Sfinţenie şi martiraj în poezia lui Andrei Ciurunga

Sfinţenie şi martiraj

Cunoştinţa şi conştiinţa sfinţeniei dobândite prin martiraj sunt şi ele prezente ca temă poetică. Poemul Simplitate este profetic chiar. Referindu-se la acea „într-o zi”, în care omul se  va scutura de zgura ruşinii şi a nemerniciei, poetul o stabileşte cu exactitate în timp: atunci când „copiii de acum (vor fi – n.n.) oameni mari”. Versul „nimeni  nu va plânge pe gropile noastre” e tulburător, însă motivaţia lipsei lacrimei vine lămuritor şi înălţător: „că prea vom fi ai tuturor atunci”.

Dacă până acum am vorbit despre o identificare a prezentului cu trecutul, iată că acum e mărturisită conştiinţa apartenenţei prezentului la viitor: nu ne aparţinem, pare a spune poetul, aşa cum stejarii nu-şi aparţin, ci-s rostuiţi ca mărturie a dăinuirii peste timp; aşa cum izvoarele nu sunt ale lor însele, ci sunt lăsate spre a oferi „răcoare” de viaţă veşnică. În acest context înţelegem rostul omului de a deveni sfânt, astfel fiind „al tuturor”.

Tot despre sfinţenie vorbeşte şi poezia Veşnicie, de data aceasta făcând apel direct la vieţile sfinţilor, mai exact la capacitatea de a înfrânge durerea fizică:

„Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,

(...) Ne rup în două, nu mai curge sânge,

Ne trag în săbii, nu simţim măcelul”, sau la puterea de a îmblânzi fiarele („am îmblânzit şi lanţul şi celula”). Considerăm că aici omonimul fiare este de fapt polisemantic, căci, personalizate, lanţurile şi celula devin asemeni fiarelor sălbatice, ameninţând permanent deţinutul ca-ntr-o infinită arenă a morţii.

Întâlnim aici chiar atitudinea firească, voievodală a domnului Constantin Brâncoveanu, care asistă demn la martirajul fiilor săi, primind cununa sfinţeniei prin jertfa pentru Hristos:

„Nimic din ce-a ucis nu ne ucide,

purtăm în trupuri sorb de apă vie.

Şi ce dacă ni-s feţele livide?

Şi ce dacă ni-s pruncii în robie?”

Este un „şi ce dacă” ce nu se traduce prin indiferenţă, ci dimpotrivă, prin asumare a destinului cu orice preţ.

Acest „cu orice preţ” este şi el mărturisit în amănunt în poetica lui Ciurunga, în versuri ale căror titluri trădează condiţiile inumane de detenţie sau doar numesc obiecte, senzaţii, stări sufleteşti specifice spaţiului carceral.

Intra muros surprinde o descriere rece, sumbră a închisorii, caracterizată prin masivitate, întuneric, totală lipsă de estetic, sugerând permanent moartea. „Zidurile paralele”  par a fi margini de cavou, ferestrele sunt înşelătoare, totul este inert şi ruginit, până şi „timpul nostru şi-a oprit bătaia”. Este un hău, un abis din care singura scăpare este poteca din vis „spre câte-o vatră”. Interesant este folosit verbul „robeşte” atribuit „veacului douăzeci” care, metaforic, transformă timpul concomitent în rob şi temnicer.

În acelaşi timp, Hotar şi treaptă este temniţa, suferinţă prin înlănţuire şi mântuire prin descătuşare, căci sufletul:

„printre gratii şi-a deschis

până sus la stele

sfinte candele de vis

(...) ce vestesc din infinit

(...) timpul încă nevenit

care va să vie”. (Jilava)

Toate dorurile şi luptele rămân prizoniere beznei. Doar sufletul, prin moarte, se poate elibera, vestind astfel învierea spre viaţa veşnică. Trupul rămâne şi el captiv suferinţelor, căci în dureri s-a născut, este firesc ca tot astfel să revină lutului. Foame, oboseală, frig, lipsa aerului, bătaia, liniştea, oboseala, inerţia, munca epuizantă, neodihna – iată doar câteva dintre supliciile pe care trebuie să le înfrunte lutul spre a elibera sufletul, ca să poată cânta cu îngerii:

„Mare fie-Ţi, Doamne, mila,

c-ai trimis cu sfânt temei

rândunele la Jilava

şi la Gherla porumbei”. (Solii mei)

Iată o cutremurătoare invocare a lui Dumnezeu-Tatăl. Poetul aduce prinosul de jertfă al neamului printr-o imagine care cuprinde în sine suferinţa sa de veacuri:

„Sub cerul ţării cătrănit sinistru,

S-a răstignit Hristos ca la-nceput,

Cu palma stângă sângerând pe Nistru,

Cu palma dreaptă înflorind pe Prut”.

Hristos îmbrăţişând în Răstignire rana cea mare a ţării: Basarabia – iată cum vede Ciurunga supliciul aproape permanent al neamului. Este proiectarea la scară mărită a poemului gyrian As´noapte Iisus.... De data aceasta Mântuitorul nu pătrunde în spaţiul carceral, care aici este extins la întreaga provincie românească răpită, ci îl cuprinde întru răstignire, întru jertfă mucenicească, întru „presimţita noastră înviere”. Căci suferinţa este „realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a crucii”[1].

Prof. Dr. Crina PALAS

---

[1] Părintele Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, Galaţi, Editura Cartea ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp.30-31

Cazul Tanacu: pedepsiţi de tribunal, abandonaţi de ierarhie (scurt comentariu medico-legal)

