Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)
Iubiţi credincioşi,
În Sfînta Scriptură Dumnezeu se numeşte "Tată al milostivirii" (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).
Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întîi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese cînd era în casa tatălui său, apoi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.
Care era foamea fiului risipitor care a zis: "iar eu pier aici de foame?" Oare la hrana cea trupească se gîndea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mînca, iar voi veţi flămînzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veţi întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El şi-a adus aminte de vremea cînd petrecea în casa tatălui său şi de hrana şi desfătarea duhovnicească ce o avea lîngă el. Ajungînd păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame!
Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mîntuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fîntîna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, cîştigîndu-i sufletul. De aceea cînd Apostolii Îl rugau să mănînce, El le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi (Ioan 4, 32). Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvîrşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mîntuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscîndu-şi starea lui vrednică de plîns şi gîndind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea cînd a venit către tatăl său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 19).
Trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sîrguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: Cît am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceată este a argaţilor, care, căutînd plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobîndi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gîndindu-se că şi argaţii, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovniceşti şi se împărtăşesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, şi smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergînd, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20).
Iubiţi credincioşi,
Dar ce înţelegem prin acest cuvînt: "Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său"? Aceasta ne arată că Preabunul şi Atotştiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos "greşit-am", cunoaşte hotărîrea lui cea din inimă de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie şi nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat. I-a dat haina cea dintîi, adică nepătimirea cu care a fost îmbrăcat cînd era lîngă tatăl său. Şi inel i-a pus pe mîna lui, semnul legăturii celei dintîi cînd petrecea în viaţă curată şi neprihănită, mai înainte de a se despărţi de tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintîi şi inel şi încălţăminte în picioarele lui, adică voinţa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi să mîncăm şi să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat (Luca 15, 23-24).
O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cît este de negrăită Mila Lui şi cît de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu cîtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi cîtă bucurie se face în cer cînd un păcătos se întoarce la pocăinţă!
Mare şi nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi care se întorc către El din toată inima şi cu toată smerenia şi hotărîrea de a-şi îndrepta viaţa!
În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăinţă, adică încă nu-şi făcuse canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atîta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, fraţii mei, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tîlharul răstignit alături de Hristos cînd mîinile şi picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost deajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42). Iar Mîntuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite. Bine a zis şi Sfîntul Efrem Sirul: "Pocăinţa, fără jertfe şi fără cheltuieli, poate să împace şi să milostivească pe Dumnezeu. Pocăinţa a oprit jertfa sîngeroasă, aducînd jertfa conştiinţei. Ea nu caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie pentru jertfă, ci mărturisire din conştiinţă. Nu ai turturea de jertfă tu cel ce ai păcătuit? Suspină şi Dumnezeu, mai presus de turturea, îţi socoteşte ţie aceasta. Nu ai pasăre? Lăcrimează şi, în loc de jertfă, ţi se va socoti ţie. Nu ai porumbel? Vesteşte-ţi păcatele tale lui Dumnezeu şi-ţi vor fi ţie ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un viţel de jertfă va primi Dumnezeu rugăciunea ta. O, cît de mare este pocăinţa! O, cît de minunate sunt lucrurile cele dintru dînsa! Că una fiind, pe toate le poate". "O, darul Evangheliei, că pe toată Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserică; căci are conştiinţa care jertfeşte pentru dînsul. Din inimă se roagă şi milostiveşte pe Dumnezeu pentru sine".
Iubiţi credincioşi,
Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregăteşte duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfîntului şi marelui Post al Paştelui. Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă şi ziditoare de suflet. Părintele care avea doi fii este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui.
Din ceata creştinilor ascultători fac parte toţi fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfinţenie poruncile Lui. Aceştia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua şi noaptea, ascultă de Dumnezeu şi de păstorii rînduiţi, nasc şi cresc copii în frica Domnului, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine regulat, duc viaţă smerită şi fac milostenie la cei săraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvîntare şi cu rugăciune. De aceea Dumnezeu le ajută în toate.
Nu aşa însă se întîmplă cu creştinii neascultători şi robiţi de păcate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre aceştia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-şi ucid copiii, beţivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrînaţii, lacomii, zgîrciţii, şi mai ales mîndrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanţii, decît creştini răzvrătiţi, mîndri şi neascultători care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci îşi fac legi şi dogme, după mintea lor, asemenea fiului mai tînăr din Evanghelie. Toţi aceştia sunt căzuţi din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserică, de Sfinţi şi se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia lor. Dar cine cade din ascultare şi din Biserică, acela cade şi din Dumnezeu.
Ce cumplit este păcatul neascultării! Ce greu este să trăieşti după mintea ta, să nu asculţi de nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune, de Biserică, de preot, şi de părinţii care te-au născut. Aşa a făcut tînărul din Evanghelie: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere... şi s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrînări (Luca 15, 12-13).
Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru şi neascultător este lăsat de Dumnezeu să cadă în păcate grele, ca să se smerească şi să se întoarcă la pocăinţă. Cel dintîi păcat în care cad mîndrii şi neascultătorii este desfrînarea, o patimă grea, urîtă, ruşinoasă. Dar dacă omul căzut se căieşte, îl mustră conştiinţa şi vrea să se întoarcă, Tatăl nostru cel ceresc nu-l lasă, ci îi întinde mîna, îl aşteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie şi îl iartă. Aşa a făcut Tatăl ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a ieşit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel şi haină şi a ospătat cu el.
Vedeţi bunătatea şi mila lui Dumnezeu? Vedeţi roadele căinţei celui ce se întoarce la Hristos? Vedeţi că toţi păcătoşii au pocăinţă şi iertare? Vedeţi că şi pe noi ne aşteaptă Domnul la pocăinţă în uşa bisericii? Numai să ne pară rău de cele făcute, să ne spovedim cu căinţă, să părăsim păcatele şi să zicem ca fiul desfrînat: Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Dacă ar zice aceste cuvinte din inimă, beţivii, desfrînaţii şi creştinii robiţi de păcate din zilele noastre, pe toţi i-ar primi, i-ar săruta şi i-ar ierta Dumnezeu! Însă puţini sunt din creştinii noştri care se tem cu adevărat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserică, la pocăinţă şi aleargă la preoţi să-şi mărturisească păcatele.
Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrîu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de necredinţă şi desfrîu. Ne uităm cîţi părinţi şi cîte mame vin plîngînd la biserică şi mănăstiri pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrînare; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrîu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrîu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?
Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi?
Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întîi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrînarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrîului. Cum? Mai întîi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.
Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.
Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să venim cît avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzînd înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi lacrimi: "Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veşnica osîndă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primeşte-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!" Amin.
