Poezia detenţiei (Andrei Ciurunga). Comuniunea cu morţii

Comuniunea cu morţii

Andrei Ciurunga nu a ocolit nici el acest subiect. Trăind cu moartea laolaltă şi având în faţa ochilor sufleteşti „tăpşane de morminte fără cruci/risipă-n lut de visuri şi de fiere”, poetului îi rămâne neştirbită conştiinţa revenirii prin urmaşi:

„dar vom urca spre inimi ca un fum

pentru nepoţii miruiţi cu pace”.

Atâta doar că această dăinuire se va simţi:

„în alt veleat, când rănile de-acum

peceţi în cartea vieţii se vor face”.

Este un frumos vis de Nemurire de care se agaţă cu toate forţele rămase orice deţinut. Căci nu doar mângâiere ori resemnare este gândul acesta, ci mai ales responsabilitate faţă de misiunea de a fi temelie a viitorului.

        În aceste condiţii viii au obligaţii faţă de morţi. Cea dintâi dintre acestea este o Rugăciune pentru osândiţii căzuţi ridicată „până sus pe scara lunii,/spre scaunul pe care ştim că stai”. Răzbate din versurile acestui poem o duioşie fără seamăn, împletită cu milă, dragoste, respect sau recunoştinţă. Ei, „duşii prea devreme dintre noi”, tovarăşi de vis şi chin, ei, care

„au stat aici, cu noi pe vagoneţi

au dat tribut aceloraşi lopeţi

şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături”, şi-au primit libertatea mai repede, „s-au desfăcut de lanţuri mai curând”, devenind una cu „visele ce dor” şi cu „rănile ce-au rămas doar vise”.

Rugăciunea este simplă şi curge firesc din inima celui care ştie să se roage, iar cererile sunt şi mai simple: „doi bujori pe-obrajii storşi şi galbeni ca tămâia”, în semn de viaţă veşnică; câte un „pui de viorea” în ochii închişi fără lumânare; un „cireş întârziat sub rod” gurilor flămânde. Apoi, adăpare din „Calea laptelui de sus” şi luna în chip de mămăligă să sature o foame înveşnicită în trupurile chinuite – imagine măreaţă de creştinism cosmic trăit cu intensitate maximă.

Ruga nu se opreşte aici, căci se apleacă apoi în faţa „sfintelor căzute-n rugăciune,/mame, surori, logodnice, soţii”. Acestora le aduce poetul prinos de recunoştinţă şi dragoste în versuri de o sensibilitate aparte:

„dă-le tot alintul, toată mierea

din fagurii nescriselor scripturi –

izvoarele, pe frunte, din păduri,

şi din adânc, în suflete, puterea”.

Începută ca rugăciune particulară rostită în numele deţinuţilor, extinsă apoi şi asupra celor dragi de acasă, rugăciunea lui Ciurunga aduce

„(...) într-un glas cu noi

un neam întreg de frunţi însângerate”.

Comuniunea cu morţii este una dintre temele preferate ale lui Ciurunga şi, de fapt, ale întregii poezii de detenţie. O întâlnim în Liturghie ori în Simplitate, în Veşnicie, Jilava sau în Aici e toată ţara. Din viaţă prin moarte în sfinţenie – acesta este traseul spiritual urmat şi urmărit cu tenacitate de cel întemniţat.

Prof. Dr. Crina PALAS