Cuviosul Paisie Aghioritul - Iluminarea dumnezeiasca este totul

De multe ori spun unora: “Fă cum te luminează Dumnezeu”. Când spun: “cum te luminează Dum­nezeu”, înţeleg ca omul să vadă lucrurile cu lumina dumnezeiască şi nu cu logica omenească. Să nu creadă că orice îl odihneşte pe el este şi iluminarea lui Dumnezeu.

-   Părinte, cum vine iluminarea dumnezeiască?

-   Dacă vom curaţi cablurile de rugină, omul cel vechi devine un bun conductor şi atunci trece harul lui Dumnezeu prin el şi primeşte lumina dumnezeiască a harului. Altfel, se fac scurt-circuite şi nu lucrează harul. Toată lucrarea este ca omul să ia aminte să nu-l pără­sească harul lui Dumnezeu, ca să aibă iluminarea dumnezeiască. Pentru că dacă nu există iluminare dumnezeiască, toate sunt pierdute.

Ce a tras Hristos cu ucenicii mai înainte de a-i adumbri harul, şi aceasta numai pentru că erau pământeşti! Şi înainte de Cincizecime s-a dat uceni­cilor putere de la Dumnezeu spre a ajuta lumea. Insă nu aveau încă iluminarea dumnezeiască pe care au luat-o la Cincizecime. Deşi Hristos le spunea că vor merge în Ierusalim şi Fiul Omului va fi răstignit etc., aceia credeau că, atunci când vor merge în Ierusalim, îl vor face împărat. Gândeau omeneşte. De aceea îi preocupa cine va sta de-a dreapta şi cine de-a stânga lui Hristos. Merge mama fiilor lui Zevedei şi-L roagă ca să pună în împărăţia Sa pe un copil de-al ei de-a dreap­ta Sa şi pe celălalt de-a stânga Sa. Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dum­nezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s-ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s-ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s-o pună în priză. Dar atunci când le-a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni şi aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea ce răspunde. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într-un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. După Răstignire, Hristos le-a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. S-a jertfit Hristos şi ne-a eliberat. Ne-am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi ne facem pricină să nu treacă curentul harului dum­nezeiesc, deoarece ne lăsăm cablurile noastre să rugi­nească.

-   Părinte, ce condiţii trebuie îndeplinite ca să locu­iască Duhul Sfânt în om?

-   Duh de nevoinţă, smerenie, mărime de suflet, no­bleţe, jertfire de sine. Dacă lipseşte harul Sfântului Duh, omul este nefolositor. Duhul Sfânt este lumina, lumina dumnezeiască. Totul este aici. Dacă cineva nu vede, se poate lovi de geam, poate cădea în vreo prăpastie sau groapă sau în necuraţii şi chiar în hazna. Nu vede unde merge, pentru că este lipsit de lumină. Dar dacă vede puţin, se păzeşte. Iar dacă vede şi mai mult, evită toate primejdiile şi merge cu siguranţă pe drumul său. Dar ca să vină Lumina, trebuie să vrei să ieşi din întuneric. Chiar puţin de ar vedea oamenii, nu vor cădea şi Dumnezeu nu se va mâhni. Dacă un tată se mâhneşte atunci când copiii lui cad în noroi, în spini, în prăpastie, cu cât mai mult Dumnezeu.

Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric.

Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el. Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte. Şi după Psalmul al doilea, pe care Sfântul Arsenie Capadocianul îl citea: “ca Dumnezeu să lumineze pe cei ce merg la întruniri”, spun: “Să lumineze Dumnezeu pe toţi mai-marii, apoi să lumineze Ierarhia şi pe toţi Părinţii Bisericii ca să primească Duhul Sfânt spre a ajuta lumea”. Dacă unul se va lumina puţin şi pe ceilalţi i-ar deschide, ştiţi ce bine se poate face? Un cuvânt să spună unul mare şi toate se schimbă. Oamenii au nevoie de iluminarea dumnezeiască.

Bunul Dumnezeu dă iluminarea sa dumnezeiască celor ce au intenţie bună. Un judecător mi-a povestit un caz pe care l-a rezolvat el însuşi. O mănăstire a trimis pe unul din monahii ei cu 500 de lire de aur să cumpere un teren. S-a dus şi a întrebat pe un oarecare negustor, iar acela i-a spus: “Lasă-le la mine, ca să nu le mai duci cu tine!”. Şi i-a lăsat banii. “Ce om bun”, a spus monahul cu naivitate, “că m-a izbăvit de povară”. Când s-a întors, nu numai că nu i-a dat cele 500 de lire, ci spunea acela că dimpotrivă, el i-a dat monahu­lui 8 milioane de drahme. Sărmanul monah se gândea cum să se întoarcă la mănăstire. Dăduse cele 500 de lire şi n-a luat nimic, iar acela îi cerea pe deasupra şi 8 milioane. Afacerea a ajuns la judecătorie. La judecată, judecătorul, printr-o inspiraţie, i-a pus o serie de între­bări şi s-a dovedit astfel că negustorul nu numai că n-a dat nimic monahului, ci i-a luat şi lirele. Am distins la acest judecător o stare ca a proorocului Daniil. Fiindcă avea frica lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a lumi­nat şi a acţionat drept.

Totul este iluminarea dumnezeiască. Şi dacă vine iluminarea dumnezeiască, atunci omul se odihneşte şi toţi cei dimprejurul lui şi el însuşi se desfătează duhovniceşte. De aceea spun că sunt bune şi luminile, şi luminile mai mari, şi descoperirile minţii, dar mai pre­sus de toate este lumina dumnezeiască a harului lui Dumnezeu, care luminează pe om. Omul care are ilu­minarea dumnezeiască vede foarte curat lucrurile, este vestit fără să simtă nesiguranţă şi astfel nici el nu se chinuieşte sufleteşte, dar şi pe alţii îi ajută efi­cace”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)