Sfantul Nicolae Velimirovici: Cugetare despre intelesul duhovnicesc al ceasului si timpului

Orice descoperire materială cu care se făleşte omul, ca fiind produs exclusiv de forţa şi mintea lui, se arată în realitate a fi o manifestare a Providenţei dumnezeieşti. Orice invenţie are o importanţă şi o semnificaţie îndoită: fizică şi spirituală. Chiar obiectul numit ceasornic, această minunată invenţie cu care oamenii măsoară timpul, nu este făcută doar pentru a număra ceasurile zilei sau nopţii, ci şi pentru a ne aduce aminte de ceasul morţii noastre: aceasta este semnificaţia lui duhovnicească. Cînd

braţul cel subţire îşi încheie rondul secundelor şi minutelor, atunci braţul cel mare bate ceasul rînduit, sunînd gongul lui. Aşa va bate şi sună şi ceasul vieţii noastre, care ne numără zilele, lunile şi anii ce îi avem de trăit. De aceea îndeamnă Sfîntul Tihon din Zadonsk pe fiecare creştin să cugete la următoarele lucruri:

1. la scurgerea permanentă a timpului vieţii noastre ;

2. la cum este imposibil ca să întoarcem timpul înapoi;

3. la cum trecutul şi viitorul nu sînt în puterea noastră, dar prezentul pe care îl trăim acum, da;

4. la cît de necunoscut este sfîrşitul vieţii noastre;

5. la cum trebuie mereu să fim pregătiţi pentru moarte – în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă;

6. la cum, din această cauză, trebuie să ne aflăm pururea într-o stare sufletească de pocăinţă pentru păcatele noastre;

7. la cum în fiecare ceas trebuie să ne plîngem păcatele noastre cu amar, şi să ne aflăm mereu în starea duhovnicească pe care ne dorim să o avem în clipa ieşrii sufletului nostru.

Sfantul Nicolae Velimirovici: Despre incercarea credintei noastre

Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decît auru cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos (I Petru l:7).

Fraţilor, credinţa noastră este încercată mai des decît este bătută trestia de vînturi. încercările credinţei noastre sînt precum vîntoasele puternice: credinţa cea slabă ele o smulg din rădăcini, pe cînd pe cea puternică o fac să se înfigă şi mai adînc în pămînt.încercările sînt asemenea şi flăcărilor care ard paiele dar lămuresc aurul. Teoretizările şi supoziţiile omeneşti încearcă şi ele credinţa noastră. Acestea sînt adesea vînturi foarte sălbatice, care totuşi pot fi învinse dacă sîntem dornici să ne ţinem strîns de cuvintele Domnului şi dacă în contra acestor teoretizări sîntem în stare să aducem cu înţelepciune exact învăţăturile Credinţei Creştine care li se opun. Credinţa noastră mai este încercată şi de teamă şi de ruşine: teama de oamenii care prigonesc Credinţa, şi ruşinea faţă de oamenii care dispreţuiesc cu aroganţă credinţa. Şi acestea sînt vînturi puternice cărora trebuie să le rezistăm dacă vrem să fim vii. Şi cum să le rezistăm? Să le rezistăm prin frica de Dumnezeu, care trebuie să fie întotdeauna în sufletele noastre mai mare decît frica de oameni, şi prin ruşinea faţă de Sfinţii Apostoli şi de Toţi Sfinţii, care nu s-au ruşinat de credinţa lor înaintea celor mai mari împăraţi, domni şi înţelepţi ai acestei lumi. Credinţa noastră mai este încercată şi de suferinţă fizică şi mizerie (sărăcie). Acesta este focul în care credinţa noastră fie arde ca şi nişte paie, fie se curăţeşte şi se lămureşte ca aurul cel curat în topitoare. Credinţa noastră va rezista acestui foc numai dacă ne vom aminti de Domnul nostru Hristos Răstignit pe Cruce pentru noi, numai dacă ne vom aminti de miile de mucenici ai Credinţei care cu răbdarea chinurilor lor au biruit lumea, răsărind din ele ca şi aurul cel curat, şi strălucind peste veacuri între îngeri şi oameni. Credinţa noastră mai este încercată şi de moarte - de moartea celor dragi şi apropiaţi nouă, de moartea oamenilor în general. Acesta este focul cel amarnic în care credinţa multora a pierit. Dar oare este moartea sfîrşitul a toate? Nu, ea nu este, şi să o credem aceasta, fraţilor! Din contră, ea este începutul a toate, începutul vieţii celei adevărate şi noi. Să credem, fraţilor, să credem în învierea lui Hristos, să credem în viaţa cea de dincolo de moarte, să credem în învierea cea de Obşte de la sfîrşit şi în înfricoşata Judecată a lumii!

O Stapîne Doamne Atotîndurate, întăreşte întru noi credinţa cea întru Tine şi ne miluieşte pre noi, Căci Ţie se cuvine toată slava şi închinăciunea în veci, Amin.

Nu trebuie sa ne tulburam cand ne supara patimile sau necazurile. Talcuiri ale Preacuviosului Avva Dorotei, ale Sfantului Ignatie Briancianinov si ale Sfantului Teofan Zavoratul

Această stare a războiului lăuntric trebuie îndurată cu seninătate, precum povăţuieşte Preacuviosul Macarie cel Mare, cu neîndoită credinţă şi nădejde în Domnul, cu mare răbdare, aşteptând de la Domnul ajutor şi dăruirea libertăţii lăuntrice. Războiul nu poate fi încununat de biruinţă şi libertatea nu poate fi dobândită prin propriile sforţări ale omului: atât una cât şi cealaltă sunt daruri Dumnezeieşti, dăruite nevoitorului la vremea potrivită, ştiută doar de Dumnezeu.

Greşesc foarte mult cei care, aflându-se sub stăpânirea patimilor, pretind de la ei înşişi nepătimire.

Având asemenea pretenţie nedreaptă, ce vine dintr-o concepţie greşită despre sine, ei ajung într-o stare de tulburare neobişnuită atunci când păcatul ce viază în ei îşi arată colţii într-un chip oarecare. Ei cad în trândăvie, în deznădejde. Manifestarea păcatului li se pare, din pricina părerii greşite pe care o au despre ei înşişi, un lucru neobişnuit, ceva nelalocul lui; în vreme ce manifestarea păcatului în gânduri, simţăminte, cuvinte şi fapte (aici e vorba nu de păcatele de moarte şi nu de păcatele de bună voie, ci de poticnirile fără voie), e un fenomen logic, firesc, de neocolit. (Sf. Ignatie Briancianinov)

„Dacă patima ne supără", spune Preacuviosul Avvă Dorotei, „nu trebuie să ne tulburăm de asta: a ne tulbura de faptul că ne supără patima arată nebunie şi mândrie, şi vine din aceea că nu ne cunoaştem starea sufletească şi fugim de osteneală, precum au zis Părinţii. De aceea nici nu sporim, că nu ne ştim măsura şi nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem, ci vrem a dobândi virtutea fără osteneală. De ce să se mire pătimaşul când îl supără patima? Ai dobândit-o, o ai în tine, şi te mai tulburi! Ai primit în tine arvuna ei, şi mai zici: de ce mă supără? Mai bine rabdă, nevoieşte-te şi roagă-te lui Dumnezeu"(Omilia 21, cap. 3 şi 4).

[Mt. 8, 23-27]. Se indreptau spre tarmul celalalt al marii. Domnul dormea. S-a pornit o furtuna si toti au fost cuprinsi de groaza, iar despre faptul ca Domnul era cu ei si, ca atare, nu aveau a se teme de nimic, au uitat. Asa se intampla si in viata, atat in cea din afara, cat si in cea launtrica. Se porneste o furtuna de stramtorari sau de patimi, iar noi ne tulburam pana ce cadem sufleteste, socotind ca asa e firesc; dar Domnul ne trimite lectia: „putin credinciosilor !" Si pe buna dreptate ! Nu poti sa nu iei seama la cele ce se petrec cu tine; dar poti intotdeauna sa-ti pastrezi linistea cugetului. Mai inainte de toate, vezi ce vrea de la tine Dumnezeu si pleaca-te cu smerenie sub mana Lui cea tare. Nu te tulbura, nu te ingrijora. Apoi, tine treaza credinta ca Domnul este cu tine si cazi la picioarele Lui in rugaciune ! Sa nu tipi, insa: „Pier !", ci striga, incredintandu-te voii Lui: „Doamne ! Daca vrei, Tu poti orice. Totusi, faca-se voia Ta, nu voia mea". Sa fii incredintat ca astfel vei trece de furtuna ce se ridica. (Sf. Teofan Zavoratul)

Această stare a războiului lăuntric trebuie îndurată cu seninătate, precum povăţuieşte Preacuviosul Macarie cel Mare, cu neîndoită credinţă şi nădejde în Domnul, cu mare răbdare, aşteptând de la Domnul ajutor şi dăruirea libertăţii lăuntrice. Războiul nu poate fi încununat de biruinţă şi libertatea nu poate fi dobândită prin propriile sforţări ale omului: atât una cât şi cealaltă sunt daruri Dumnezeieşti, dăruite nevoitorului la vremea potrivită, ştiută doar de Dumnezeu.

Greşesc foarte mult cei care, aflându-se sub stăpânirea patimilor, pretind de la ei înşişi nepătimire.

Având asemenea pretenţie nedreaptă, ce vine dintr-o concepţie greşită despre sine, ei ajung într-o stare de tulburare neobişnuită atunci când păcatul ce viază în ei îşi arată colţii într-un chip oarecare. Ei cad în trândăvie, în deznădejde. Manifestarea păcatului li se pare, din pricina părerii greşite pe care o au despre ei înşişi, un lucru neobişnuit, ceva nelalocul lui: în vreme ce manifestarea păcatului în gânduri, simţăminte, cuvinte şi fapte (aici e vorba nu de păcatele de moarte şi nu de păcatele de bună voie, ci de poticnirile fără voie), e un fenomen logic, firesc, de neocolit. (Sf. Ignatie Briancianinov)

„Dacă patima ne supără", spune Preacuviosul Avvă Dorotei, „nu trebuie să ne tulburăm de asta: a ne tulbura de faptul că ne supără patima arată nebunie şi mândrie, şi vine din aceea că nu ne cunoaştem starea sufletească şi fugim de osteneală, precum au zis Părinţii. De aceea nici nu sporim, că nu ne ştim măsura şi nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem, ci vrem a dobândi virtutea fără osteneală. De ce să se mire pătimaşul când îl supără patima? Ai dobândit-o, o ai în tine, şi te mai tulburi! Ai primit în tine arvuna ei, şi mai zici: de ce mă supără? Mai bine rabdă, nevoieşte-te şi roagă-te lui Dumnezeu"( Omilia 21, cap. 3 şi 4.).