5.10.13

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.


Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".
Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.
Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.
Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:
- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".
În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ



Insemnari din jurnalul Parintelui Liviu Branzas

Bucuresti, 26 ianuarie 1985
Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos.
26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.
Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.
A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?
Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.
Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa …
De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.

Pr Liviu Brânzaş

Sfinţi români din închisori. Părintele Stăniloae despre detenţie: În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa fraţilor români

- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...
Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:
- În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.
Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.
- Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.
Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:
- Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.
În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.
- Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?
Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:
- Acesta e Cuvântul meu.
- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"


Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails