Referitor la mulţumirea de sine monahul Augustin notează:
„Sunt unii care grăiesc cele ale împărăţiei, dar nu în cunoştiinţă. Dar dintre cei în care a fost cuvântul Mântuitorului: «împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru vostru este», puţini sunt şi greu de aflat cei în care a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi s-au născut cu adevărat din Dumnezeu şi, lepădând chipul celui pământesc, al celui mulţumit de sine şi luând chipul Celui ceresc, s-au preschimbat din slavă în slavă şi au pe Hristos locuind în ei, prin credinţa, care nu are nimic comun cu mulţumirea de sine. In aceştia şi sufletul şi trupul s-au unit fără pată cu Duhul, prin lucrarea Duhului, şi rămân nevinovaţi şi necertaţi cu toţii de conştiinţă, fiind încununaţi cu pacea lui Dumnezeu în inimile lor, ca unii ce s-au dăruit total Duhului Sfânt, renunţând la sine şi fugind de părerea şi mulţumirea de sine. Pe aceştia vrăjmaşii nu-i mai pot vătăma" (Evergetinos. Cartea a Il-a. Cap 32. Citat de Pr. D. Stăniloae, în Filocalia 3. Sibiu, 1947).
Cel stăpânit de mulţumirea de sine nu-şi poate însuşi niciodată în mod real patimile lui Hristos, adică durerile Lui pentru păcatele noastre şi astfel nu scapă de păcatele sale, lipsindu-se de modelul Celui ce a biruit păcatul prin patimile Sale. Ca să fii mulţumit cu adevărat de tine, ar trebui să fii liber de păcate. Dar această libertate faţă de păcate ne vine numai de la Hristos, nâscându-ne şi noi din Duhul Sfânt, cum s-a născut El. Această naştere are loc la Botez, dar trebuie actualizată zilnic prin fapte aducătoare de Duh Sfânt. Numai prezenţa Duhului Sfânt în noi ne insuflă şi nouă starea şi gândurile frăţietăţii cu Hristos, frăţietate care te umple de lumina lui Hristos, nicidecum de mulţumirea de sine. Mulţumirea de sine este păcatul adamic prin care omul îşi urmează inima în păcat de moarte, este contrastul smereniei, adică al nepreţuirii de sine în toată fapta şi al tăierii voii proprii în toate. Mulţumirea de sine l-a făcut pe Cain incapabil să simtă că pământul a intrat în sufletul său. Cain, la prima vedere, cu toate greşelile lui, nu pare a fi ateu; din contră, se prezintă drept un om conştient, religios şi mai doritor decât fratele său să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că apropierea lui de poarta raiului, pentru a aduce jertfă, este menţionată prima. El a adus o jertfă bogată din roadele pământului, în timp ce Abel a adus doar un miel fără cusur şi fără pată. Mulţumit de sine, Cain a privit cu dezgust la altarul plin de sânge al lui Abel şi cu îngâmfare la propriul său altar. Abel însă a substituit mulţumirea de sine cu credinţa şi «prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Dumnezeu a primit darurile lui» (Evr. 11, 4). Actualizând valoarea credinţei în actul mântuirii, Apostolul spune: «Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos» (Rom. 10, 17), este evident, deci, că asemenea lui Cain şi lui Abel nu suntem lăsaţi să decidem de capul nostru cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Ci această apropriere trebuie s-o facem prin jertfire de sine, căci: «fără vărsare de sânge, nu este iertare» (Evr. 9, 22). Abel şi-a luat locul în faţa lui Dumnezeu ca un păcătos fără speranţă, vinovat, pierdut, având nevoie de o jertfă ispăşitoare. Păcatele lui moştenite erau atât de roşii în ochii lui Dumnezeu, datorită omuciderii prin neascultarea pro-topărinţilor, încât numai vărsarea de sânge putea să le ispăşească. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, Abel a privit de departe Sfintele Patimi. El L-a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost considerată neprihănire. Nu tot aşa s-a întâmplat cu Cain. El şi-a adunat hainele zdrenţuite ale mulţumirii de sine şi a dispreţuit mântuirea prin sânge. El îşi urma calea lui, o cale care i se părea destul de bună pentru el şi pentru urmaşii lui spirituali, de atunci încoace, dar o cale respinsă categoric de Dumnezeu. Sunt numai două căi pentru a te apropia de Dumnezeu. El poate fi aflat fie pe calea Sfintei Cruci, fie pe calea lui Cain sau a mulţumirii de sine. Prima cale duce direct la împărăţia cerurilor, cealaltă direct în iad. Adevărata mântuire are în vedere trei aspecte principale: Cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos şi mărturia Duhului. Mulţumirea de sine a lui Cain, care a generat prima religie falsă din lume, a găsit un substitut pentru toate aceste trei aspecte. Biblia spune: «prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni» (Efes. 2, 8-9). Eu mai spun că noi suntem «râscumpăraţi cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană» (1 Petru 1,18-19; 1 In. 1,7; leş. 12,13 şi trimiterile). Religia aberantă a mulţumirii de sine a lui Cain ignoră toate acestea. Ea nu a fost bazată pe revelaţia divină, ci pe raţiunea omenească, susţinând că mântuirea omenească trebuie să fie câştigată, meritată, asigurată doar prin eforturile şi strădaniile proprii. Falsa religie a lui Cain, ca de altfel starea decăzută a oricăruia dintre noi care se complace în mulţumirea de sine, era contrară planului revelat al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Era ascetică, impresionantă şi frumoasă în forma ei exterioară, dar era bazată pe fals şi neascultare voită faţă de adevărul lui Dumnezeu. Este numită de Dumnezeu «calea lui Cain» (Iuda 1, 11) şi înseamnă apostazie. Al doilea fals în aşa-zisa religie a lui Cain, cel ce se îmbăta cu mulţumirea de sine, la fel de rău ca şi primul, constă în aceea că în loc să se centreze pe lucrarea mântuitoare a lui Hristos, religia sa derutantă se baza pe o jertfă pur umană. El n-a priceput că darul lui era o jignire la adresa lui Dumnezeu, întrucât cu toate că era mult mai costisitor decât al lui Abel, era compus din fructele şi din roadele pământului pe care El îl blestemase. Cain a adus un dar, însă nu o jertfă; el a exprimat gânduri pioase, cum face orice amăgit de mulţumirea de sine, dar a ignorat misiunea sacră şi Sfintele Patimi ale Domnului lucru pe care nu 1-a făcut Abel care este, astfel tip sau chip al Mântuitorului. Cain era gata să se închine, dar numai în felul lui propriu, aşa cum fac şi astăzi toţi aşa-zişii liber cugetători, care nu sunt altceva decât o altă mască a acelor îmbătaţi cu mulţumirea de sine. Darul adus de Cain, lucrare a mâinilor sale, era tot ce putea el să facă mai bine, dar era total inadecvat, era un afront la adresa sfinţeniei lui Dumnezeu, deci o respingere a lucrării Fiului Său întrupat. Milioane de oameni care aleargă şi astăzi pe calea lui Cain perpetuează erorile lui provenite din mulţumirea de sine. Gândurile lor făţarnic pioase , faptele lor fariseic bune, ritualurile religioase şi acţiunile sociale încărcate de aspecte păgâne, rămân fără valoare atata timp cât sunt despărţite de lucrarea desăvârşită de Hristos, prin Duhul Sfânt.
Al treilea punct fals din sistemul multumirii de sine practicat de Cain este faptul că el a ignorat mărturia Duhului, având ca obiectiv doar o satisfacţie pur omenească. Cuvântul lui Dumnezeu către Cain zice: «Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci răul, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti!» (Facerea 4, 5-7). Aşadar atunci Cain a fost invitat să se întoarcă imediat la calea dreaptă şi să părăsească mulţumirea de sine. Adică să apuce calea lui Abel şi să aduca singurul dar pe care îl putea accepta Dumnezeu, pe Hristos, Mielul divin Care, asemeni jertfei mielului lui Abel , Se jertfeşte pentru mântuirea noastră. Diferenţa dintre iubitorul de sine Cain şi jertfitorul de sine Abel, adică diferenta dintre omul credincios şi cel religios, constă nu în persoana lor, ci în obiectul credinţei lor. Unul se străduieşte de unul singur, fără de Dumnezeu, celălalt acceptă ce a pregătit Dumnezeu, înţelegând că «Dumnezeu ne acceptă numai in Hristos» (In. 14, 6; 6, 40; 10, 1-2.9, etc). Religia denaturată a lui Cain, a celui ce se mulţumeşte cu sine, este cauterizată, aşadar, prin forţă, persecuţie şi martirizarea celor ce stau lângă adevărul lui Dumnezeu (Facerea 4, 8), prin falsitate, întrucât Cain Il minte în faţă pe Dumnezeu (Facerea, 4, 9); religia mimată a lui Cain este marcată şi de inutilitate, întrucât chiar Dumnezeu o dezgoleşte pur şi simplu de fals, arătându-1 pe Cain şi religia lui aşa cum sunt (Facerea 4, 10-12). Religia adevărată 1-a făcut pe Avraam «străin drept şi călător desăvârşit» pe pământ, în timp ce religia falsă a lui Cain, bazată pe mulţumirea de sine, a făcut din el un fugar şi un rătăcitor. Pierdut şi blestemat , el a devenit un om robit de neorânduială sufletească, om veşnic nefericit care nu-şi va putea găsi odihna şi pacea pe pâmant. Viaţa sa va deveni o paragină, nu va avea o ţintă şi va fi irosită în frica angoasantă (Facerea 4,13-15), întrucât va duce o vieţuire lipsită de pocăinţă şi remuşcare şi dominată doar de indignare pentru pedepsirea lui. Se temea de mana răzbunătoare a omului, dar neglija că mâna lui Dumnezeu era deasupra lui.
(Neorânduiala sufleteasca a fratelui nostru nu trebuie să ne lase indiferenţi, ci să ne întristăm şi să plângem, rugându-ne pentru el, după exemplul Mântuitorului care de când s-a apropiat, văzând cetatea Ierusalimului bântuită de vrăjmaşi, a plâns pentru ea zicand «Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!» (Lc. 19, 41-42). Faţă de cei aflaţi în pacatul neoranduielii sufleteşti trebuie să arătăm bunăvoinţă maximă pentru a-i rechema spre pocăinţă, în orice mod ar fi posibil, în afară de păcat (Mt. 9,10-13; Lc. 15,1-7; 32; 2 Tes. 3,14-15; 2 Cor. 2, 5-7). Dar nu trebuie să stăm liniştiti fata de aceia care sub pretextul neoranduielii sufleteşti ne greşesc (Lc. 17, 3), căci nu se cade să fim «părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului» (Efes. 5,11), ci să le osândim pe faţă.
Nota din „ Ofranda monahilor contemporani”, pag. 35, culeasa si trimisa de Dan Fagarasanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu