A apărut nr. 31 al revistei ATITUDINI

7 ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Gheorghe Calciu. Cuvantul Parintelui Justin Parvu la inmormantarea fratelui sau de suferinta si slujire intru Hristos

Cuvant la inmormantarea Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Arhimandrit Justin Parvu

Parinte Gheorghe Calciu,

Bine ati revenit la Manastirea Petru Voda!

Cu doua luni in urma ati fost aici la noi, ati admirat muntii, dealurile, padurile si celelalte lucruri minunate ale lui

Dumnezeu si v-ati exprimat dorinta ca trupul cel ostenit de suferinte si pribegie sa se odihneasca in Gradina Maicii Domnului, in pamantul sfant al tarii noastre si mai exact la Manastirea Petru Voda, inchinata tuturor Martirilor jertfiti in temnitele comuniste si impreuna sa asteptam aici sunetul trambitei celei de apoi a Arhanghelului pentru invierea cea de obste si sa iesim „intru intampinarea Domnului in vazduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate intru credinta si intru suferinta deoarece „binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului”!

Intristati frati si surori!

Biserica si neamul nostru romanesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice constiinte ale demnitatii noastre crestin-ortodoxe si romanesti, iar pe de alta parte castiga un rugator in ceruri pentru acest popor incercat si aici pe pamant, o

icoana de-a pururi vie a unui Apostol ce inalta Crucea astfel incat „vestirea lui ajunge pana la marginile lumii” dar va strabate ca un ecou sfant peste veacuri generatiilor ce vor veni zicand asemenea Sfantului Pavel: „Fiti mie urmatori, precum si eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a nascut in anul 1925 odata cu Patriarhia Romana pe data de 23 noiembrie. S-a nascut la gurile Dunarii cel ce se va odihni aici intre crestele Carpatilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX si-a croit crezul ca un fluviu de nestavilit si a devenit un munte de neclintit.

Si-a trait copilaria si tineretea in valtoarea evenimentelor interbelice si a inteles ca majoritatea celor din generatia lui pericolele Ciumei Rosii ateiste de la Rasarit care sufla amenintare asupra Romaniei si a altor state crestine din zona, dar si pericolul nazist din apus cu aceleasi efecte distructive pentru credinta si neam. In acest context, fiind student la medicina, cu mult curaj a incercat alaturi de alti tineri sa traga semnalul de alarma, luand parte la diferite manifestari cu caracter anticomunist si antiateu ale studentilor si drept urmare este intemnitat in anul 1948. In urma condamnarii cunoaste calvarul inchisorii comuniste de reeducare a studentilor de la Pitesti, iar chinurile groaznice si diabolice de acolo la care erau supusi detinutii sunt asemanatoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortura folosite in aceste temnite urmareau distrugerea fizica si spirituala, semanau ura si dezbinarea si nu in ultimul rand se dorea pierderea nadejdii si a credintei in Bunul Dumnezeu. In aceste conditii deosebit de grele multi „au pierit ca niste miei dusi spre junghiere” si ramasitele lor pamantesti au fost aruncate in gropi comune, iar sangele lor a ingrasat brazdele pamantului de unde striga precum sangele lui Abel catre fratele Cain cel ucigas.

Aceasta perioada de 17 ani de puscarie a fost pentru Parintele Gheorghe Calciu o adevarata universitate in care se deprinde virtutea, rabdarea, credinta, dragostea, solidaritatea, pacea interioara, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfant dupa cum spune Sfantul Pavel si el la randu-i intemnitat pentru Hristos(Gal. 5:22).

In urma decretului de amnistie din 1964, Parintele Calciu iese calit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist si ateu urmeaza filologia dar credinta in Dumnezeu intarita in temnita il cheama sa devina pescar de oameni, adica preot in Biserica lui Hristos care nu poate fi biruita de portile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmeaza Cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti dupa care este hirotonit preot si este numit profesor de Franceza si Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Voda din Bucuresti, fiind foarte iubit si apreciat de elevi, multi dintre ei atasandu-se duhovniceste de dascalul lor.

In 1977 cutremurul din 4 martie n-a daramat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul sa loveasca altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca in codru cu topoare sa distruga locurile cele sfinte. Atunci cand Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost stearsa de pe fata pamantului si pangarit locul cu un salas al pacatului, glasul Parintelui Gheorghe Calciu a rasunat ca un tunet, cu mult curaj si fara nici o frica impotriva daramatorilor de biserici pentru ca era nefiresc pentru urmasii voievozilor „mari ctitori de locasuri sfinte”, sa savarseasca sacrilegiul acesta. Parintele isi asuma rolul de a striga cu glas mare in pustiul nepasarii si al compromisului, cu atat mai mult cu cat consecintele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinta nu ar fi fost una individuala, ci si a familiei, a sotiei si a baiatului, insa Parintele stia ca nimeni si nimic nu trebuie sa desparta pe adevaratul crestin de dragostea lui Hristos. Astfel Parintele a tinut cele sapte cuvinte catre tineri in sapte saptamani, miercurea, la Seminarul Radu Voda, cuvinte care au insemnat atunci o adevarata Proclamatie spirituala, o chemare la redesteptarea cea intru credinta, un reper concret de orientare in intunericul veacului acestuia, deoarece toti „umblam in latura si in umbra mortii” (Is. 9:1).

In urma acestei atitudini este anchetat, izolat, amenintat si in 1979 este condamnat la inca 10 ani inchisoare. In urma protestelor marilor personalitati din diaspora romaneasca si a presiunii unor oameni politici este eliberat dupa cinci ani, in 1984, si fortat sa paraseasca tara in anul urmator.

