Doamnei Aura Christi, redactor-șef, “Contemporanul. Ideea Europeană”
Urmare a publicarii in revista pe care cu onor o conduceti a articolului “Un hybris colectiv” al carui autor este chiar directorul publicatiei, Nicolae Breban, solicit in numele dreptului la imagine eliminarea imediata a numelui subsemnatului din caseta celor care semneaza rubrici permanente in aceasta revista. Tardiva mea reactie se datoreaza faptului ca numai ieri numarul respectiv mi-a parvenit prin amabilitatea unui amic. Nu sunt dispus sa girez in niciun fel cu numele meu asemenea manifestari, cu atat mai mult cu cat ele sunt grafic sprijinite de reproduceri din imundele manifeste ale “Noii Drepte”. Indiferent care ar fi continuarea acestui articol, asa cum se intelege din desemnarea sa drept “fragment”, de azi numele meu nu va mai apare voluntar in “Contemporanul. Ideea Europeana”.
Dupa cum bine stiti, doamna redactor-sef, colaborarea noastra a incetat mai demult si din motive similare. Cand v-am scris ca nu sunt dispus sa semnez intr-o revista in care doamna Magda Ursache isi etaleaza in mod repetat antisemitismul, mi-ati replicat ca trebuie sa “am rabdare” si ca doamna respectiva nu va mai publica in revista Dumneavoastra. Cand a reaparut, am preferat sa ma retrag fara surle si trambite. De aceasta data, insa, Nicolae Breban se alatura (refuz sa speculez din ce motive) unui cor din care fac parte personaje cum ar fi Ion Coja, Gheorghe Buzatu, Ion Cristoiu si , vai, sute de altii. Democratia imi impune sa le respect dreptul la opinie, dar nu imi impune sa fiu, fie si indirect, asociat cu aceste opinii.
Tot in numele dreptului la imagine, imi rezerv libertatea de a face cunoscute aceste randuri colegilor de breasla si/sau altor publicatii, carora le voi fi indatorat daca publica aceste iretractabile randuri.
Cu stima,
Prof. Univ. dr. Michael Shafir
sef catera Relatii Internationale,
Facultatea de Studii Europene,
Universitatea Babes-Bolyai
Cluj-Napoca.
Iata si articolul care a starnit radicalismul vanatorului de "antisemiti" Shafir:
Vrem să fim clari: politica, ceea ce se înţelege azi prin acest cuvânt, în modernitate adică, nu credem că se ocupă de idei, deşi o reclamă cu prea multă insistenţă ca să nu pară cumva suspectă. Şi din acest motiv! Nu, noi credem că politica - adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu simpla şi mic-burgheza gerantă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim-miniştri! - politica se fereştede idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile.
Sunt de acord, e aproape imposibil azi, la aproape un secol de când s-au întâmplat aceste mişcări, sâ le putem descrie şi înţelege în întreg adevărul lor. Istoria, cea arogantă, universitară sau nu, le închide în fraze solemne şi uscate, le alătură altora, asemănătoare, zice ea, le descoperă cu un fel de virtuozitate a surselor tot felul de izvoare, influenţe, filiaţii, etc., toate, bineînţeles, dar absolut toate având la bază o aşa-zisă logică a evenimentelor, o explicare detaliată a condiţiilor şi a ambientului, a cauzelor, trimiţân-du-le, apoi, aceste mişcări, cu un gest de decisă satisfacţie, ca o sentinţă fără apel, în arhiva somptuoasă sau nu a istoriei.
Noi, aici, din „colţul" nostru, având privilegiul, nu de dispreţuit, de a fi „Acţionari", apţi adică de a inventa ceea ce este, noi vom face încă o dată uz de prerogativele şi, într-un fel, de rutina noastră, pentru a încerca... nu-nu, nu să înţelegem, ci să descriem. Să re-inventăm, re-descriem, re-conturăm nu numai acele figuri ce ne apar, ba şovăitoare şi laxe, supuse şi apăsate, cum au fost ele izbite de atâtea interpretări, ba fals fixe, rigide, în nu puţine daghe-rotipii ale momentului. Deoarece, cum afirmam oarecum arogant în tinereţe, accept că descriere înseamnă posesie, dar noi vom folosi în aceast text descrierea ca o formă... nu-nu, nu a posesiei, ci a poeziei: intuiţie şi muzică, aroganţă a interpretării trecutului şi a imaginii, a firii umane şi a probabilului. Uneori chiar şi a posibilului!
Admit, e teribil de greu şi de responsabil, oarecum, să te prefaci că înţelegi ceea ce s-a petrecut. Mai ales când e vorba de grupuri, mulţimi, deşi în ceea ce ne priveşte noi nu credem că misterele mulţimii sunt mai greu de intuit, de descris, decât cele ale individului. Nu rareori ele se aseamănă, au un alt ecou, e drept, dar nu de puţine ori ele se întrepătrund sau, uneori, mulţimea, grupul, devin pur şi simplu un fel de oglindă enormă — una din acele oglinzi concave care ne arată mărit şi deformat! — sau vibrează alteori pur şi simplu ca într-un fel de aparat de rezonanţă ce ne sparge pur şi simplu urechile.
