-estul căzut în nenorocirea robiei, poporul român a fost cel mai de seamă sprijin al acestui sud-est. În credinţa ortodoxă a găsit atât puterea de apărare a fiinţei sale, cât şi de ajutorare a popoarelor balcanice.
Însă nu numai prin războaie a susţinut nădejdea acelor popoare, ci şi prin alte ajutoare.
Toate patriarhiile ortodoxe, toate mânăstirile de la Muntele Athos şi din întreg Răsăritul robit, s-au împărtăşit din belşug din daniile Principatelor Române, fără de care aproape că n-ar fi putut continua să existe. „Nici un alt popor pravoslavnic n-a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut Românii”, spunea rusul Porfirie Uspensky (Hristiankij Vostoc, Afon, vol.III, pag. 3). A şaptea parte din teritoriul Principatelor erau moşii închinate mânăstirilor din Răsărit.
(...) Dar prin ortodoxie influenţa poporului român s-a extins civilizatorie şi spre slavii de dincolo de Nistru. Pe temeiul documentelor istorice, ruşii şi-au primit creştinismul de la Constantinopole şi multă vreme Biserica lor a fost condusă de mitropoliţi greci. Însă în răspândirea şi întărirea creştinismului rusesc nu se poate să nu fi avut un rol însemnat românii, care erau vecini de graniţă şi aveau crestinismul din veacurile II-IV. Ţinuturile dintre Nistru şi Bug şi Crimeea, adică chiar primele ţinuturi încreştinate ale Rusiei au fost totdeauna împânzite de colonişti români aşezaţi statornic acolo, sau de ciobani care petreceau câtva timp. Iar într-un moment de mare primejdie, ortodoxia Ucrainei a fost salvată de catolicismul pe care voiau să i-l impună regii Poloniei, de către românul Petru Movilă, mitropolit de Kiev.
Rolul jucat de acesta e simbolic pentru toată misiunea ce a împlinit-o poporul român ca punte între Apus şi Răsărit. Studiind în Polonia, unde a deprins limba latină şi a cunoscut teologia catolică, el a dat Bisericii ortodoxe din Ucraina întâi şi apoi de peste tot, prin Sinodul de la Iaşi din 1642, vestita Mărturisire ortodoxă.
Legat de Răsărit, prin ortodoxie poporul român a adus în slujba ei, ceea ce putea oferi în aceea vreme situaţia avansată a Europei latine.
Ortodoxia rusă, subminată de tulburarea staroviertă şi de ispitele catolicismului, s-ar fi prăbuşit în haos dacă nu-i venea în ajutor un latin ortodox.
Pe de altă parte, poporul român, dacă n-ar fi fost legat de răsăritul si de sud-estul Europei prin comunitatea de credinţă, ar fi privit indiferent la prăbuşirea ortodoxiei, la lichidarea popoarelor din sud-est şi la întoarcerea slavilor de la Răsărit în cine ştie ce haos. În acelaşi timp, în ansamblul Europei apusene, situaţia lui periferică nu i-ar fi permis să fie altceva decât o anexă Europei însăşi, nu i-ar fi putut aduce imensul serviciu pe care i l-a adus.
Latinitatea, ca legătură cu Apusul, în împreunare cu ortodoxia, ca legătură cu Răsăritul, au făcut din poporul român un însărcinat al Europei pentru susţinerea popoarelor din răsărit şi sud-est. Dacă însemnătatea unui popor se măsoară cu rolul pe care l-a jucat în soarta unui ansamblu mai mare de neamuri, poporul român poate prezenta dovezile unor servicii care sunt extraordinari de mari în raport cu neamurile vecine.
Poporul român este prin latinitatea şi ortodoxia sa o punte între Apus şi Răsărit. Prin el s-a susţinut în mare măsură legătura între cele două părţi ale Europei. Fără de el, Răsăritul ar fi rămas în afară de zona de putere şi de influenţă a Apusului. Unde e trecerea prea bruscă, nu e nicio trecere.
- fragmente din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat Biserica Românească, publicat în Telegraful Român, 1942