Dupa 21 de ani de puscarie urmeaza exilul in SUA de 22 de ani, o perioada in care Parintele cu un dinamism tineresc desfasoara un apostolat jertfelnic pentru romanii de peste ocean fiind liantul si vocea cea mai autorizata pentru nazuintele celor de acolo, dar si propovaduitorul credintei ortodoxe si a valorilor nationale pentru pastrarea identitatii religioase si de neam. Dorul de tara l-a urmarit mereu asa cum i-a urmarit pe evrei in robia babilonica, care plangeau la raul Babilonului aducandu-si aminte de Sion (Ps. 136).

Simtindu-si sfarsitul aproape a dorit sa vada pentru ultima data locurile dragi ca aceste amintiri sa le poarte in sufletul sau in planul vietii de dincolo. Asa cum Iosif a lasat testament ca atunci cand ai sai se vor intoarce in pamantul fagaduintei sa-i ia si osemintele lui si acest testament a fost implinit intocmai de Moise, asa si Parintele Calciu a lasat testament ca trupul sau sa fie adus si inmormantat aici la Manastirea Petru Voda. Dupa o viata intreaga traita in zbucium si neodihna, in marturisire si jertfa, rastignit intre Dumnezeu si neamul sau dupa expresia lui Petre Tutea, sub zodia martiriului si a smereniei si moartea Parintelui este tot in aceiasi zodie a neodihnei si a furtunilor ingaduite de Dumnezeu pentru a primi cununa mai stralucitoare in imparatia cerurilor.

De sarbatorea Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, 21 noiembrie, Parintele Calciu intra in acea Sfanta a Sfintelor nefacuta de mana, in ceruri (Evr. 9:12), unde este Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci in veci pentru acest neam pe care L-a iubit atat de mult.

De Sarbatoarea Sfantului Andrei, Apostolul Romanilor, Parintele Calciu, Noul Apostol al Romanilor de pretutindeni este adus in tara intr-o procesiune sfanta si depus in Manastirea Radu Voda pentru a fi prohodit dupa randuiala de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Romane.

Acum la implinirea unui an de la sfintirea Manastirii acesteia inchinate Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, dar si tuturor Martirilor cazuti in lupta impotriva celor fara de Dumnezeu, iata se seamana aici in cimitir un simbol al demnitatii ortodoxe, un martir al neamului, un spirit ce va cuvanta tainic tuturor ca „cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor lui”.

In ziua in care s-au implinit 8 ani de la moartea parintelui Cleopa, Parintele Gheorghe Calciu este intampinat in Manastirea noastra si deja gusta din bucuria zilei a opta, adica ,,s-a impartasit cu adevarat cu Dumnezeu in ziua cea neinserata a imparatiei Sale”.

Acum, in preajma sarbatorii Sfantului si Bunului Parinte Nicolae, prin moartea Parintelui Calciu avem in ceruri un Parinte al nostru, mangaietor in necazuri si nevoi, rugator pentru neamul nostru romanesc si luminator al drumului catre Hristos.

Din vremelnicie Parintele Calciu trece in vesnicie si trage dupa el un neam intreg, deoarece acel popor va dainui in istorie si in vecii nesfarsiti care-l va avea intr-o masura cat mai mare pe Dumnezeu. El este rascumparatorul vremurilor noi care spala rusinea fricii si a lipsei de cutezanta si care sterge vina sangelui curs pe nedrept asa cu m spune Mantuitorul „de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia fiul lui Varahia cel ucis intre templu si altar” si ca acest blestem sa nu apese pe umerii nimanui.

Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile raiului sa-ti deschida, mostenitor imparatiei Sale sa te arate si mijlocitor pentru Biserica si neamul nostru sa te randuiasca, pe tine Parinte Gheorghe Calciu marturisitor neinfricat al credintei!

articol preluat din nr.6 al revistei ATITUDINI

Părintele Justin Pârvu despre Aiud, sfinţii închisorilor, generaţia tânără, mărturisire şi posibilitatea unei rezistenţe în România.

- Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

- Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

- Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

 

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură. 

- De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci? 

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

- Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele. 

Fragmente dintr-un interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008

Fabian Seiche: Fericitul Martir Costache Oprisan. 26 iunie - 55 de ani de la nasterea in ceruri a fostului sef al Fratiilor de Cruce

Constantin (Costache) Oprişan s-a născut în 1921 în comuna Onceşti, jud. Bacău. Petrece o copilărie frumoasă pe coastele şi văile podişului Moldovei. Termină liceul la Bacău şi se încadrează în Frăţiile de Cruce în anul 1940. Dezlănţuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania după ianuarie 1941. Acolo are şansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg.

În urma unui plan pregătit de nazişti, de a-i interna în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagărul de la Buchenwald. Acolo va fi deţinut până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viaţă în urma unui bombardament aliat asupra lagărului, care avea să facă mii de victime.

Se eliberează, se instruieşte în şcolile speciale germane şi face parte dintr-un grup de echipe de legionari paraşutate în România invadată de bolşevici. Dar, în primăvara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotărârea să plece în ţară, străbătând Ungaria în marş, clandestin peste frontiere. Reîntors acasă, a fost numit şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca. Acesta din urmă, dându-şi seama că nu are în faţă un student obişnuit, când a fost vorba de existenţialişti l-a pus pe Oprişan să ţină cursul în faţa studenţilor. A fost ceva extraordinar, tânărul student probându-şi inteligenţa nemaipomenită şi capacitarea rar întâlnită.

De la Petre Hossu, martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roşca, aflăm de extraordinara capacitate a lui Oprişan: „Oprişan continuă, ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: „Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!” (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era când îi spunea vreunui student: „Dumneata eşti un ocoş!”, adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licentiat magna cum laude la Roşca şi Blaga?!” (în Permanenţe, martie 2002)

În 1947 Oprişan se căsătoreşte cu Constanţa Grama, încadrată şi ea în Mişcarea Legionară, în Cetăţui. Continuă reorganizarea Mişcării - cu toate că ruşii invadaseră ţara. Ernest Maftei, şi el legionar, povesteşte: „Eram în Bucureşti la Teatrul Poporului. Şi m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în '47, bre! Să organizez io legionarii pe Moldova, şi el Ardealu'. Şi l-am lămurit că ne prinde... Da’, ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri..”.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

Oprişan îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”; „La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie... I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi... Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini... l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”... Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona... Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte... I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră... Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele”. („Mărturisiri…”)

6 ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Gheorghe Calciu. Cuvantul Parintelui Justin Parvu la inmormantarea fratelui sau de suferinta si slujire intru Hristos

Cuvant la inmormantarea Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Arhimandrit Justin Parvu

Parinte Gheorghe Calciu,

Bine ati revenit la Manastirea Petru Voda!

Cu doua luni in urma ati fost aici la noi, ati admirat muntii, dealurile, padurile si celelalte lucruri minunate ale lui

Dumnezeu si v-ati exprimat dorinta ca trupul cel ostenit de suferinte si pribegie sa se odihneasca in Gradina Maicii Domnului, in pamantul sfant al tarii noastre si mai exact la Manastirea Petru Voda, inchinata tuturor Martirilor jertfiti in temnitele comuniste si impreuna sa asteptam aici sunetul trambitei celei de apoi a Arhanghelului pentru invierea cea de obste si sa iesim „intru intampinarea Domnului in vazduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate intru credinta si intru suferinta deoarece „binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului”!

Intristati frati si surori!

Biserica si neamul nostru romanesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice constiinte ale demnitatii noastre crestin-ortodoxe si romanesti, iar pe de alta parte castiga un rugator in ceruri pentru acest popor incercat si aici pe pamant, o

icoana de-a pururi vie a unui Apostol ce inalta Crucea astfel incat „vestirea lui ajunge pana la marginile lumii” dar va strabate ca un ecou sfant peste veacuri generatiilor ce vor veni zicand asemenea Sfantului Pavel: „Fiti mie urmatori, precum si eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a nascut in anul 1925 odata cu Patriarhia Romana pe data de 23 noiembrie. S-a nascut la gurile Dunarii cel ce se va odihni aici intre crestele Carpatilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX si-a croit crezul ca un fluviu de nestavilit si a devenit un munte de neclintit.

Si-a trait copilaria si tineretea in valtoarea evenimentelor interbelice si a inteles ca majoritatea celor din generatia lui pericolele Ciumei Rosii ateiste de la Rasarit care sufla amenintare asupra Romaniei si a altor state crestine din zona, dar si pericolul nazist din apus cu aceleasi efecte distructive pentru credinta si neam. In acest context, fiind student la medicina, cu mult curaj a incercat alaturi de alti tineri sa traga semnalul de alarma, luand parte la diferite manifestari cu caracter anticomunist si antiateu ale studentilor si drept urmare este intemnitat in anul 1948. In urma condamnarii cunoaste calvarul inchisorii comuniste de reeducare a studentilor de la Pitesti, iar chinurile groaznice si diabolice de acolo la care erau supusi detinutii sunt asemanatoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortura folosite in aceste temnite urmareau distrugerea fizica si spirituala, semanau ura si dezbinarea si nu in ultimul rand se dorea pierderea nadejdii si a credintei in Bunul Dumnezeu. In aceste conditii deosebit de grele multi „au pierit ca niste miei dusi spre junghiere” si ramasitele lor pamantesti au fost aruncate in gropi comune, iar sangele lor a ingrasat brazdele pamantului de unde striga precum sangele lui Abel catre fratele Cain cel ucigas.

Aceasta perioada de 17 ani de puscarie a fost pentru Parintele Gheorghe Calciu o adevarata universitate in care se deprinde virtutea, rabdarea, credinta, dragostea, solidaritatea, pacea interioara, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfant dupa cum spune Sfantul Pavel si el la randu-i intemnitat pentru Hristos(Gal. 5:22).

In urma decretului de amnistie din 1964, Parintele Calciu iese calit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist si ateu urmeaza filologia dar credinta in Dumnezeu intarita in temnita il cheama sa devina pescar de oameni, adica preot in Biserica lui Hristos care nu poate fi biruita de portile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmeaza Cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti dupa care este hirotonit preot si este numit profesor de Franceza si Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Voda din Bucuresti, fiind foarte iubit si apreciat de elevi, multi dintre ei atasandu-se duhovniceste de dascalul lor.

In 1977 cutremurul din 4 martie n-a daramat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul sa loveasca altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca in codru cu topoare sa distruga locurile cele sfinte. Atunci cand Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost stearsa de pe fata pamantului si pangarit locul cu un salas al pacatului, glasul Parintelui Gheorghe Calciu a rasunat ca un tunet, cu mult curaj si fara nici o frica impotriva daramatorilor de biserici pentru ca era nefiresc pentru urmasii voievozilor „mari ctitori de locasuri sfinte”, sa savarseasca sacrilegiul acesta. Parintele isi asuma rolul de a striga cu glas mare in pustiul nepasarii si al compromisului, cu atat mai mult cu cat consecintele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinta nu ar fi fost una individuala, ci si a familiei, a sotiei si a baiatului, insa Parintele stia ca nimeni si nimic nu trebuie sa desparta pe adevaratul crestin de dragostea lui Hristos. Astfel Parintele a tinut cele sapte cuvinte catre tineri in sapte saptamani, miercurea, la Seminarul Radu Voda, cuvinte care au insemnat atunci o adevarata Proclamatie spirituala, o chemare la redesteptarea cea intru credinta, un reper concret de orientare in intunericul veacului acestuia, deoarece toti „umblam in latura si in umbra mortii” (Is. 9:1).

In urma acestei atitudini este anchetat, izolat, amenintat si in 1979 este condamnat la inca 10 ani inchisoare. In urma protestelor marilor personalitati din diaspora romaneasca si a presiunii unor oameni politici este eliberat dupa cinci ani, in 1984, si fortat sa paraseasca tara in anul urmator.

Dupa 21 de ani de puscarie urmeaza exilul in SUA de 22 de ani, o perioada in care Parintele cu un dinamism tineresc desfasoara un apostolat jertfelnic pentru romanii de peste ocean fiind liantul si vocea cea mai autorizata pentru nazuintele celor de acolo, dar si propovaduitorul credintei ortodoxe si a valorilor nationale pentru pastrarea identitatii religioase si de neam. Dorul de tara l-a urmarit mereu asa cum i-a urmarit pe evrei in robia babilonica, care plangeau la raul Babilonului aducandu-si aminte de Sion (Ps. 136).

Simtindu-si sfarsitul aproape a dorit sa vada pentru ultima data locurile dragi ca aceste amintiri sa le poarte in sufletul sau in planul vietii de dincolo. Asa cum Iosif a lasat testament ca atunci cand ai sai se vor intoarce in pamantul fagaduintei sa-i ia si osemintele lui si acest testament a fost implinit intocmai de Moise, asa si Parintele Calciu a lasat testament ca trupul sau sa fie adus si inmormantat aici la Manastirea Petru Voda. Dupa o viata intreaga traita in zbucium si neodihna, in marturisire si jertfa, rastignit intre Dumnezeu si neamul sau dupa expresia lui Petre Tutea, sub zodia martiriului si a smereniei si moartea Parintelui este tot in aceiasi zodie a neodihnei si a furtunilor ingaduite de Dumnezeu pentru a primi cununa mai stralucitoare in imparatia cerurilor.

De sarbatorea Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, 21 noiembrie, Parintele Calciu intra in acea Sfanta a Sfintelor nefacuta de mana, in ceruri (Evr. 9:12), unde este Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci in veci pentru acest neam pe care L-a iubit atat de mult.

De Sarbatoarea Sfantului Andrei, Apostolul Romanilor, Parintele Calciu, Noul Apostol al Romanilor de pretutindeni este adus in tara intr-o procesiune sfanta si depus in Manastirea Radu Voda pentru a fi prohodit dupa randuiala de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Romane.

Acum la implinirea unui an de la sfintirea Manastirii acesteia inchinate Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, dar si tuturor Martirilor cazuti in lupta impotriva celor fara de Dumnezeu, iata se seamana aici in cimitir un simbol al demnitatii ortodoxe, un martir al neamului, un spirit ce va cuvanta tainic tuturor ca „cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor lui”.

In ziua in care s-au implinit 8 ani de la moartea parintelui Cleopa, Parintele Gheorghe Calciu este intampinat in Manastirea noastra si deja gusta din bucuria zilei a opta, adica ,,s-a impartasit cu adevarat cu Dumnezeu in ziua cea neinserata a imparatiei Sale”.

Acum, in preajma sarbatorii Sfantului si Bunului Parinte Nicolae, prin moartea Parintelui Calciu avem in ceruri un Parinte al nostru, mangaietor in necazuri si nevoi, rugator pentru neamul nostru romanesc si luminator al drumului catre Hristos.

Din vremelnicie Parintele Calciu trece in vesnicie si trage dupa el un neam intreg, deoarece acel popor va dainui in istorie si in vecii nesfarsiti care-l va avea intr-o masura cat mai mare pe Dumnezeu. El este rascumparatorul vremurilor noi care spala rusinea fricii si a lipsei de cutezanta si care sterge vina sangelui curs pe nedrept asa cu m spune Mantuitorul „de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia fiul lui Varahia cel ucis intre templu si altar” si ca acest blestem sa nu apese pe umerii nimanui.

Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile raiului sa-ti deschida, mostenitor imparatiei Sale sa te arate si mijlocitor pentru Biserica si neamul nostru sa te randuiasca, pe tine Parinte Gheorghe Calciu marturisitor neinfricat al credintei!

articol preluat din nr.6 al revistei ATITUDINI

Un dialog despre neamul românesc cu Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

- Ce este neamul?
- Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?
- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

- Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?
- Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu în octombrie 2005 şi preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. 

Sursa: Foaie Nationala

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!

21 noiembrie 2011 - 5 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Gheorghe Calciu. O intamplare minunata din inchisorile comuniste. Puterea Sfintei Liturghii

(...)O viaţă liturgică la fel de aprinsă este înfăţişată în lucrarea aceloraşi Hans-Jurg Stuckelberger şi Ken Becker, ea fiind trăită de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Bun înţeles că ea nu era pe placul paznicilor. Drept care, bătăile se înlănţuiau de la o duminică la alta, ca şi în orice zi de sărbătoare. Timpul trecând şi slujitorul lui Dumnezeu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, îndărătnicindu-se a se agăţa de speranţa înfăptuirii sale sfinte, până la sfârşit se obişnuiseră şi pristavii cu meteahna lui, împăcându-se cu gândul că era nebun.

Într-o zi, cum se afla aruncat în izolare, deci n-avea dreptul nici la pâine, nici la altă hrană decât o dată la trei zile, dar nu într-aceea a Domnului, care căzuse atunci, mâhnit se ruga să i se ia povara supărării de pe suflet. Când, se năzări un gând ce nu-i mai da pace, împiedicând să i se mai lege chiar şi cuvintele rugăciunii. Era sâcâitor ca încăpăţânarea unei muşte: oricât o alungi cu mâna, revine de unde ai îndepărtat-o, fierăstruind cu aripile aerul din preajmă. De rând era paznicul cel mai lipsit de omenie dintre toţi. Secretar de partid al penitenciarului, câinos, pe gură rostogolindu-i-se cele mai scârbavnice înjurături, bălos de ură. Gândul şoptea să-i ceară acestuia o bucată de pâine în vederea slujbei Euharistice. Iar Gândului i se împotrivea spaima adânc înfiptă în piept, de nezrădăcinat, temerea de potopul de lovituri ce s-ar fi revărsat asupră-i de îndată ce ar fi glăsuit. Nu se mai putu stăpâni. Era peste răbdarea lui să ameţească înghimparea dinlăuntru, oricât de necugetată-i era.

Se apropie de uşă. Ciocăni. Fierul ei răsună, umplu hruba de dangăt. Cu o smucitură, fu deschisă de afară.

- Ce vrei, bă?! Dumnezeii...!

Un torent de vorbe sfinte, pângărite de desemnări familiale şi anatomice feminine îi izbiră auzul. Se încheie cu un "Hă?!" oblu, ce nu îmbia răspuns.

Totuşi:

- Nu vă supăraţi, îmi puteţi da o bucăţică de pâine? oricât de mică. Vreau să slujesc Sfânta Liturghie. O fărâmiţă, nici 30 grame...
Parcă l-ar fi lovit cu leuca-n cap pe caraliu. A rămas trăznit. Nu-i venea nici să clipească. În cele din urmă, limba i se mişcă din loc, de vreo două ori, fără a fi însoţită şi de gâlgâirea vocii pe corzile de mai jos, din gât. I-or fi cerut mulţi de mâncare când nu venise timpul acesteia. Dar să recunoşti că ai trebuinţă de o coajă de pâine pentru Liturghie?!... Să nu moară subofiţerul de dambla, nu alta!... Unii deţinuţi par a fi în alte minţi, zău c-aşa!...

Uşa grea se repezi înapoi, să spargă zidul.

Preotul fu luat cu frig. I se scursese tot sângele-n tălpi. Îndrăzneala avută abia acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei. Inima, cât un purice, ticăia de parcă ar fi umplut coşul pământului, asurzitor...

Minutele se scurgeau încete şi prelungi ca veacurile. Şi se mai întinseră încă, adăugându-se unul-altuia, ca brăţară lângă brăţară din unduirea rece a unui şarpe încolăcit în jurul lumii.

Când uitase să mai tragă aer în plămâni, uşa se crăpă cătinel-cătinel, fără pic de zgomot; se întredeschise, se lărgi.
Fără vorbe, braţul caraliului se înălţă şi se întinse spre el, ca din scena cunoscută din Capela Sixtină. Între degete, o porţie obişnuită de pâine: 125 grame. Cu aceeaşi băgare de seamă împinse uşa, ca pe o cortină de catifea.

"A fost cea mai mistică, cea mai sublimă slujire liturgică pe care am săvârşit-o vreodată. În răstimpul a două ceasuri am stat îngenunchiat pe betonul rece de jos şi m-am rugat. Celula era plină de o tăcere cerească."
Pacea aşezată peste acel colţ al închisorii mai fu străbătută la o vreme după aceasta de un fâşâit abia simţit. Din nou se deschise uşa. O scurtă aruncare a capului peste umăr şi o încârligare a arătătorului paznicului îl chemară pe osândit.

- Părinte, să nu mă spuneţi nimănui că v-am dat pâinea asta. Dacă află şefii, sunt pierdut!
De când fusese smuls dintr-ale sloboziei de odinioară, cel chinuit se auzea numit "părinte" pentru prima dată! Cu buzele sale grele de blesteme şi ameninţări, gardianul îi reda ceea ce-i dăruise Dumnezeu însuşi: paternitatea asupra unei turme de lângă care fusese răpit.

" - Domnule paznic", i-am răpuns, "cum s-o fac? Aţi fost îngerul lui Dumnezeu care mi-a adus trupul lui Hristos în această celulă, pentru că pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a preschimbat în trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Prin ce aţi făcut, aţi slujit împreună cu mine. Fapta asta v-a fost scrisă în cer" (p. 54-56).

De atunci înainte, acel om, îmbunătăţit prin însăşi facerea sa de bine, nu l-a mai atins nici cu vârful degetului, nici nu l-a mai jignit vreodată: îl ocrotea Dumnezeu de vechea sa îndrăcire.*

* Acest text a apărut iniţial în "Vestitorul Ortodoxiei", anul V, nr. 97, 30 iunie 1993. A fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE; Editura RAMIDA, Bucureşti, 1994. Varianta actuală a suferit anumite îmbunătăţiri.

LiteraturaSiDetentie.ro

Părintele Gheorghe Calciu la 5 ani de la naşterea în Ceruri. Cuvântul Părintelui Justin la înmormântarea acestui mare mărturisitor

Cuvânt la înmormântarea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Părinte Gheorghe Calciu,

Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!

Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de suferinţe şi pribegie să se odihnească în Grădina Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă, închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele comuniste şi împreună să aşteptăm aici sunetul trâmbiţei celei de apoi a Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să ieşim „întru întâmpinarea Domnului în văzduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate întru credinţă şi întru suferinţă deoarece „binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”!

Întristaţi fraţi şi surori!

Biserica şi neamul nostru românesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge până la marginile lumii” dar va străbate ca un ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni zicând asemenea Sfântului Pavel: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a născut in anul 1925 odată cu Patriarhia Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la gurile Dunării cel ce se va odihni aici între crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de neclintit.

 

Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea evenimentelor interbelice şi a înţeles ca majoritatea celor din generaţia lui pericolele Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla ameninţare asupra României şi a altor state creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din apus cu aceleaşi efecte distructive pentru credinţă şi neam. În acest context, fiind student la medicină, cu mult curaj a încercat alături de alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând parte la diferite manifestări cu caracter anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi drept urmare este întemniţat în anul 1948. In urma condamnării cunoaşte calvarul închisorii comuniste de reeducare a studenţilor de la Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de acolo la care erau supuşi deţinuţii sunt asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortură folosite în aceste temniţe urmăreau distrugerea fizică şi spirituală, semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în Bunul Dumnezeu. In aceste condiţii deosebit de grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate în gropi comune, iar sângele lor a îngrăşat brazdele pământului de unde strigă precum sângele lui Abel către fratele Cain cel ucigaş.

Această perioadă de 17 ani de puşcărie a fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o adevărată universitate în care se deprinde virtutea, răbdarea, credinţa, dragostea, solidaritatea, pacea interioară, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru Hristos(Gal. 5:22).

În urma decretului de amnistie din 1964, Părintele Calciu iese călit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist şi ateu urmează filologia dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl cheamă să devină pescar de oameni, adică preot în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită de porţile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmează Cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti după care este hirotonit preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Vodă din Bucureşti, fiind foarte iubit şi apreciat de elevi, mulţi dintre ei ataşându-se duhovniceşte de dascălul lor.

 

În 1977 cutremurul din 4 martie n-a dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul să lovească altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca în codru cu topoare să distrugă locurile cele sfinte. Atunci când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit locul cu un sălaş al păcatului, glasul Părintelui Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet, cu mult curaj şi fără nici o frică împotriva dărâmătorilor de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte”, să săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală, ci şi a familiei, a soţiei şi a băiatului, însă Părintele ştia că nimeni şi nimic nu trebuie să despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele şapte cuvinte către tineri în şapte săptămâni, miercurea, la Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat atunci o adevărată Proclamaţie spirituală, o chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un reper concret de orientare în întunericul veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în latura şi în umbra morţii” (Is. 9:1).

Continuare aici

Parintele Gheorghe Calciu: Martirul vremurilor noastre - Constantin Oprisan

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California. Interviul complet se gaseste in recenta aparitie editoriala a parintelui Gheorghe Calciu: Hristos te cheama!     Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava - intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit. In celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani - sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi. Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa - surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: "Iarta-ma!" Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.
    Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.
    El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.
    Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?
    El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze - sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.
    V-a povestit despre momentul in care a fost seful "Fratiilor de Cruce"?
    Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent - uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.
    Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.
    Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbereau. Pe urma eu ma barbeream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbeream, Marcel, studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, "Mergi si vezi de Constantin Oprisan; el moare." M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula.  Am pus mana pe el si am zis: "Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!" Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.
    Cat ati stat cu el in acea celula?
    Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.
    Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.
    Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori - ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream... dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul.  L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan - trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie - corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os - fara muschi. Nimic altceva ... corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.
    Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula." Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.

Calatorie prin duhul Romaniei. Parintele Calciu despre doctorul Teofil Mija.

Am stat două zile in Bucureşti si apoi am plecat la Braşov să văd Asociaţia Cristiana, a doctorului Teofil Mija, un fost deţinut politic si care, eliberându-se si in mod spiritual după 1990, a infiintat această asociaţie pentru bătrânii săraci. In închisoare, doctorul Teofil a fost foarte bolnav de tuberculoză, foarte bolnav. Dumnezeu l-a vindecat in mare parte, astfel că puterea care i-a mai rămas, ca un dar sfânt, a pus-o in slujba celor bătrâni si neajutoraţi. Am găsit acolo lucrare minunată, aproape incredibilă, cu devotament si nepăsare pentru sine la toţi cei ce lucrează pentru semeni, de la medic pană la bucătar. Medici din oraş vin la azil, după specialitate si consultă gratis pe bătrâni, la nevoie.

Ca peste tot, si la Cristiana, câinii vagabonzi mişună căutând hrană si adăpost. Ciudat este că n’am văzut nici un câine vagabond slab. Toţi sunt bine hrăniţi, oamenii se milostivesc de ei, mă refer la oamenii săraci. Am întâlnit un coleg de liceu in Tulcea, Abdulah Remzi, acum pensionar, care umbla mereu cu o pungă mare in care are lapte, pâine si alte lucruri de hrănit câinii vagabonzi. Nu-i hrăneşte pe cei din oraş care, si aşa, sunt bine hrăniţi, ci se duce peste Dunăre unde sunt câini mai flămânzi. Uneori îl mai si muscă pentru că sunt mai sălbatici, dar pe el nu-l nelinisteste acest lucru, ii hrăneşte mai departe, nu-si face injecţii contra turbării si, in general, trăieşte in bună prietenie cu întreaga haită. Aproape ca in Cartule Junglei.

Am vizitat case de bătrâni si aici in America. Poate că cei de aici stau mai confortabil, poate mănâncă mai bine, dar acolo, la Braşov este altceva: acolo, toţi sunt oameni, nu bolnavi si îngrijitori, ci pur si simplu oameni care se iubesc, se sbat pentru a mai obţine hrana de la vreo întreprindere, sau bani, sau medicamente. Si mai e ceva: pensionarii azilului se intre in a-si face viata cat mai frumoasă. Camerele lor sunt camere româneşti : covoare romaneşti, perdele româneşti, perne romaneşti, tot ce fiecare a putut aduce de acasă pentru a nu se simţi ca in azil, a fost adus aici. Am vorbit cu ei aşa cum vorbesc cu bătrânii care stau in casele lor, la feciori sau le fiice. Nu am găsit decât o singură bătrână supărată foc pe toată lumea, fiindcă acolo in azil vin din când in când extraterestrii care-i chinuiesc pe bătrâni, ii muscă cu dinţii, le răsucesc mâinile etc. I-am promis bătrânei că voi lua măsuri ca extraterestrii să nu mai fie admişi in azil decât dacă declară in fata doctorului Teofil că nu-i vor mai musca pe bătrâni. Femeia a fost mulţumită. Avea deplină încredere in mine.

Doctorul Teofil Mija a fost foarte ocupat. Avea nişte vizitatori din Germania, care au venit cu aparate de fotografiat să-i fotografieze pe bătrâni, spunându-le, in prealabil, să zâmbească, au fotografiat camerele. Stătuseră vreo două zile acolo si, in ziua care am venit noi, plecau. Au făcut o donaţie spitalului si doctorul cu surorile s’au bucurat. Mai ales că, uneori, vin mosafiri străini, care fac o «vizită amenească» adică lungă, stau la spital, mănâncă, in chip democratic, cu bolnavii, ii cer doctorului sau vreunei surori să-i plimbe cu maşina prin oraş si împrejurimi, se fotografiază cu bătrânii si apoi pleacă. Nu-si închipuie cat de greu îşi procură doctorul Mija cele necesare pentru azil. Ne-a povestit doctorul de o familie din Franţa care a venit vreo patru ani la rând la spital. Soţia era o franţuzoaica eleganta, cu ifose si care voia mereu sa fie servita cu ceva. In fiecare an, făcea o promisiune solemna ca anul in curs va da o serata la nu ştiu ce castel de pe Loara, pentru stragerea de fonduri in favoarea spitalului si, de fiecare data, din motive tehnice, balul se amâna. In al cincilea an nu a mai venit, aşa ca balul celebru din castelul de pe Loara a rămas un vis neîmplinit. Doctorul Mija şi administraţia azilului au răsuflat usurati.

Am mai vizitat doi artişti in Braşov: o doamna Dorina Dutkay, pictoriţa de icoane pe sticla, icoane care urmează şcoala de pictura pe sticla din Făgăraş si pe cea de la Nicula. Toate aceste icoane sunt vândute pentru procurarea de fonduri pentru azilul doctorului Mija. Al doilea artist a fost un sculptor in lemn, coleg de închisoare cu mine şi cu Marcel; lucrează in stil popular, este cunoscut in tara, participa la toate expoziţiile de sculptura.

Un dialog despre neamul românesc cu un adevărat român – Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

- Ce este neamul?
- Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?
- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

- Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?
- Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu în octombrie 2005 şi preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. 

Sursa: Foaie Nationala

Parintele Gheorghe Calciu: Patimile, moartea si Invierea Domnului (II)

            
Sfânta Scriptură relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci că toată lumea era cuprinsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Şi totuşi, există un moment mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfânta Scriptură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări: 

1. – După ce l-au pus pe Iisus pe cruce, iudeii îl batjocoreau şi-L ocărau cu tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus S-a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Lc. 23: 34)

2. – Doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Mântuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Cel din stânga Îl insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la iudei. Cel din dreapta însă îl mustra pe tâlhar şi mărturisea că ei sunt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s-a adresat Mântuitorului să-L pomenească întru Împărăţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun Eu ţie, mâine vei fi cu Mine în Rai. (Lc. 23: 42)

3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa cu alte femei mironosiţe şi cu Sf. Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătându-l pe Ioan: Femeie, iată fiul tău. Apoi către ucenic: Iată mama ta. (Lc. 19: 26-27)

4. – Iisus pierduse mult sânge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete. (In. 19: 28) Unul din ostaşi a luat un burete muiat în oţet şi l-a pus într-o trestie şi ducându-l la gura lui Iisus, i-a dat să bea. În unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea începe agonia pe cruce a Mântuitorului.

5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani? (Mt. 27: 46), adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta, iudeii, necunoscând limba, au crezut că îl cheamă pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei: „lasă să vie Ilie să-l mântuiască”. Acesta este momentul cel mai tragic, când Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră.

6. – Părinte, în mâinile tale Îmi dau duhul Meu. În clipa supremă, Iisus simte mângâierea Tatălui Său din ceruri.

7. – Săvârşitu-s’a! Cu acest ultim cuvânt, Iisus Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.

În clipa morţii Lui, s-au petrecut câteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi până în ceasul al noulea s-a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s-a sfâşiat de sus până jos; s-a făcut un cutremur mare şi s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei îmviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor. Văzând toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. (Mt. 27: 54) Astfel, lumea păgână mărturiseşte, în ciuda batjocurei iudeilor că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgân aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mântuire pentru lume.

Iisus, fiind atârnat pe cruce prin cuie bătute în mâini şi picioare, a pierdut mult sânge, a slăbit şi, până seara, a murit. Cei doi tâlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit. Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al Mântuitorului, s-a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa de curând şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceşti s-au dus întâi la cei doi tâlhari care încă mai gemeau şi le-a zdrobit fluierele picioarelor. Această zdrobire era o practică obişnuită la Romani, pentru scurtarea suferinţelor: zdrobirea brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atât de puternic în corpul slăbit al condamnaţilor, încât ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort şi ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stângă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stânga pătrunzând inima adversarului. A curs din rana Domnului sânge şi apă. Asta dovedea că Iisus era mort de multă vreme, căci în inima Lui se separase serul sanguin de globulele roşii.

