12.11.10

Sfantul Ioan Gura de Aur despre rugaciunea in comun


Dar de ce oare le spun acestea? Pentru că dacă noi facem rugăciuni şi cereri pentru voi toţi, deşi suntem atât de departe de această lucrare duhovnicească, apoi cu atât mai mult sunteţi datori voi a face aceasta. A se ruga unul singur pentru mulţi, este lucru foarte îndrăzneţ, şi are nevoie de mult curaj, pe când a se aduna mai mulţi la un loc şi a face cereri şi rugăciuni pentru unul singur nu e cu nimic greu. Fiecare atunci îşi face rugăciunea, nu atâta încrezându-se în propriile sale puteri, pe cât încrezându-se în mulţime şi în înţelegerea ce stăpâneşte printre dânşii, căci în faţa acestora Dumnezeu se milostiveşte totdeauna. „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18,20). Dacă unde sunt numai doi sau trei şi El este în mijlocul lor, apoi cu atât mai mult când veţi fi adunaţi voi la un loc. Dacă cel ce se roagă deosebit nu poate căpăta ceea ce cere, iar de se va ruga la un loc cu mulţimea va reuşi în cererea sa, apoi de aici putem avea dovada cea mai bună, că nu meritul nostru propriu are vreo putere înaintea, lui Dumnezeu, ci unirea şi conglăsuirea multora are acea putere. „Unde sunt, zice, doi sau trei adunaţi". Dar de ce spui doi sau trei? Când numai unul va fi întru numele tău, de ce nu eşti acolo? «Pentru că voiesc, zice, de a fi toţi la un loc, şi niciodată să nu se despartă».

- fragment dintr-un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, transmis de un frate al nostru

Protest faţă de Tratatul “moşit” de Teodor Baconschi şi Vladimir Filat

Pornind de la faptul că, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, la 1940 Moscova n-a acaparat un teritoriu numit Republica Moldova, ci una din cele zece provincii românesti, numită Basarabia, protestăm şi condamnăm cu tărie antinaţionalul tratat privind nefireasca şi impusa frontieră dintre România şi aberanta Republică Moldova, tratat “moşit” de Teodor Baconschi şi Vladimir Filat!

Românii de pe cele 2 maluri ale Prutului, dezbinaţi cu forta armată de Stalin, sunt datori să redevină ceea ce au fost: o natiune demnă de numele ce-l poartă, cu capitala la Bucuresti.

Actul Final de la Helsinki din 1975 privind pretinsa inviolabilitate a graniţelor de după cel de-al doilea război mondial, ni s-ar putea replica!... Să fim serioşi! Unde este fosta Uniune Sovietică? Unde este fosta Republică Germană zis Democrată? Unde este Jugoslavia lui Tito?...

E timpul, în pofida “atotstiutoarei” Uniuni Europene cu mult lăudatul ei “Schegen”, ca guvernanţii bucureşteni să renunţe la logica sucită prin care li se inoculează celor mulţi şi neiniţiati neadevărul că, chipurile, Noua Suliţa lui Petru Rares, Cristineştii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Cernăuţii lui Aron Pumnul, Storoijineţul lui Iancu Flondor, Herţa lui Gheorhe Asachi, Izmailul Mareşalului Averescu, braţul Chilia şi Insula Şerpilor ar fi (!) teritorii… ucrainene!

E timpul să ne trezim din amorţeala noastră naţională şi să redevenim ceea ce suntem de când lumea, toţi cei dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră: r o m â n i!

Asociaţia Mondială “Pro Basarabia şi Bucovina”, Uniunea Naţională “Vatra Româneasca”, Liga pentru combaterea antiromânismului, Revista Noi, Dacii!, Asociaţia “Ţara Noastră”, Fundaţia Deceneu pentru Caritate şi Cultură, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău

Bucureşti, 8 Noiembrie 2010

Profesorul Ioan Vladuca conferentiaza la Constanta: ARTA TRADITIONALA ROMANEASCA PE CALE DE DISPARITIE

FUNDATIA SFINTII MARTIRI BRANCOVENI

organizează conferinta cu titlul

ARTA TRADITIONALĂ ROMÂNEASCA PE CALE DE DISPARITIE

susţinută de IOAN VLĂDUCĂ – Profesor de Apologetică Ortodoxă

Conferinţa este urmata de Expozitia cu vanzare

OBIECTE TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI

LA SEDIUL FUNDATIEI SFINTII MARTIRI BRÂNCOVENI

SÂMBĂTĂ, 13 NOIEMBRIE, ORA 17

Despre Cain si Abel. Falsa religie a lui Cain era frumoasa in forma ei exterioara. Apostazia

Referitor la mulţumirea de sine monahul Augustin notează:

„Sunt unii care grăiesc cele ale împărăţiei, dar nu în cunoştiinţă. Dar dintre cei în care a fost cuvântul Mântuitorului: «împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru vostru este», puţini sunt şi greu de aflat cei în care a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi s-au născut cu adevărat din Dumnezeu şi, lepădând chipul celui pământesc, al celui mulţumit de sine şi luând chipul Celui ceresc, s-au preschimbat din slavă în slavă şi au pe Hristos locuind în ei, prin credinţa, care nu are nimic comun cu mulţumirea de sine. In aceştia şi sufletul şi trupul s-au unit fără pată cu Duhul, prin lucrarea Duhului, şi rămân nevinovaţi şi necertaţi cu toţii de conştiinţă, fiind încununaţi cu pacea lui Dumnezeu în inimile lor, ca unii ce s-au dăruit total Duhului Sfânt, renunţând la sine şi fugind de părerea şi mulţumirea de sine. Pe aceştia vrăjmaşii nu-i mai pot vătăma" (Evergetinos. Cartea a Il-a. Cap 32. Citat de Pr. D. Stăniloae, în Filocalia 3. Sibiu, 1947).

