Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Insemnari din jurnalul Parintelui Liviu Branzas

Bucuresti, 26 ianuarie 1985

Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos. 26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa … De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.

Pr Liviu Brânzaş

Sfinţi români din închisori. Părintele Stăniloae despre detenţie: În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa fraţilor români

- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...

Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:

- În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.

Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.

- Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.

Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:

- Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.

În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.

- Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?

Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:

- Acesta e Cuvântul meu.

- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"

Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"

Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor

Părintele Justin Pârvu despre Aiud, sfinţii închisorilor, generaţia tânără, mărturisire şi posibilitatea unei rezistenţe în România.

- Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

- Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

- Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

 

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură. 

- De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci? 

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

- Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele. 

Fragmente dintr-un interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008

EXCLUSIV. DOCUMENT ISTORIC. Scrisoarea-raspuns adresata de Traian Trifan, detinut politic la Penitenciarul Aiud, Ministrului Justitiei din timpului regimului Maresalului Ion Antonescu

Domnule Ministru!

Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud, fost prefect al județului Brașov, condamnat la 16 ani M.S. (muncă silnică - nn), am cerut în luna Iunie 1941 și Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către țară.

Față de aceasta, Onor. Direcțiune a Penitenciarului, mi-a cetit în ziua de 5 Mai 1942 adresa M. Stat M. (Marelui Stat Major - nn) Nr. 82788 din 29 aprilie 1942.

În răspuns țin să arăt că nu pot primi condițiile din adresă pentru următoarele motive:

1.         Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut și nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement și că am lucrat contra interesului Neamului și statului. Faptele trecutului meu nu mă înjosesc, ci mă onorează.

2.         Prin sentința de condamnare a fost umilită Legiunea și calitatea (funcția) legionară ce am avut, cu stigmatul rebeliunii. Atât timp cât această sentință nu va fi anulată, voi protesta cu toată ființa mea, până în ceasul morții.

3.         Se spune în adresă: “Domnul Mareșal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaților de drept comun și celor politici să se reabiliteze, luptând pe front, la unitățile constituite aparte”.

Așadară: Legionarii Căpitanului puși alături cot la cot cu delicvenții de drept comun.

Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morților noștri  și trecutului nostru de luptă naționalistă și anticomunistă.

4.         Plecarea mea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-și facă datoria, ci ocnașul.

Președenția Consiliului de Miniștri a dat în presă – cu referire la cererile de mergere pe front a deținuților politici – un comunicat în care spune că unii comandanți de unități refuză primirea deținuților politici, refuz găsit explicabil și întemeiat de Onorata Președenție, din care motiv se vor constitui unități speciale.

Răspund, că dacă armata nu are nevoie de ostași, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situației – inexprimabil de nedreaptă, de rebel și ocnaș, în care am fost pus.

Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii și a trecutului meu legionar – niciodată.

Aiud, 6 Mai 1942

Cu toată stima,

Traian Trifan, deținut

Penitenciarul Aiud

D-sale D-lui Ministru al Justiției

București

Cererea înreg. la

Penitenciarul Aiud sub Nr. 4150 sau 4151

din 9 Mai 1942

Doi ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (+19 iulie). Rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra (VIDEO). Ganduri despre Romani.

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

- mărturie consemnată de Crina Palas
Sursa: revista VEGHEA 

Cum va rezista neamul românesc?

Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.

Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

cititi integral aici.

De Inaltarea Domnului (Ziua Eroilor) - un cuvant al Parintelui Justin Parvu despre Neam, Tara si mucenicii din inchisorile comuniste

Sursa: Manastirea Petru Voda

În noaptea de 13-14 mai, la Aiud, de Praznicul Sfinților Închisorilor, priveghere de toata noaptea în cinstea sfinților și spre ajutorul Părintelui Justin

În noaptea de 13-14 mai, de Praznicul Sfinților Închisorilor (care coincide cu ziua arestarii si eliberarii Părintelui Justin din temnita), la Aiud are loc o priveghere de toata noaptea, urmata de un Sfant Maslu pentru sanatatea Părintelui Justin. Slujba va incepe in lacasul Sfintilor Inchisorilor de pe Rapa Ropilor, luni, la orele 22. Cei care nu pot sa ajunga sunt rugati ca acasa, in sanul familiei, in manastiri sau oriunde s-ar afla, sa se roage pentru insanatosirea Duhovnicului Neamului, a Voievodul Ortodoxiei Romanesti, Parintele Justin Parvu.

Parintele Iustin la Aiud - Acatistul Sfintilor... de VictoRoncea

Recenzie. “Urlă haita”- o carte de memorii ziditoare dăruită românilor, scrisă de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea. Frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948.

“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor '50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum  ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.

Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”. 

După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi). 

A venit şi-n Aiud Crăciunul. Atanasie Berzescu: "Nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi".

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl aşteptam cu neastâmpăr de copii. Aşa cum se întâmpla în toate închisorile din ţară, şi-n Aiud se luau toate măsurile de pază şi de aplicare a unui tratament aspru asupra deţinuţilor. În toate zilele marilor sărbători creştine sau în zilele sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziţii, suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele celularului. Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai periculoşi deţinuţi. Ofiţerul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolaţi.

Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate şi rezistam mai mult. Cum am ieşit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înţeleşi fiind cu toţii că, după ora închiderii (21), prin alfabetul "morse", ne dăm de ştire unii la alţii, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, uşile s-au ferecat. În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi, scânteind în noapte, începem colindul "O, ce veste minunata", continuând apoi, pe aceeaşi melodie, cu "A venit şi-aici Crăciunul", versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din strămoşi moştenit, vestind şi preamărind pe Noul Născut, în scutece înfăşat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoşilor noştri, lăudând şi preamărind pe Cel Preaînalt şi Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiţi în ele, extaziaţi, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperaţi în uşi cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea uşilor decât în prezenţa ofiţerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiţerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o uşă. Populaţia civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la sfârşit să cânte şi ei cu noi. (…)
În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipţi în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul şiroit de lacrimi, al tatălui albit şi îmbătrânit de vreme, al soţiei cu faţa brăzdată de durere, strângându-şi la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiţi şi ei de timp, al fraţilor şi surorilor, al unchilor şi verişorilor şi al prietenilor cinstiţi la suflet. În aceste măreţe clipe, noi, cei din spatele uşilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziaţi. Am simţit şi trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. (…)

Toţi aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neştiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii şi nu diavolii.

A doua zi, noi, cei fericiţi în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit poliţele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutăţit simţitor, iar noaptea, percheziţiile şi înjurăturile îşi făcuseră loc. Se dezlănţuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.

Atanasie Berzescu, A venit şi-n Aiud Crăciunul"

Sursa: http://apostolatintarafagarasului.blogspot.com/2010/12/craciunul-in-temnitele-comuniste-cu-cat.html

28 octombrie - 60 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Mărturii ale foştilor deţinuţi politic Aurel Obreja şi Nicolae Crăcea

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine pentru mine în reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