În vara anului 2005, avocatul grupului Tanacu, d-l Antonie Popescu, a solicitat Aso­ciaţiei “Christiana”, ca asociaţie medical-creştină, un punct de vedere asupra evenimentelor şi datelor medicale legate de cazul Tanacu. D-l avocat An­to­nie Popescu ne-a pus la dispoziţie pentru analiză copiile documentelor medi­cale aparţinând so­rei Irina, care a decedat în con­diţii încă neelucidate. Precizăm că punctul de vedere al unei aso­ciaţii filantropice are valoarea unei probe extrajudiciare, iar pentru publicul larg reprezintă dreptul la opinie şi o modalitate de a descoperi diferite ipoteze de lucru pe calea anevoioa­să spre adevăr.
Cercetând fişa de solicitare cu nr. 667/15.06.2005, ora 11.28, emisă la sediul central al Serviciului de Ambulanţă Judeţean Vaslui, credem că trebuie cla­rificate mai multe aspecte.
A fost sora Irina decedată la ora 12 sau încă mai trăia? Această întrebare este legitimă prin faptul că în aceeaşi fişă de salvare se descriu semnele negative de viaţă şi câteva din semnele de moarte reală, iar, pe de altă parte, s-a montat o perfuzie şi s-au încercat manevre de resuscitare. Pe aceeaşi fişă se descriu lividităţi (care apar la 1-2 ore de la deces), dar şi ri­gi­ditate cadave­rică, despre a cărei to­po­grafie nu se spune ni­mic (era bine de precizat, deoarece rigiditatea apare la 2-6 ore de la deces şi cuprinde articulaţia temporo-man­di­bulară, iar rigiditatea generalizată apare la 8-12 ore de la deces). Este de dorit ca avocaţii grupului Tanacu să încerce să obţină mărturii asupra momentului morţii. În cazul în care sora Irina nu era decedată la sosirea salvării, atunci doza de adrenalină montată în perfuzia cu ser fiziologic depăşeşte dozele prevăzute în nomenclatorul de medicamente. Acest lucru este esenţial de cercetat pentru o expertiză medico-legală autorizată, cerându-se pă­rerea unor toxicologi competenţi.
Actul emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vaslui referitor la “necropsia cadavrului numitei Cornici Maricica Irina” se cheamă “constatări preliminarii” şi pune următoarele semne de întrebare:
- descrie “agitaţie psihomotorie severă” şi este mai degrabă o lecţie de fizio-patologie decât un pro­tocol necroptic, pentru că vorbeşte fără sus­ţinere obiectivă de “incapacitatea eliminării produ­şi­lor de metabolism”, de “dezechilibre acido­ba­zi­­ce şi electrolitice”, de “integritatea morfo-func­ţio­­nală a sistemului nervos central” (?!), de “stare de şoc hipovolemic”, de “perfuzie tisulară inadecvată” etc.;
- raportul de necropsie susţine afirmativ starea de deshidratare, dar nu descrie obiectiv semnele deshidratării pe care le reproducem aici din cartea Medicina legală în practica judiciară de Vladimir Beliş (Ed. Juridic, pp. 47-48): micşorarea globilor oculari, pete Liarché, aspectul cartonat al plăgilor, tegument indurat, uscat;
- nu se face nici o menţiune privind conţinu­tul gastric; dacă totuşi examenul toxicologic va spu­ne ceva, rezultatul trebuie confruntat cu declaraţiile martorilor privind alimentarea sau neali­mentarea victimei;
- examenul necroptic sugerează – în opinia medicului legist de la Vaslui – posibilul deces al victimei în ziua de 15 iunie, la ora 10.00, dar nu argumentează în nici un fel această afirmaţie, cu atât mai mult cu cât medicul de la salvare vor­­beşte cu 24 ore în urmă de lividităţi şi rigidi­ta­te, dar fără să le descrie aspectul (ceea ce ar fi re­prezentat un bun indiciu asupra orei decesului);
- în fine, surprinde uşurinţa cu care medicul legist formulează verdictul “crimă”, cu toate că anexa 2 (articolul 2) din Codul deontolo­gic al Co­legiului Medicilor din România îi recoman­dă pru­denţă, în condiţiile în care expertiza me­dico-le­gală este departe de a deţine toate probele nece­sa­re. Această menţiune, ca şi întregul stil al acestui raport, demonstrează tendenţiozita­tea medi­cu­lui legist de a incrimina exclusiv gru­pul Tanacu.
După câteva luni se face exhumarea cadavrului şi, găsindu-se antebraţul neputrezit, medicul legist – expert al părţii – constată la locul injecţiei semne vitale (tromboză), dovadă că sora Irina trăia când i s-a făcut injectarea de adrenalină. (Vezi Adevarul despre Tanacu: Irina Cornici a murit ucisa de paramedici cu doze prea mari de adrenalina injectate in inima)
În 22 decembrie 2005, Dan Gheorghiu, medic primar de medicină legală din Constanţa, desemnat de Daniel Corogeanu şi de cele patru călugăriţe, în calitate de expert-parte, a ajuns la concluzia că moartea Irinei Cornici a fost cauzată de o eroare medicală făcută de medicul ambulanţei, care îi administrase tinerei şase fiole de adrenalină. Raportul medico-legal a fost contestat de medicii din Vaslui şi de expertiza Institutului Medico-Legal “Mina Minovici” din Bucureşti.
Redăm concluziile Raportului medico-legal al Dr. Dan Gheorghiu, medic primar medicină legală, expert al părţii:
1. Moartea numitei Irina Cornici a fost violentă.
2. Moartea s-a datorat unei insuficienţe cardiace acute survenite în urma administrării contraindicate şi incorecte şi ca mod şi ca doză (mare) de adrenalină.
3. Leziunile de violenţă constatate au putut fi produse prin comprimare de corpuri dure – contenţie. Sunt minore şi nu au legătură cu cauza morţii. Leziunea de violenţă de la nivelul cotului drept a fost produsă prin înţepare cu ac de seringă, în timp ce victima trăia.
4. Având în vedere existenţa elementelor de reacţie vitală (tromb şi infiltrat hemoragic) apărute în urma puncţiei venoase pentru montarea perfuziei, momentul morţii din 15.06.2005 poate fi stabilit în intervalul situat între orele 12.00 şi 13.20.
5. Din datele medicale existente rezultă că victima era în evidenţa secţiei de Psihiatrie Vaslui cu schizofrenie de tip dezorganizat. Afecţiunea psihică, precum şi tratamentul aplicat la internarea din 21.04.2005 în secţia Psihiatrie nu au legătură cu cauza morţii.
Prezentăm şi Comunicatul de presă al Biroului de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române nr.1161/7 iulie 2005 referitor la cazul preotului Daniel Corogeanu de la Mănăstirea “Sfânta Treime” de la Tanacu, judeţul Vaslui:
Atât în relatările presei, cât şi din raportul Episcopiei Huşilor, Sfântul Sinod a luat act cu uimire, consternare şi durere de faptul că în Mănăstirea “Sfânta Treime” din localitatea Tanacu, judeţul Vaslui, sub pretextul unei exorcizări, ieromonahul Daniel Corogeanu, secondat de patru călugăriţe, a supus-o pe tânăra soră Irina Cornici unui inadmisibil regim de suferinţă fizică, ceea ce a dus la moartea victimei. Exorcismul, adică suita de rugăciuni pentru alungarea duhurilor necurate, face parte din doctrina şi practica Bisericii Universale, cu temeiuri în Sfânta Scriptură, şi constă exclusiv din rugăciuni însoţite de stropire cu aghiazmă şi ungere cu untdelemn sfinţit.
Orice acte sau proceduri în afara acestora, de natura celor folosite la Tanacu, se constituie în abateri grave de la disciplina bisericească. Sub presiunea extremă a gravităţii acestui fapt şi în urma refuzului celor împricinaţi de a se supune primelor măsuri disciplinare ale autorităţii bisericeşti, conducerea Episcopiei Huşilor s-a văzut în situaţia ca, în regim de urgenţă, să aplice sancţiuni maxime ieromonahului Daniel Corogeanu şi celor patru călugăriţe,
Sancţiuni de care Sfântul Sinod ia act. Pe fondul statutului incert al Mănăstirii “Sfânta Treime” şi al sustragerii acesteia de sub controlul Episcopiei Huşilor, tragicul eveniment de la Tanacu este primul de acest fel în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi în nici un caz nu poate fi emblematic sau definitoriu pentru Ortodoxia românească, după cum nu există nici pericolul ca el să devină contagios în mediile monastice sau parohiale.
Întrucât principiul sinodalitătii îl implică şi pe acela al co-responsabilităţii, Sfântul Sinod a hotărât ca fiecare ierarh să ia măsuri şi să vegheze permanent, în eparhia sa, asupra respectării cu stricteţe a Sfintelor Canoane, a rânduielilor liturgice şi a hotarârilor Sfântului Sinod, aşa încât excesele rituale să fie, după caz, eliminate sau prevenite, cu aplicarea de sancţiuni împotriva vedetismului sau a substratului pecuniar care, de obicei, le generează.
După cum se vede din acest comunicat, Sinodul Sfintei noastre Biserici a incriminat grupul Tanacu cu mult înaintea judecăţii civile (ceea ce de fapt a uşurat mult tribunalului civil sentinţa pe care a dat-o).
Istoria Bisericii Universale ne vorbeşte despre vremurile în care, dacă un monah sau un preot era chemat în faţa tribunalelor civile, episcopul lui îl însoţea în sala tribunalului şi îl susţinea cu prezenţa şi cu rugăciunea sa. Nu a fost şi cazul grupului Tanacu. Ba dimpotrivă…

