La Manastirea Petru-Voda, maicutele de la Diaconesti ii canta Parintelui Calciu "Imn Mortilor" si "Colind pentru Detinuti"

Sursa:Victor Roncea

3 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Gheorghe Calciu. Ioan Ianolide: Pentru comunisti, Calciu e un pericol si daca e viu si daca e mort

Pentru comunisti, Calciu e un pericol si daca e viu si daca e mort si ei nu stiu daca trebuie sa-l ucida, sa-l “reeduce” a doua oara ori sa-l elibereze. De eliberarea lui se sperie, dar ar trebui sa se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el
ramâne un martir al crestinismului si un personaj-simbol al omenirii. Preotul Calciu este si un exemplu cutremurator al ruperii între doua
lumi. El a lasat acasa o sotie si copii, care sunt si ei martirizati. A mai lasat în urma un gol în clerul crestin si un alt gol în rândul oamenilor de omenie – dar toate acestea sunt minore pe lânga suferinta lui personala. El a ales calea celei mai sfinte nebunii ce a aparut în istorie si fara de care nu ar fi posibila reînvierea crestinismului. Ca el sunt puzderie de oameni, desi nu toti au forta credintei sale, si toti asteapta mântuirea. E vremea ca oamenii sa redescopere cultul si practica martiriului.
Din pacate însa crestinii au pierdut sensul crucii si nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renuntat la credinta, la eroism si onoare, dar de nu se vor trezi vor pati mai rau decât Calciu. Daca crestinii si daca oamenii ar sti ca vor ajunge în “reeducare”, ar navali în temnita în care este torturat preotul Gheorghe Calciu si l-ar elibera.
Omenirea ar trebui nu sa intre în panica din cauza cancerului, a foametei, a poluarii, a razboiului ori chiar a robiei, ci sa se îngrozeasca si sa riste totul pentru a evita constiinta determinata de legile materialismului istoric. Când omenirea va întelege ca în esenta comunismul este satanism, arunci va putea sa-1 distruga.
Daca oamenii ar fi înteles macar partial sfintenia si importanta unui om ca preotul Calciu, s-ar fi facut demersurile necesare pentru a-i salva viata. Dar crestinatatea s-a multumit sa-1 apere platonic si oamenii nu cred cele ce se întâmpla, însa el este cu atât mai mare cu cât este mai parasit.
Acest preot al lui Hristos, plin de puterea duhului si a cuvântului, cu o adânca constiinta misionara, simbol al martiriului, dovada a omeniei, biruinta a libertatii obtinuta prin jertfa este victima nu numai a comunistilor, ci si a servitorilor lor din înaltul cler român. Acestia din urma au o raspundere care nu se poate ierta.
Preotul Calciu este necesar lumii si Bisericii. Cei ce îl ucid sunt cu mult mai constienti de sacrilegiul pe care-1 savârsesc decât alti prigonitori. Daca lumea crestina îl va lasa sa moara în Aiud, ea se va asemana poporului care a încuviintat Golgota. Sa nu uitati ca este
om!

Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos

Modelele morale ale candidaţilor la preşedinţie şi analfabetismul teologic al deontologilor

La confruntarea finală a candidaţilor la cea mai înaltă funcţie în stat, moderatorul Turcescu i-a întrebat pe aceştia despre modelul lor moral. Acesta se pare că a fost şi momentul de vârf al dezbaterii. Răspunsurile date, care au încercat să atingă sensibilitatea creştină a românilor, necesită o replică. Una ortodoxă, bineînţeles, deoarece trăim într-o ţară de morală ortodoxă.

Surprins de întrebare, Traian Băsescu a dat-o ca model pe soţia sa. Crin Antonescu, care se declară creştin, nu a făcut deosebire între model şi idol, indicându-l ca model pe Tudor Chirilă, un cântăreţ simpatic, autor al unei scrisori interesante către liceeni, dar şi apărător al homosexualilor. Cum poţi să-l iei ca model pe Chirilă, care, pentru nefericiţii aceştia, ne acuză că suntem un popor homofob? Pentru creştini, e ştiut că, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Iacob Românul, nu ne închinăm idolului care se numeşte om.

Candidatul Mircea Geoană, un candidat social-democrat care ne-a citat din Sfântul Ioan Gură de Aur (e drept că citind după notiţe, după cum a observat Crin Antonescu), a surprins afirmând că modelul său moral este PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Nu este prima oară când aflăm despre admiraţia lui Geoană pentru Patriarh. La împlinirea a doi ani de când a devenit întâistătătorul Bisericii (după moartea suspectă a Părintelui Patriarh Teoctist, despre care mai mulţi preoţi, monahi şi jurnalişti creştini au apreciat că actualul Patriarh nu ar fi străin), Mircea Geoană îl elogia pe PF Daniel pentru “promovarea deschiderii ecumenice, pentru o implicare reală, dinamică şi puternică a Bisericii în social, pentru restructurarea învăţământului teologic, pentru îndreptarea şi aducerea la zi a limbii liturgice, pentru promovarea activă a unui nou tip de misiune şi de limbaj eclezial”, considerând că începe o epocă nouă (New Age) pentru Biserica Ortodoxă Română. Aceste cuvinte sunt întru totul străine tradiţiei ortodoxe şi învăţăturii scripturistice şi îşi au originea în mentalitatea francmasonică (despre care scrie lămuritor Mircea Eliade într-unul din articolele sale).

Referirile politicienilor noştri de vârf la învăţăturile credinţei creştine au urmărit, în mod evident, câştigarea voturilor românilor ortodocşi. Săracii! Pentru ei, a fi creştin înseamnă a fi prost!

Urmărind dezbaterile televizate de după întâlnirea candidaţilor, am ajuns însă la o concluzie destul de tristă: aşa-zişii deontologi ai presei româneşti de la Realitatea TV sau Antena 3 (vezi Ciutacu, Firea, Nistorescu, CTP, Cristian Pârvulescu, cărora li s-a alăturat politrucul Orban) sunt mai necredincioşi chiar decât politicienii. După părerea unora dintre aceştia nu ai voie să-ţi mărturiseşti public credinţa, nu ai voie să-l mărturiseşti pe Hristos sau pe Maica Domnului (Doamne fereşte, a spus unul dintre invitaţi; pân’ te nimereşte, am zice noi, gândindu-ne la clasici). Iar când vorbesc despre religia creştină o fac numai în băşcălie, în zeflemea, sau, culmea tupeului, ei, analfabeţii teologic, ne dau lecţii de creştinism, spunându-ne unde trebuie să ne ţinem ascunsă credinţa, pentru a nu-i deranja pe rafinaţii analişti de pe malurile Dâmboviţei, de fapt, nişte mărunţi activişti neobolşevici care înfierează în mod proletar credinţa (opiumul popoarelor, spunea Marx), în numele statului laic şi european. (F.P.)