Mişcarea legionară, astfel numită, deoarece despre ea vorbim, la începuturile şi dibuirile ei în formare, nu credem că se deosebea prea tare de alte asociaţii, minuscule partide, curente, care învolburau pe atunci noua şi mândra Românie, ca şi întreg continentul, de altfel, increderea în sine a apărut, probabil, cum se întâmplă şi în biografia unor indivizi ce se separă, ies într-un fel sau altul din anonimatul mulţimii, odată cu acel efect de rezonanţă, de înţelegere. Când cineva, cu o voce clară, distinctă, suficient de puternică, observă că se face linişte în jurul său, chiar dacă împrejurul său este încă oarecum îngust şi nu foarte distinct. Şi, odată cu uimirea că este ascultat, că vocea şi aşa-zisele sale idei sunt urmărite într-o oarecare tăcere şi atenţie — fapt destul de rar într-o ţară şi provincie, ca Muntenia sau Valahia, cunoscută ca fiind „isteaţă şi vorbăreaţă" — se va instala în sinea sa şi o anume încredere. Nu atât că are dreptate — dreptatea, în politică, înseamnă să fii ascultat, aproape orice ai spune! — ci că poate continua. Că e momentul să fie consecvent—cu sine şi cu această ascultare, care, după primii timpi, din simplă uimire prinde nuanţe admirative, ca să zicem aşa. De parcă, tinerelul înalt, brunet, frumos, sigur pe sine, ar fi afirmat lucruri nu numai ieşite din comun, dar şi necesare. Cui?... încă nu ştia nimeni cu precizie...
Cam tot în acest timp, deceniul trei şi începutul anilor treizeci, o altă voce şi un fel de alt tinerel îşi făcea auzită vocea. Nu în şcoală, internat, nici pe terenul de oină, ci într-o sală de seminar, apoi de curs la Universitatea din Bucureşti. Sosit din Gemania, unde-şi luase, spun unii, un fel de doctorat în filosofie, este neîndoios că tânărul nostru academic, cu iniţiale N.I., un nume teribil de comun, venise în sărăcăcioasa sa valiză şi cu unele aşa-zise „idei".
Vrem să fim clari: politica, ceea ce se înţelege azi prin acest cuvânt, în modernitate adică, nu credem că se ocupă de idei, deşi o reclamă cu prea multă insistenţă ca să nu pară cumva suspectă. Şi din acest motiv! Nu, noi credem că politica — adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu simpla şi mic-burgheza gerantă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim-miniştri! — politica se fereşte de idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile. E un fel de „nou" care se aplică cu „ideile vechi" sau cu cele „foarte vechi". Cum este, de exemplu, „dreptatea pentru cei mai mulţi" sau „dreptatea pentru alţii". Sau, pur şi simplu, în scopul „răzbunării". Şi aceasta. Răzbunarea, este, ca şi în viaţa indivizilor şi în unele romane, piese de teatru — de la Hamlet la Contele de Monte-Cristo — stimulentul cel mai puternic. Poate şi cel mai decisiv, un fel de vendetta, o memorie vie, ultragiată, cum o au încă popoarele din sudul Europei. Şi, în plus, răzbunarea beneficiază nu atât de dreptatea noastră, cei care o punem în mişcare, ci şi de cea a înaintaşilor, a străbunilor. Or, se ştie, indiferent de latitudine şi de rasă, ei nu au cum să nu aibe dreptate!
Tânărul nostru universitar, sosit de la Munchen, se pare că nu era mulţumit numai cu postura de conferenţiar. De susţinător de seminarii academice, pe probleme oţioase precum logica sau metafizica. Ca şi tinerelul nostru, C.Z.C, ce ieşea dintr-un liceu militar, N.I. voia să se ocupe, să se dedice soartei poporului, a naţiunii. S-o salveze, cum se spune, să-i ofere, ha, ha, asta e bună! — da-da, să-i ofere o şansă de a „se mântui", lată ce orgolii formidabile ascunde un piept de tânăr academic, care, poate, în alt secol s-ar fi angajat ca bibliotecar al unui conte războinic, atras de zăngănitul armelor, al copitelor de cai ce sună ameţitor pe dalele de la intrarea palatului, atrăgând şi privirea interesată a unor domniţe, jupâniţe mai mult sau mai puţin focoase. Cine ştie?!...
Oricum, putem observa încă de la început că cei doi tineri atât de deosebiţi ca formaţie, familie, loc de naştere, idei etc., erau ambii extrem de interesaţi, de pasionaţi, mai mult sau mai puţin de un lucru, de o realitate care interesa în acei ani pe toată lumea: naţiunea. Ce prinsese, de pe la 1919, o absolut surprinzătoare — pentru vecinii noştri, pentru bosumflatele imperii, cel 'Fure şi Ungar mai ales — o însemnătate greu de neglijat. Ca şi Serbia sau Cehoslovacia, noua şi bogata Românie urma să-şi spună cuvântul în noul context european, în timp ce Ruşii şi Turcii trebuiau să-şi retragă pretenţiile, iar Austriecii şi Ungurii să renunţe la marile teritorii şi popoare pe care le... administrau. Lingându-şi rănile ce vor lăsa cicatrici greu de vindecat!...
Or, după C.Z.C, cât şi după N.I., naţiunea căreia aparţineau nu trebuia să se mulţumească —ca şi alte state din jur, mici sau medii — doar cu un cuminte traseu de unificare decisă a provinciilor istorice din care era compusă şi din aclimatizarea sau adaptarea marilor idei democratice ale unui Montesquieu, consfinţite de Revoluţia franceză, pe un sol cu seminţii şi tradiţii amestecate, cele mai multe şi mai prestigioase fiind de origine cert nepotrivite cu ideile de mai sus, ce anunţau în toată Europa o eră a democraţiei burgheze.
Nu, după cei doi tineri, care, se pare, încă nu se cunoşteau. România trebuia să facă nu un singur salt, de la starea de modeste şi oarecum incerte Principautees danubiennes, la cea de rang înalt, al unei naţiuni mari şi puternice, ci, încă unul — să „strălucească precum soarele sfânt de pe cer"; să-şi atingă, cu o singură şi amplă mişcare, rolul cel mai înalt, cel pe care îl visaseră cei mai utopici poeţi ai vremii, dar şi pe care întreaga lume îl aştepta — cel de călăuză luminată a altora, din interior şi din afară, o curăţire de toată zgura de amărăciune şi de cele reziduale ale unei plenare victime în secole — atât de îndelung exersate, de parcă naţia noastră, care încă, atunci, nu exista ca atare, părea născută pentru a fi fost victimă sau rob! — şi o splendidă înălţare din acest rug purificator spre forme vii, luminoase, arzânde şi exorbitante.
Oare, ne întrebăm azi, încă destul de uimiţi şi de deconcertaţi — oare cum de a putut impresiona — mulţimi numeroase şi amestecate în cazul tânărului C.Z.C. sau minţi vii, genialoide, apte de a da în viitor opere memorabile, ca în cazul lui N. 1. — o asemenea „teorie" sau „idee" sau „inspiraţie" de-o egolatrie fară seamăn? Numai pentru că ea, ideea, teoria sau inspiraţia, „credinţa", se lega de o altă credinţă, cea veche, strămoşească, ortodoxă? Imprumutându-i atributele, dar şi cutumele, frazele, litaniile şi icoanele sau flamurile cunoscute de secole ale celor „împătimiţi" sub „robia străină" şi, mai ales, re-for-mulându-le, „stilizându-le" la extrem, împingându-le „în sus" cu o furie paroxistică care, într-adevăr, avea şansa de a atrage? Pe cei tineri, mai ales, dar şi pe alţii, care nu erau mulţumiţi cu rolul lor în viaţă şi în societate.
Deoarece, ideea legionară a fost, de la început, o afirmare a „energiei tinerilor", a „dreptăţii lor" şi a „dreptului" lor de a fi „altfel". De a juca un alt rol. Şi dacă noi, bătrânii de azi, de după Decembrie '89, putem oarecum înţelege aceeaşi... aroganţă, mândrie a unor tineri care au făcut mişcarea sau revoluţia şi s-au sacrificat pentru ea şi care, în plus, pot, pe bună dreptate, să ne impute pasiviatea dacă nu laşitatea sub trecutul regim, nu înţelegem de ce tinerii lui Codreanu, ca să-i luăm numai pe aceştia, deşi, după câţiva ani ei s-au înmulţit fulgerător, cum de aceştia au îndrăznit să propună un alt „ideal", o altă „luptă", un alt „stil de luptă" părinţilor şi adulţilor acelei vremi care luptaseră şi se jertfiseră, la propriu, într-o luptă aproape disperată, contra unei maşini de război enorme, cea germană şi... învinseseră?! Ca niciodată în istorie, alături de armate şi state care ne-au fost model de virtute şi ştiinţă. Deoarece nu ne putem împiedica să nu observăm că orgoliul suprem care a pătruns iute în rândurile tinerilor legionari, ale căpitanilor, dar şi ale simplilor membri, le conferea convingerea nu numai că deţin un „alt adevăr", dar şi o altă „misiune". Cu mult mai „înaltă" şi, ce mai, „mistică" de-a dreptul; „misie" pe care trebuie s-o încredinţeze naţiunii, cu indiferent ce jertfe. Şi, mai ales, fără prea multă răbdare.
Or, e ştiut, ceea ce separă, în viaţa socială şi politică, revoluţia de crimă sau avansarea şi „evoluţia" de puch sau de impostura oricărei dictaturi, este tocmai răbdarea. Răbdarea politică care este, se pare, o artă complicată ce ţese laolaltă intuiţia cu conscvenţa, flerul simplu cu capacitatea de a mânui oameni, interese şi conştiinţe, chiar. Depăşirea consecventă a oricăror forme de egoism şi vanitate, chiar şi pe cele ale principiilor. Ale „ideilor"!
Nicolae Breban