Extras din lucrarea Prigoana cea dinauntru. Autori: Pr. Prof Dr. Mihai Valică, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă.

Sursa: tanacu.ro/

Monahul Filotheu despre Cazul Tanacu

 

M-am îngrozit citind ziarele românesti care relateaza despre cazul parintelui Daniil de la Tanacu. “Criminalul cu barba rosie” trebuie sa moara, striga la unison toata presa. “Rastigneste-l”, striga presa. Si daca el a fost acuzat de practici medievale, acuzatorii lui traiesc în plina antichitate, asta e limpede.
Ce a facut parintele Daniil? A primit în manastirea sa de maici o sora declarata ca avînd serioase probleme psihice. A facut bine? Daca el a crezut ca o poate ajuta punînd multa dragoste si atentie si luptînd cu armele Bisericii (rugaciunea si postul) împotriva bolii ei, atunci Dumnezeu sigur ca nu a trecut cu vederea fapta sa. Învatatura Sfintilor Parinti spune ca traind înconjurat de oameni cu multa dragoste si facînd ascultare, chiar daca esti bolnav mintal, boala se poate vindeca, într-o mai mare sau mai mica masura. Si, cu adevarat, a primi în obstea ta, în familia ta, un asemenea caz este dovada de barbatie (unii vor zice mîndrie draceasca, dar as întreba un asemenea om mîndru cît poate sa rabde lînga un bolnav psihic; va zic de pe acum: nici macar o zi; e nevoie de multa smerenie si dragoste ca sa rabzi neputintele acestor oameni pe care de multe ori familia îi leapada prin spitatele de psihiatrie). Eu cred ca fapta parintelui a fost dupa Evanghelie (care spune clar: “Pe cel ce vine catre Mine nu-l voi scoate afara” (Ioan 6:37).
Aspectul 2: ce competenta are un medic pentru a face diferenta între un schizofrenic si un îndracit? Raspunsul: nici una. Si iarasi nu înteleg de ce credem un medic care pune un diagnostic (si cît de priceputi sînt ei la diagnostice se vede din faptul ca alearga lumea pe la 3-4 spitale ca sa afle ce boli are) este crezut pe cuvînt, iar un duhovnic care se lupta cu duhurile cele rele zi de zi este catalogat drept nebun? Din cîte am auzit, parintele Daniil era duhovnic de ceva ani, iar cît de bun duhovnic este s-ar putea vedea si din faptul ca obstea sa numara aproape 25 de suflete (cel putin asa am citit în ziare). Sa fie limpede tuturor: nimeni nu vine la manastire pentru ca nu are ce face acasa si nimeni nu se da pe mîna unuia care nu are habar de duhovnicie. Am auzit, cu mult înainte de scandal, ca îl cauta lumea din zona Vasluiului pentru spovedanie, si ca parintele ar fi scos multi atei si multe suflete pierdute în noaptea patimilor si le-ar fi adus la Hristos. Mie mi-e limpede ca parintele Daniil face parte dintre generatia de duhovnici tineri foarte cautati de lumea de azi pentru priceperea lor în ale duhovniciei. Si daca parerea lui a fost ca Irina nu e nebuna cu capul (si cum ar fi putut sa fie nebuna o fata care a lucrat ca baby-sitter în Germania? S-ar presupune ca trebuia sa aiba capacitatea de a vorbi o limba straina si ca avea suficienta dragoste ca sa stea cu copiii altora, ceea ce ma face sa cred ca diagnosticul medical a fost o minciuna), ci ca s-a îndracit, atunci ar fi trebuit crezut pe cuvînt.
Sora Irina a început sa aiba crize. Sa zicem ca presa si medicii sai au dreptate, iar crizele erau de schizofrenie si nu de îndracire. Dar cum te apuca crizele tocmai cînd se fac slujbe în biserica si ti se citesc rugaciuni? Mi-a fost dat sa vad doua cazuri de schizofrenie pîna acum si va pot spune ca oamenii aceia nu reactionau deloc la slujbe si nu intrau în criza cînd erau în biserica si li se citeau rugaciuni. Mai mult, nu se linisteau aproape deloc prin citirea molitfelor, ci doar dupa ce-si luau pastilele. Iarasi, din ceea ce am citit în presa, înteleg ca dupa ce i se citeau rugaciuni sora Irina îsi revenea. Si atunci nu îi vom da dreptate parintelui Daniil o data mai mult?
Am fost la multe Sfinte Masluri în multe manastiri si am vazut multe cazuri de îndraciti (îndracirea nu se poate cataloga cu mijloacele medicinei care neaga existenta sufletului). Pe multi i-am tinut cu mîna mea si i-am imobilizat în vremea Maslului. Am vazut limpede ce putere ne-omeneasca au diavolii cînd un îndracit intra în criza. Am vazut jumatate de biserica golindu-se în jurul unei fete care a fost trîntita si a început sa scoata sunete înfioratoare. Va rog sa ma credeti ca duhurile cele rele raspîndesc o senzatie de teama, o frica ce îti intra în oase si te trimite departe de cel posedat. Putini sînt cei care dau dovada de barbatie la un Maslu cînd e vorba de a imobiliza un îndracit.
A fost un caz în care atîta putere avea diavolul în fiinta ce o tineam încît eram 4 insi si cu greu, cu toata puterea noastra, abia puteam sa o tinem la podea. Un om nu poate sa aiba asemenea putere, nu. Si aici vine cazul Tanacu: puteau maicile sa tina o îndracita cînd avea crize? Nicidecum. Trebuia legata. A fost legata cu funii, de mîini si de picioare, dar s-a dovedit ca nu e de ajuns, pentru ca era înca cu neputinta de stapînit. Si atunci au imobilizat-o. Presa spune ca au imobilizat-o pe o cruce. Eu nu stiu daca a fost asa, dar cînd am citit despre caz am zis: ce idee buna! Stiu, aici veti spune despre mine ca sînt nebun, retrograd, fanatic, etc, dar eu nu am de spus decît “Crucea Ta, Doamne, arma împotriva diavolului ne-ai dat-o noua”, asa cum cînta Biserica de la Hristos încoace. Asa ca nu pot sa spun decît ca, singurul pericol pe care îl vad este de a batjocori Crucea lui Hristos prin legarea unui îndracit pe ea. Dar cum nu pentru a batjocori Crucea a fost legata saraca fata, ci pentru a se însanatosi, cred ca Dumnezeu nu ma va bate pentru ca m-am bucurat de ideea de a o lega pe cruce si nici pe cei care au facut-o nu îi va osîndi. Dar pîna acum nu am aflat din presa daca a fost o cruce sau au fost niste scînduri, nu am vazut nici o fotografie. I-au pus calus în gura? Numai cei ce au vazut îndraciti la slujbe pot spune ce tulburare pot face acestia. Iar daca vrei sa faci o slujba în tihna, cel mai bine e sa îl scoti afara. Dar si ei, îndracitii, au mult folos din prezenta la slujba. Avem cazul de la Sihastria, din 1992, cînd o fata, Maria, care avea multime mare de draci, s-a tamaduit dupa 7 Sfinte Masluri si 9 Sfinte Liturghii.
Parintele Daniil era singurul slujitor la manastirea Tanacu. Pravila Bisericii spune ca preotul nu poate face singur Sfîntul Maslu, ci este nevoie de doi preoti, cel putin. În situatii de mare necesitate preotul singur poate face Sfîntul Maslu, Taina pe care Biserica o are pentru însanatosirea tuturor celor bolnavi, trupeste sau sufleteste. Asa încît ceea ce i-a ramas parintelui de facut era doar citirea rugaciunilor din Molitfelnic. Si pentru însanatosirea celor bîntuiti si stapîniti de duhuri necurate avem în molitfelnic mai multe rugaciuni, între care cele mai puternice sînt cele ale Sfîntului Ioan Gura de Aur si mai ales cele ale Sfîntului Vasilie cel Mare. Toti preotii pot sa citeasca aceste rugaciuni, ori de cîte ori li se cere. Parerea unui reprezentant al Patriarhiei ca Molitfele (Rugaciunile) Sfîntului Vasilie se citesc o data pe an, de 1 ianuarie, este cea mai mare minciuna posibila, de vreme ce în Molitfelnic scrie clar ca sînt pentru alungarea duhurilor necurate si tamaduirea bolilor. A, ca este obligatoriu (dupa tipic) sa se citeasca Molitfele de 1 ianuarie, acesta e un alt aspect. Deci nimic spectaculos în faptul ca un preot citeste Molitfele. Ba chiar laudabil, pentru ca arata ca îi pasa de durerea sufletelor crestinilor. Si nimic spectaculos în citirea Molitfelor, pentru ca îndrazneala cea mare a unui preot, care îl ridica în cinste mai mult decît orice împarat si stapînitor al lumii, este savîrsirea Sfintei Liturghii, adica aducerea pe Sfînta Masa a Facatorului si Ziditorului tuturor celor vazute si nevazute, adica a lui Hristos Dumnezeul nostru. Caci cu Dumnezeu ne împartasim în Sfînta Împartasanie. Si daca am îndrazneala de a savîrsi Dumnezeiasca Liturghie, nu am îndrazneala de a citi niste rugaciuni de alungare a dracilor?
Ceea ce într-adevar trebuie stiut este ca ura diavolului împotriva celor ce citesc Molitfele este foarte mare. Si orice citire a Molitfelor fara un pic de pregatire duhovniceasca se lasa cu mari ispite. Acesta este motivul pentru care majoritatea preotilor se tem sa citeasca Molitfele Sfîntului Vasilie cel Mare. Teama! Deci s-ar cuveni sa ne uitam cu atentie la cei ce citesc Molitfele, pentru ca acestia pot fi de doua feluri: ori niste crestini traitori si tematori de Dumnezeu, carora nu le este teama de draci, ori niste nebuni. Si cred ca am aratat mai sus ca parintele Daniil nu poate fi considerat nebun. Un nebun nu face o manastire din nimic si nu reuseste sa adune în jurul sau atîtea suflete. Si pentru ca am vorbit de pregatire, e bine sa stiti ca dupa pravila, cel mai bine ar fi ca si preotul, si cel bolnav sa posteasca înainte de citirea rugaciunilor. Mîntuitorul le-a zis foarte clar Sfintilor Apostoli: “Acest neam [de draci] nu iese decît cu rugaciune si cu post” (Matei 17:24). Si am aflat din presa ca au postit cu totii: si fata, si parintele, si obstea. E bine ca au postit? Raspunsul cred ca îl aveti. Mai ales ca îmi aduc aminte de niste îndracite carora li se dadea mîncare de post, iar ele strigau: “Nu vrem, nu vrem! Dati-ne carne si vin!”
Dupa cele trei zile de post si rugaciune purtarea de grija a lui Dumnezeu a rînduit ca Irina sa-si revina. A fost deplin constienta si a vorbit cu maicile. Au dezlegat-o si i-au dat sa manînce. Toata lumea a fost bucuroasa ca Dumnezeu a ascultat rugaciunile facute la Tanacu. Dupa aceea au mers în gradina si s-au asezat pe iarba. Aici este momentul cînd a intrat în coma. M-am gîndit ca dupa zbuciumul avut în acele zile, la care daca adaugam postul ajungem repede la concluzia ca sora a fost vlaguita pur si simplu, prin faptul ca au mers si au stat la soare e cu putinta ca pricina caderii în coma sa fie insolatia. Asta e parerea mea si nu vreau sa fie însusita de nimeni, dar va pot spune ceea ce am trait pîna acum. De aici maicile au chemat salvarea. A fost dusa la spital în coma. La spital a murit.
Avem un alt aspect, daca se mai putea face ceva. Nu stim, aceasta doar Dumnezeu o stie. Din presa am înteles ca unii medici ar fi afirmat ca fata era deja moarta cînd au luat-o. Dar tot din presa am aflat ca i-au pus perfuzii. Ori la morti nu le pui perfuzii, nu?
Moare un om care este posedat. Ce spune Biserica în astfel de cazuri? Pai e cît se poate de limpede: daca dracii sînt pricina mortii, si nu patimile în care te-ai aruncat de buna voie, atunci sulfetul acela este mîntuit. Hristos îl primeste împreuna cu Mucenicii, pentru ca a rabdat chinuri mucenicesti. Pacat ca în cazul de la Tanacu sora Irina nu poate sa vina si sa-si spuna si parerea sa. Cred ca ea ar fi fost omul cel mai în masura sa îsi dea cu parerea.
Cred ca am fost suficient de limpede în ce am scris pîna aici ca sa întelegem ca tot ce s-a întîmplat acolo a fost dupa pravila si nu s-au calcat întru nimic rînduielile Bisericii. Si atunci Dumnezeu le va purta de grija tuturor celor care au fost implicati în caz.
Tot ceea ce este pe lînga cele scrise mai sus tind sa cred ca este de la diavoli, care insufla mintile omenesti fara ca oamenii sa priceapa lucrul acesta atît de subtire. Afirmatii precum “drac de popa”, “criminalul cu barba rosie”, “maici idolatre”, “oameni inculti”, “practici medievale”, “teroare dupa metode inchizitoriale”, “maica crucificata”, “preot nebun si exaltat”, sau ca niciodata în istoria Bisericii nu s-a procedat astfel, sau ca Molitfele Sfîntului Vasilie se citesc doar pe 1 ianuarie, sau ca parintele Daniil nu era vrednic sa slujeasca ori sa citeasca rugaciuni, sau ca manastirea Tanacu este “eretica, nesfintita”, sînt cu adevarat spre rusinea celor ce le-au facut si vor da seama pentru ele. Sa nu credeti vreodata ca Dumnezeu se uita la etichete. El judeca dupa inima si plateste fiecaruia dupa vrednicie, indiferent daca este mirean, preot sau arhiereu.
Boala cea mare a neamului nostru este datul cu parerea. Nimeni nu se poate abtine sa dea mai departe ceea ce aude, fara sa înfloreasca, fara sa puna de la el, fara sa aiba contributia sa proprie. Cu cît o minte este mai slaba si mai bolnava, cu atît ceea ce aude si vede va fi dat mai departe mai deformat. Nu-mi revin dupa ce citesc articolele presei în cazul Tanacu si vad cum un caz nefericit a fost transformat de niste minti antihristice într-o crima abominabila, cu iz de inchizitie papistasa.
Alta boala a noastra este invidia, care se naste din mîndrie si care e mama razbunarii. Multe nu s-ar fi întîmplat si spus, mai ales în sînul Bisericii, daca am fi fost crestini, daca Evanghelia noastra ar fi fost cea propovaduita de Mîntuitorul Hristos si nu anti-evanghelia televizorului si a mass-mediei. Aici s-a vazut cît sîntem de departe de Hristos si cum ne lepadam de El prin faptele noastre. “Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este Împaratia Cerurilor”, zice Iisus Hristos Dumnezeul nostru. Fericit esti, parinte Daniil, daca toata lumea te uraste, iar Hristos te iubeste!
Si sa zicem ca toata minciuna din presa nu ar fi minciuna, ci adevar (ceea ce sa dea Domnul sa nu fie!). Unde este, dar, Sfîntul Ioan Gura de Aur care sa zica si azi: “dati-mi un preot care a gresit, ca sa îl acopar cu haina mea”?
PS: Am scris acest material pentru a îndemna pe cei ce îl vor citi sa nu mai discute atît de mult, sa nu-si mai dea cu parerea, sa nu mai înfloreasca, ci sa aiba inima buna si sa se roage pentru parintele Daniil, care trece zilele acestea prin niste încercari prin care nimeni nu cred ca ar vrea sa treaca. Vad în ispita sa razbunarea dracilor ce au chinuit-o pe Irina. Avem inima de draci daca aruncam cu piatra si îi cerem osînda. Avem inima de oameni daca ne punem în pielea sa. Avem inima de crestini daca spunem ca pentru pacatele noastre s-au întîmplat toate acestea. Cine nu vede în scandalul Tanacu un atac împotriva lui Hristos si a Bisericii Sale este cu adevarat orb.

Monahul Filotheu Balan

Sursa: tanacu.ro

Poezia detenţiei (Andrei Ciurunga). Comuniunea cu morţii

Comuniunea cu morţii

Andrei Ciurunga nu a ocolit nici el acest subiect. Trăind cu moartea laolaltă şi având în faţa ochilor sufleteşti „tăpşane de morminte fără cruci/risipă-n lut de visuri şi de fiere”, poetului îi rămâne neştirbită conştiinţa revenirii prin urmaşi:

„dar vom urca spre inimi ca un fum

pentru nepoţii miruiţi cu pace”.

Atâta doar că această dăinuire se va simţi:

„în alt veleat, când rănile de-acum

peceţi în cartea vieţii se vor face”.

Este un frumos vis de Nemurire de care se agaţă cu toate forţele rămase orice deţinut. Căci nu doar mângâiere ori resemnare este gândul acesta, ci mai ales responsabilitate faţă de misiunea de a fi temelie a viitorului.

        În aceste condiţii viii au obligaţii faţă de morţi. Cea dintâi dintre acestea este o Rugăciune pentru osândiţii căzuţi ridicată „până sus pe scara lunii,/spre scaunul pe care ştim că stai”. Răzbate din versurile acestui poem o duioşie fără seamăn, împletită cu milă, dragoste, respect sau recunoştinţă. Ei, „duşii prea devreme dintre noi”, tovarăşi de vis şi chin, ei, care

„au stat aici, cu noi pe vagoneţi

au dat tribut aceloraşi lopeţi

şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături”, şi-au primit libertatea mai repede, „s-au desfăcut de lanţuri mai curând”, devenind una cu „visele ce dor” şi cu „rănile ce-au rămas doar vise”.

Rugăciunea este simplă şi curge firesc din inima celui care ştie să se roage, iar cererile sunt şi mai simple: „doi bujori pe-obrajii storşi şi galbeni ca tămâia”, în semn de viaţă veşnică; câte un „pui de viorea” în ochii închişi fără lumânare; un „cireş întârziat sub rod” gurilor flămânde. Apoi, adăpare din „Calea laptelui de sus” şi luna în chip de mămăligă să sature o foame înveşnicită în trupurile chinuite – imagine măreaţă de creştinism cosmic trăit cu intensitate maximă.

Ruga nu se opreşte aici, căci se apleacă apoi în faţa „sfintelor căzute-n rugăciune,/mame, surori, logodnice, soţii”. Acestora le aduce poetul prinos de recunoştinţă şi dragoste în versuri de o sensibilitate aparte:

„dă-le tot alintul, toată mierea

din fagurii nescriselor scripturi –

izvoarele, pe frunte, din păduri,

şi din adânc, în suflete, puterea”.

Începută ca rugăciune particulară rostită în numele deţinuţilor, extinsă apoi şi asupra celor dragi de acasă, rugăciunea lui Ciurunga aduce

„(...) într-un glas cu noi

un neam întreg de frunţi însângerate”.

Comuniunea cu morţii este una dintre temele preferate ale lui Ciurunga şi, de fapt, ale întregii poezii de detenţie. O întâlnim în Liturghie ori în Simplitate, în Veşnicie, Jilava sau în Aici e toată ţara. Din viaţă prin moarte în sfinţenie – acesta este traseul spiritual urmat şi urmărit cu tenacitate de cel întemniţat.

Prof. Dr. Crina PALAS

Rostuirea suferinţei în poezia lui Andrei Ciurunga

Şi la Ciurunga întâlnim, ca la Gyr şi Crainic, rostuirea suferinţei. Prefigurat în „mustul rob”, neamul întreg se jertfeşte acum „sub teascul vremii” pentru ca „să curgă slobod vinul ţării mâine”. Vedem aici reiterarea Jertfei Mântuitorului, ale cărui chinuiri au fost îngăduite tocmai spre Înviere. Este suferinţa celui de-acum şi de-aici întru cinstirea celor ce-au fost şi spre libertatea  celor ce vor fi.

Tocmai această înălţătoare idee este mărturisită ca răspuns voievodului Ştefan, întors peste timp să ceară socoteală urmaşilor:

„Când am simţit pe-al ţării trup nepace

m-am răsucit la Putna în mormânt

şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ

de pe pieptarul meu, să vin încoace”

Daniil Sihastru este un amplu poem dramatic închipuit sub forma unui dialog peste veacuri între cei doi sfinţi, voievod şi sfetnic, unul revoltat, aprins, războinic, celălalt cufundat în rugăciune, smerit şi înţelept. Figura voievodului este aprigă şi încrâncenată, în vreme ce tonalitatea versului e trecătoare. Mai mult decât reproş, sunt acuze grave de trădare şi laşitate.

„Vândut-aţi oare hoardelor de-afară

în târgul vremii, una din moşii?

(...) sau nu cumva pe platoşe oţelul

a ruginit prin sutele de ani

de-au spart zăgazul vechii mei duşmani

şi-au slobozit din suliţe măcelul?”

Sihastrul, rămas în timp până azi, martor al veacurilor de lupte şi suferinţe pentru neamul românesc, (semn al sfinţeniei sale, recunoscute şi cinstite încă din vremea domnitorului), oferă un răspuns cutremurător, care-i salvează pe plăieşi de bănuielile dezonorante ale domnitorului şi care, în acelaşi timp, face o radiografie cumplită a vremurilor:

„Potop cumplit de neamuri fără cruce,

se năpusteşte-acum spre crucea ta”,

în vreme ce plăieşii

        „zac în lanţuri, lângă hăul mării,

Şi trag în juguri puse de călăi.

Bicele însă nu le ţin ai tăi

Şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării”.

Înlănţuit şi el lângă „hăul mării”, Ciurunga aşază în vorbele sihastrului toate visurile, toate nădejdile sale, dorinţa de libertate, de eliberare, de luptă. De data aceasta „ei” se preschimbă în „noi”, subliniind din nou că este vorba despre o luptă sfântă ce trebuie purtată, ca datorie de onoare, şi de ostaş, şi de călugăr, căci lupta se va încheia măreţ:

„Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă

Sub nesfârşitul cerului safir,

Să intre neamul tot sub patrafir

Ca să-l primeşti cuminecat acasă”.

Să fie vorba aici despre acasa pământească, numită Moldova şi aflată în „hotarul drept” pe care „vi l-am lăsat întreg”? sau despre acasa Raiului ceresc, în care sfântul voievod îşi aşteaptă neamul în slujba căruia s-a aflat? Indiferent de gândul pe care l-a închis poetul în acest „acasă”, lupta ce se duce, deocamdată mocnit, în adâncul sufletului, va izbucni când se va primi „marele îndemn”.

Până atunci, „scrâşnind de neputinţă” şi reluând, în sens invers, versul lui Crainic „cobor şi mă ridic”, ce devine „urcăm (...) cădem”, respectiv „ne ridicăm (...) şi iar ne prăvălim”, glasul poetic îşi strigă durerea: Noi nu tăcem, şi vede în strigătul său o datorie faţă de sine, de semeni, de morţi, de Dumnezeu, o datorie sfântă faţă de tot ceea ce înseamnă pământ românesc, cu morţi şi cu vii, cu geografie şi cu istorie, şi mai ales cu cer. Deşi, sub povara chinului, sensul este în jos, versurile finale văd coborârea ca pe o îngenunchere pe suişul unor Golgote:

„Urcăm Golgote aspre de credinţă,

Venim spre piscuri tari, îngenunchem

Şi iar ne scuturăm de neputinţă

Cu pumnii strânşi în trup, dar nu tăcem”.

Vedem aici o mărturisire sinceră şi hotărâtă a unui crez ce vine din adâncuri strămoşeşti şi trebuie să meargă mai departe. Nu suferinţa personală, trupească sau sufletească, se regăseşte în sufletul acestui „noi”, sau nu numai aceasta, ci este vorba despre mărturisirea de credinţă a neamului întreg. „Noi” se extinde, astfel, şi în trecut, dar şi în viitor, îmbrăţişând în sine tot ceea ce se poate numi românesc până la judecata din urmă a neamului.

Conştiinţa aceasta a apartenenţei la o comunitate de spirit, de credinţă, de ideal, ce se întinde de-a lungul veacurilor, în istorie, apare des în poezia detenţiei, pentru că vine, în fapt, din credinţa în viaţa veşnică nu doar a persoanei, ci şi a neamului. Gyr mărturisea:

„Ne vom întoarce ca un fum,

Uşori, ţinându-ne de mâini,

Toţi cei de ieri în cei de-acum,

Cum trec fântânile-n fântâni”. (Ne vom întoarce într-o zi)

Şi la Nichifor Crainic apare această dăinuire a strămoşilor în urmaşi:

„În doina dulce-a babei Dochii

Alunec din părinţi în prunci

Şi deschizând pe lume ochii,

În cel de azi sunt cel de-atunci”. (Eu)

Prof. Dr. Crina PALAS

Un mare poet al închisorilor comuniste - Andrei Ciurunga. Dragostea de ţară

      Născut în Cahul (Basarabia) în 1920, Andrei Ciurunga îşi aşază cariera literară încă de la debut sub semnul luptei naţionale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor şi de război (1944). Însă tânărul poet nu se va împărtăşi prea multă vreme din bucuria împlinirii visului de veacuri al românilor, unirea, căci Basarabia va fi din nou răpită, moment în care familia poetului se refugiază în ţară, stabilindu-se la Brăila.

Aici tânărul poet va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene sub pseudonimul Robert Cahuleanu. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică  sub diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conştiinţa literaturii române: Andrei Ciurunga.

În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 pentru „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus şi nu poate fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chişinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor şi de război.

Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuşi îl numeşte. Aici poetul creează în continuare, căci numai mâinile şi picioarele îi fuseseră înlănţuite, în vreme ce sufletul îi rămăsese liber să strige durerea neamului său forţat din nou la robie. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptuşeala unui pieptar de care nu se despărţea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiţii de libertate.

Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris şi difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în ţară, clandestin, cât şi în afara graniţelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenţie o execută la Gherla şi în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic.

În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii(1976), Micul meu atlas (1976), Echivalenţe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârşit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată ţara-i şcoala mea (1989). După 1989 văd lumina tiparului şi versurile de detenţie, precum şi alte volume:  Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare , N-aveţi un surâs în plus? , Poeme cu umbre de gratii , Versuri pentru Ina .

  Am purces la o trecere în revistă sumară a biografiei lui Andrei Ciurunga obligaţi fiind de absenţa interesului manifestat de către critica şi istoria literară recentă faţă de personalitatea literară a acestuia, precum şi a altor poeţi ai spaţiului carceral din România secolului al XX-lea. Punem acest dezinteres pe seama reeducării făcute de regimul comunist mai ales în afara temniţei, în spaţiul larg al puşcăriei exterioare, unde rezultatele au fost fructuoase şi, se pare, de foarte lungă durată.

În continuare ne vom apleca asupra câtorva dintre creaţiile de detenţie ale poetului, încercând, ca şi în cazul lui Radu Gyr sau al lui Nichifor Crainic, să surprindem semnificaţii, trăiri, sentimente panoramice manifestate într-un spaţiu ostil, menit să des-fiinţeze fiinţa umană.

Poezia lui Ciurunga este cutremurătoare. Ofensiv, dur, versul este încărcat cu puteri nebănuite, şi atunci când îngenunchează spre rugăciune, dar mai ales când poartă stigmatul blestemului. Întâlnim aici revolta firească a întemniţatului nevinovat, dragostea faţă de semenul încătuşat alături, conştiinţa responsabilităţii faţă de morţi, duioşia fiului faţă de mamă, a tatălui faţă de copil, a soţului faţă de soţie, dragostea de neam, dorul de Basarabia natală răpită, rugăciune, suferinţă, recunoştinţă şi atât de multe alte sentimente, încât putem spune că poezia de detenţie a lui Ciurunga este o radiografie completă a unui suflet complex. Versurile nu sunt doar o înşiruire stilistică de imagini, ci sunt reprezentări palpabile ale unor trăiri puternice manifestate în cunoscutele condiţii de detenţie.

Spre deosebire de Radu Gyr care spunea Tăcem din gură, Ciurunga, mai tânăr şi, prin umare, mai năvalnic, se îndârjeşte: Noi nu tăcem!. Deci, va da glas unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea în temniţă. Ciurunga strigă în poemele sale: „Eli, Eli, lama sabahtani”, şi nu întâlnim aici  nici negare, nici reproş, nici lipsă de credinţă, ci pur şi simplu un strigăt de durere. O durere venită de veacuri, dintr-un timp aproape imemorial, şi adunată, generaţie de generaţie, în conştiinţa neamului, pe care poetul o răscoleşte şi o glăsuieşte.

Dragostea de ţară

Cea mai adâncă rană sufletească ce provoacă urlet de durere este ciuntirea ţării prin răpirea plaiurilor natale ale poetului. Ţara mea de dincolo de ţară, numită şi „ţara mea de dincolo de ape”, este în acelaşi timp rană şi alinare, durere şi panaceu pentru osânditul din temniţă. Nostalgia României Mari îl îndreptăţeşte să numească vremurile de după Unire „pruncia mea de aur”, însă e o pruncie pe deplin conştientă de rolul pe care dragostea de neam îl are în destinul omului, rol asumat în întregime de Ciurunga:

„Încă din pruncia mea de aur

m-am simţit cu tine cununat”, şi devenit cap de acuzare în cele trei detenţii ale sale:

„De-am strigat apoi că eşti a noastră

tânăra, întreagă şi pe veci,

m-au închis între pereţii reci

şi mi-au pus zăbrele la fereastră”.

Aici, însă, în „temniţa duşmană”, dragostea de ţară capătă dimensiuni mai adânci şi mai profunde. Devine „bandaj pe rana” trupului chinuit, ori „pui de cozonac/ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac” pentru trupul flămând, ori înger de pază şi de întărire în momentele de slăbire a credinţei:

„Dacă şovăi în credinţa mea

simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea

toţi stegarii din Orhei pe-aproape”.

Şi, mai presus de toate,  este lumină în abisul întunecat al temniţei:

„Când îmi dau târcoale bezne grele,

lilieci când se izbesc de grinzi,

numai tu prin noapte îmi aprinzi

policandrul Nistrului cu stele”.

Şi toate astea pentru că este sentimentul firesc, nativ, care a legănat pruncii, a clădit voinici, a îmbărbătat viteji, cuprinzându-i pe toţi într-o horă ce, brusc, „a murit”. Prin urmare, militantului nu îi rămâne decât, hrănindu-se şi adăpându-se cu dragostea de neam, să spere:

„Dar pândesc la drum o primăvară

să întindem iar din prag în prag

hora mare sub acelaşi steag,

ţara mea de dincolo de ţară...”.

Speranţa aceasta e susţinută de conştiinţa datoriei împlinite, care îl îndreptăţeşte pe chinuit să strige din adâncul temniţei, din nou, toate durerile neamului său, pentru care a fost înlănţuit. Nu-s vinovat faţă de ţara mea e un strigăt de resemnare faţă de propria soartă, dar mai ales de dragoste, de admiraţie, de durere, de revoltă, de neîmpăcare cu destinul crud al ţării. Apar aici înşiruite câteva dintre frumoasele trăsături sufleteşti ale românilor: unitatea (prin imaginea horei rotunde „ca o ţară”), credinţa ortodoxă (oglindită în primirea veştii naşterii sfinte, adusă de colindători), bogăţia (materializată, ca la Nichifor Crainic, în „tot belşugul de la vin la grâu”, adică în tot ceea ce încape în taina euharistiei), ospitalitatea etc. Prădarea tuturor acestora aduce răcnet „cu sufletul durut” şi ură faţă de „hotarul de la Prut”.

Experimentată personal, ocupaţia ţării de către „vrăjmaşi”, „haite”, „sutaşi”, „balaur” etc. a marcat profund personalitatea creatoare a lui Ciurunga. „A prăda” şi „a fura” sunt verbe definitorii care au declanşat întreaga rezistenţă şi revoltă poetică, ce a dus, de altfel, la osândă pe poet. Dar, este o revoltă „cu fruntea-n slavă”, binecuvântată deci de pronia divină, în faţa căreia dragostea de neam este la fel de firească precum cea de Dumnezeu.

Iată şi motivul pentru care:

„Pe după ziduri negre, adunată

cum brazii şi-i adună codrul sur

stă ţara noastră, veşnică şi toată,

cu temniceri şi lanţuri împrejur”.

Sub ocupaţia bolşevică, Aici e toată ţara, în lanţuri, în temniţe, în ocne, căci este sfântă datoria de a apăra pământul, istoria, credinţa. Până şi înaintaşii se-adună în temniţă:

„Se rup din calea vremii voievozii

cu mersul şui în stare de ocnaşi (...)

aici e gura care cheamă plebea

să-şi afle răzvrătirilor sălaş”.

Dar nu numai istoria, ci şi geografia ţării se coboară în temniţă, sub chip de „Caraiman de doruri”, ori „Nistru care spumegă vândut” sau „Dunăre de lacrimi şi de stele”.

Prof. Dr. Crina PALAS

Poezia detenţiei. Andrei Ciurunga: Noi nu tăcem

Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi – căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup – dar nu tăcem.

Colindul Sfantului Andrei

Colindul Sfantului Andrei - Corul Seminarului Galati pe video.crestinortodox.ro

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfantul Apostol Andrei

Predica la Sfantul Apostol Andrei

Fiul al Galileei si frate al lui Petru, dintre pescari in soborul Apostolilor intii ai fost chemat,
Andrei cel minunat. Iar de la mormintul tau din Patras chemi popoarele la Dumnezeu si acum ne-ai umplut de bucurie
ca in Romania iarasi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovaduit. (Condacul Sfintului)

Iubiti credinciosi,
Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.

Sfantul Apostol Andrei era frate dupa trup cu Sfintul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, si se indeletniceau cu pescuitul.

La inceput, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfintului Ioan Botezatorul. Apoi, auzind de intruparea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus in Capernaum, unde locuia Domnul si L-a intrebat: Invatatorule, unde locuiesti? Iar Domnul i-a raspuns: Vino si vezi! (Ioan 1, 38-39). Si a ramas cu El in ziua aceea. Astfel, Sfintul Apostol Andrei a fost cel dintii chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.

Nu dupa multe zile, Andrei si Simon-Petru se aflau intr-o corabie cu tatal lor, Iona; voiau sa plece pe mare la pescuit peste. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amindoi la apostolie, zicindu-le: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).

Din clipa aceea au lasat toate si au urmat lui Hristos pina la moarte si inviere, fiind martori ai minunilor si Invierii Lui. Iar dupa inaltarea Sa la cer, tragind sorti unde sa plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfintului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa increstineze mai ales tarile din jurul Marii Negre.

Deci, mai intii a crestinat Armenia, Iviria si Scitia Mare, adica Ucraina de astazi, infigind Sfinta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a crestinat Crimeea, sudul Basarabiei si, trecind pe la Gurile Dunarii, a zabovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe multi din Scitia Mica, adica Dobrogea de azi.

El a stat cu ucenicii sai intr-o pestera din apropiere, unde facea Sfinta Liturghie, de teama paginilor inchinatori la idoli. Pestera poarta numele Sfintului Apostol Andrei pina astazi si se afla in comuna Ion Corvin din sud-vestul judetului Constanta. Astazi s-a construit acolo o minastire mare cu hramul "Sfintul Apostol Andrei".

Dupa ce a hirotonit episcopi si preoti la Tomis - Constanta de azi - Sfantul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia si a ajuns in Peloponez unde a zabovit doi ani in orasul Patras. Aici a crestinat pe multi inchinatori la idoli, a facut nenumarate minuni, a darimat capistile idolilor si a marturisit pe Hristos cu multa putere.

Vazind aceasta ighemonul cetatii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a batut tare si l-a aruncat in temnita cu unii din ucenicii sai. Apoi, vazind ca multi credeau in Hristos prin Sfintul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin rastignire pe cruce in forma de X, dindu-si sufletul in miinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul imparatului Nero.

                                                         Iubiti credinciosi,
Aceasta este viata si patimirea, pe scurt, a Sfantului Apostol Andrei. El a urmat in toate lui Hristos, Mintuitorul lumii. A vestit Evanghelia in multe tari, a darimat capistile idolesti, a botezat nenumarati crestini, a intemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoti si episcopi si a adus la credinta in Hristos mai multe tari, printre care si tara noastra.

Deci noi romanii avem Biserica de origine apostolica, intemeiata in primul secol, dupa inaltarea Domnului la cer. Noi nu sintem crestinati ca popoarele slave catre sfirsitul primului mileniu, pentru ca noi sintem din inceput aici in Carpati si la Gurile Dunarii, pe cind ungurii au venit in Europa in secolul IV, din Mongolia si s-au crestinat in anul 950 de Stefan cel Sfint; iar slavii au venit si ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei si s-au crestinat mai tirziu - bulgarii, in anul 864, sirbii, in anul 868 si rusii in anul 988.

Asa a rinduit pronia divina ca sa primim credinta crestina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade sa fim permanent recunoscatori.

                                                         Iubiti credinciosi,
Sa dam slava lui Dumnezeu ca ne-a rinduit pe Sfantul Apostol Andrei sa ne crestineze si sa ne uneasca cu Hristos prin Botez si pocainta. Sintem o tara crestina de origine apostolica. Sa ne facem vrednici de aceasta tara. Sa pastram cu sfintenie poruncile Domnului scrise in Sfinta Evanghelie si propovaduite de Apostoli. Fara povatuitori nu ne putem mintui si fara preoti buni ratacim calea pocaintei. Dar daca ascultam de Domnul, ascultam si de Biserica.

Sfantul Apostol Andrei ne-a crestinat si a savirsit prima Sfinta Liturghie pe pamintul Romaniei. El ne-a eliberat de demoni si de patimi si ne-a unit cu Hristos prin jertfa si Liturghie. El ne-a invatat cum sa ne mintuim prin smerenie, prin rugaciune si prin iubire.

Sa ascultam de Sfintii Apostoli ca de Insusi Hristos. Sa ascultam de episcopi si de preoti ca de Apostoli, ca ei vor da seama pentru sufletele noastre. Sa nu lipsim de la biserica in sarbatori, ca aici este Hristos cu toti sfintii. Aici este mintuirea noastra, bucuria noastra, viata noastra. Sa nu ascultam pe trimisii lui antihrist, care se leapada de Biserica, de Cruce si de toate cele sfinte.

Apoi sinteti datori sa invatati copiii frica Domnului. Sa faceti misiune si apostolat prin scoli, prin spitale, prin casele crestinilor, prin milostenii si carti sfinte ortodoxe. Dar mai ales in casele dumneavoastra.

Sa traim cu Hristos, sa ajutam la mintuirea copiilor nostri si a celor din jur si nimic sa nu facem fara episcop, fara preot, fara duhovnic. Ei sint apostolii nostri pe pamint. De vom face asa, vom dobindi mintuirea sufletelor noastre, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfantului Apostol Andrei. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Sursa: Crestin Ortodox