Iosif a luat trupul Învăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într-un mormânt pe care îl pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun alt mort. A venit şi Nicodim şi au adus cu ei cam la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. În el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi L-au pus în mormânt. Iudeii care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de Învierea Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să păzească mormântul, Ca nu cumva, venind ucenicii să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi: şi rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. (Mt. 27: 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi iudeii au sigilat mormântul.

Părintele Gheorghe Calciu: Patimile, moartea şi Învierea Domnului

Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Şi-a luat toate măsurile pentru ca Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, niciunul dintre ucenici (pentru ca Iuda să nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătescă Cina. Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii era instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii).
 

În această privinţă, iată ce scrie Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului care se numea Caiafa şi împreună s-au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s-a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment, Evangheliştii sinoptici - Matei, Marcu şi Luca - insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul din cei 12 Îl va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi. De aceea voi lua ca prototip Evanghelia Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate diferenţe de limbaj şi de câteva detalii în plus sau în minus.

Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sfântul Matei Evanghelistul: Iar când s-a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând, să-L întrebe pe Învăţător: Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s-ar fi născut. (Mt. 26: 24) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s-a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Raspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-L întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este? Iisus i-a răsupuns: Acela este căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Şi întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul... Deci, după ce a luat acela îmbucătură de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte. (In. 13: 25-27 şi 30). Acest incident s-a petrecut în taină şi ceilalţi ucenici nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Când Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii dată de Mântuitorul, şi acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că Învăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare. (In. 13:29)

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.

... ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a desbrăcat de haine şi luând un ştegar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru i-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s-a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, căci e curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vândă. (In. 13: 2-11)

Întreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii). Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Învierea şi Înălţarea la cer. Şi să nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Îl vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

(va urma)

Sorin Dragan, amintiri: Parintele Calciu “ne-a imbracat sufletele in haine de nunta”

S-au implinit patru ani de la plecarea dintre noi a parintelui Gheorghe Calciu si incerc sa indeplinesc acum cererea fata de care am avut retineri atunci, aceea de a asterne pe hartie cateva ganduri despre mentorul si duhovnicul meu, nu atat ca un elogiu post-mortem intre altele, cat pentru a impartasi o perspectiva mai apropiata celor care l-au vazut numai de langa soclul unui piedestal.

Stiu ca am fost privilegiat cunoscandu-l, si intreg contextul inceputurilor pare sa o confirme. Prima mea intalnire cu parintele a avut loc in copilarie, la o varsta la care eram mult mai impresionat de darul sau de povestitor decat de harul cu care fusese investit prin preotie. Era scund si vioi, avea parul carliontat, carunt pe atunci, alb mai tarziu, barba lunga, numai buna pentru un povestitor, ochii albastri si limpezi, si un suras care radia caldura, la fel ca intregul sau fel de a fi, mai ales fata de copii sau suflete in nevoie de o mangaiere. Basmul sau, Craiasa apelor, o impletire intre propriul talent literar si traditiile dobrogene ale copilariei sale, ramane pentru mine una din cele mai frumoase povesti ale omenirii, si imparte in inima mea un loc cu Fat-Frumos din lacrima si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intrucat, la fel ca ele, grefeaza doruri personale pe mituri fiintiale care se pierd in memoria colectiva a poporului roman.

Pe cand am atins o mai buna intelegere a lumii din jur, parintele fusese deja rapit din ea, inchis din nou pentru nemuritoarele sale Cuvinte catre tineri. Le-am citit transcrise si pasate din mana in mana cu infrigurare de unii din cei carora le fusesera adresate. Au fost o revelatie si o confirmare ca exista un sens al existentei dincolo de saracia simturilor, un raspuns la atatea intrebari si zbateri ale unei inimi umbrite de cravata rosie. Multi din noi cautau ceva fara sa-si poata defini prea bine natura acelui gol apasator din suflet. Cand le-am citit prima oara, viata mi-a fost inundata de lumina revelatiei ca Hristos ma cauta si El, si ca exista un adevar mai presus de putinatatea intelegerii omenesti. Dincolo de gratiile inchisorii, cuvintele preotului martir rodeau miraculos in noile generatii, peste tacerea complicitara a parintilor nostri care nu gaseau indrazneala sa demaste goliciunea imparatului pamantesc.

Mai tarziu, cand am facut urmatorul pas firesc intrand in miscarea anticomunista, parintele a fost exilat, dar ii ascultam in continuare incurajarile in rubrica pe care o avea la postul de radio Europa libera, si am ramas sub indrumarea fostilor sai camarazi, atatia cat supravietuisera terorii. Ne-am regasit imediat dupa revolutie, cand neobositul semanator de adevar s-a intors in tara, printre tinerii pe care ii formase, fie direct, ca profesor de seminar, fie prin intermediul invataturilor care se raspandisera ca o flacara de nestins. Eram de acum un lider al tineretului universitar, dar parintele ramasesese acelasi povestitor cu zambet cald de altadata, iubitor al sufletelor inca nemaculate de “cumintenia” lumii. Toti il asteptam sa revina definitiv in Romania, si asta voia si parintele, dar familia sa a refuzat sa paraseasca SUA, si, stiind ca nu avusesera de ales cand sfintia sa pornise pe calea sacrificiului cu ani in urma, de data asta a optat sa ramana impreuna cu preoteasa si fiul sau. Oficial, era inca sub incidenta deciziei de caterisire din partea sinodului bisericii pe care o aparase in predicile sale, pentru neascultarea poruncii ierarhice de a asista in tacere la daramarea bisericilor.