Cel stăpânit de mulţumirea de sine nu-şi poate însuşi niciodată în mod real patimile lui Hristos, adică durerile Lui pentru păcatele noastre şi astfel nu scapă de păcatele sale, lipsindu-se de mo­delul Celui ce a biruit păcatul prin patimile Sale. Ca să fii mulţumit cu adevărat de tine, ar trebui să fii liber de păcate. Dar această libertate faţă de păcate ne vine numai de la Hristos, nâscându-ne şi noi din Duhul Sfânt, cum s-a născut El. Această naştere are loc la Botez, dar trebuie actualizată zilnic prin fapte aducătoare de Duh Sfânt. Numai prezenţa Duhului Sfânt în noi ne insuflă şi nouă starea şi gândurile frăţietăţii cu Hristos, frăţietate care te umple de lumina lui Hristos, nicidecum de mulţumirea de sine. Mulţumirea de sine este păcatul adamic prin care omul îşi urmează inima în păcat de moarte, este contrastul smereniei, adică al nepreţuirii de sine în toată fapta şi al tăierii voii proprii în toate. Mulţumirea de sine l-a făcut pe Cain incapabil să simtă că pământul a intrat în sufletul său. Cain, la prima vedere, cu toate greşelile lui, nu pare a fi ateu; din contră, se prezintă drept un om conştient, religios şi mai doritor decât fratele său să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că apropierea lui de poarta raiului, pentru a aduce jertfă, este menţionată prima. El a adus o jertfă bogată din roadele pământului, în timp ce Abel a adus doar un miel fără cusur şi fără pată. Mulţumit de sine, Cain a privit cu dezgust la altarul plin de sânge al lui Abel şi cu îngâmfare la propriul său altar. Abel însă a sub­stituit mulţumirea de sine cu credinţa şi «prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Dumnezeu a primit darurile lui» (Evr. 11, 4). Actualizând valoarea credinţei în actul mântuirii, Apostolul spune: «Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos» (Rom. 10, 17), este evident, deci, că aseme­nea lui Cain şi lui Abel nu suntem lăsaţi să decidem de capul nostru cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Ci această apropriere trebuie s-o facem prin jertfire de sine, căci: «fără vărsare de sânge, nu este iertare» (Evr. 9, 22). Abel şi-a luat locul în faţa lui Dumnezeu ca un păcătos fără speranţă, vinovat, pierdut, având nevoie de o jertfă ispăşitoare. Păcatele lui moştenite erau atât de roşii în ochii lui Dumnezeu, datorită omuciderii prin neascultarea pro-topărinţilor, încât numai vărsarea de sânge putea să le ispăşească. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, Abel a privit de departe Sfintele Patimi. El L-a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost considerată neprihănire. Nu tot aşa s-a întâmplat cu Cain. El şi-a adunat hainele zdrenţuite ale mulţumirii de sine şi a dispreţuit mântuirea prin sânge. El îşi urma calea lui, o cale care i se părea destul de bună pentru el şi pentru urmaşii lui spirituali, de atunci încoace, dar o cale respinsă categoric de Dumnezeu. Sunt numai două căi pentru a te apropia de Dumnezeu. El poate fi aflat fie pe calea Sfintei Cruci, fie pe calea lui Cain sau a mulţumirii de sine. Prima cale duce direct la împărăţia cerurilor, cealaltă direct în iad. Adevărata mântuire are în vedere trei aspecte principale: Cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos şi mărturia Duhului. Mulţumirea de sine a lui Cain, care a generat prima religie falsă din lume, a găsit un substitut pentru toate aceste trei aspecte. Biblia spune: «prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni» (Efes. 2, 8-9). Eu mai spun că noi suntem «râscumpăraţi cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană» (1 Petru 1,18-19; 1 In. 1,7; leş. 12,13 şi trimiterile). Religia aberantă a mulţumirii de sine a lui Cain ignoră toate acestea. Ea nu a fost bazată pe revelaţia divină, ci pe raţiunea omenească, susţinând că mântuirea omenească trebuie să fie câştigată, meritată, asigurată doar prin eforturile şi strădaniile proprii. Falsa religie a lui Cain, ca de altfel starea decăzută a oricăruia dintre noi care se complace în mulţumirea de sine, era contrară planului revelat al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Era ascetică, impresionantă şi frumoasă în forma ei exterioară, dar era bazată pe fals şi neascultare voită faţă de adevărul lui Dumnezeu. Este numită de Dumnezeu «calea lui Cain» (Iuda 1, 11) şi înseamnă apostazie. Al doilea fals în aşa-zisa religie a lui Cain, cel ce se îmbăta cu mulţumirea de sine, la fel de rău ca şi primul, constă în aceea că în loc să se centreze pe lucrarea mântuitoare a lui Hristos, religia sa derutantă se baza pe o jertfă pur umană. El n-a priceput că darul lui era o jignire la adresa lui Dumnezeu, întrucât cu toate că era mult mai costisitor decât al lui Abel, era compus din fructele şi din roadele pământului pe care El îl blestemase. Cain a adus un dar, însă nu o jertfă; el a exprimat gânduri pioase, cum face orice amăgit de mulţumirea de sine, dar a ignorat misiunea sacră şi Sfintele Patimi ale Domnului lucru pe care nu 1-a făcut Abel care este, astfel tip sau chip al Mântuitorului. Cain era gata să se închine, dar numai în felul lui propriu, aşa cum fac şi astăzi toţi aşa-zişii liber cugetători, care nu sunt altceva decât o altă mască a acelor îmbătaţi cu mulţu­mirea de sine. Darul adus de Cain, lucrare a mâinilor sale, era tot ce putea el să facă mai bine, dar era total inadecvat, era un afront la adresa sfinţeniei lui Dumnezeu, deci o respingere a lucrării Fiului Său întrupat. Milioane de oameni care aleargă şi astăzi pe calea lui Cain perpetuează erorile lui provenite din mulţumirea de sine. Gândurile lor făţarnic pioase , faptele lor fariseic bune, ritualurile religioase şi acţiunile sociale încărcate de aspecte păgâne, rămân fără valoare atata timp cât sunt despărţite de lucrarea desăvârşită de Hristos, prin Duhul Sfânt.

Sinaxarul Sfintilor Martiri si Marturisitori Nasaudeni


Sinaxarul Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod, precum şi a altor nouăsprezece persoane, care fiind supuse bătăilor s-au săvârşit

Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.

În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! - şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.

La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceiaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.

Related Posts with Thumbnails