Balada haiducului Andrei Budac din stravechea Tara a Fagarasului

Foaie verde siminic, auzit-aţi de-un voinic?

Foaie verde de secară, de Budac din Cârţişoară.

El de tinerel băiat, tot prin codrii a umblat.

Da-ntr-o zi pe înserat, Budac a intrat în sat.

I-o vint dor de şezătoare şi de crâşmuţa din vale.

- „Aşa-mi vine câteodată dor de mamă şi de tată,

Aşa-mi vine uneori dor de fraţi şi de surori.

Foaie verde foi mărunte, vine Budac de la munte

Şi intră la sora-n curte.

Şi din curte intră-n casă:  -Să-mi fii soră sănătoasă!

- Şi tu frate sănătos, de-unde-mi vii şi unde-ai fost?

- Vin, soro, din codru des şi-am vint să te mai văz

Vin din codru încheiat, jendarii nu m-or aflat.

Vin din codru înverzit, jendarii nu m-or găsit.

Sora lui din grai grăia: - Du-te, frate, nu mai sta

Că jendarii-s cât colea. Te-or prinde şi te-or puşca.

Că şi aseară au fost în sat şi de tine-au întrebat:

N-aţi văzut pe Andrei Budac? Dară ei nu te-au trădat.

- Nu te teme, sora mea, că pe mini nu m-or puşca.

Lasă-i soro, poa să vie, nu mi-e frică nici de-o mie.

C-am umblat pe munţi  ascuns şi jendarii nu m-or prins.

Între timp, iată-a venit vărul lui cel mai iubit

Şi-mpreună au plecat la crâşmuliţa din sat.

La ora nouă pe seară Budac iese pân-afară.

Atunci vărul lui iubit puşca de gloanţe-o golit.

Cât era la ora zece, Budac se gătea să plece

Ca să treacă peste vale la mândruţa-n şezătoare.

Când era să treacă valea, cinci jendari îi ţineau calea.

Iar Andrei Budac îndată îşi lua puşca să tragă.

Când cocoşu-a slobozit , puşca lui nu a troznit

Şi la văr-so  a gândit,

Lăcomia vărului l-a trădat jendarului.

Jendarii nu-l cunoştea pân-ce vărul nu-l striga...

Când era la cap de punte, gloanţele-l străpung în frunte,

Prin inimă şi ficat. Şi Budac jos a picat

Lâng-o salce răsturnat.

Şi cădea Budac, cădea alături cu valea

Şi grăia plin de durere:  - Mulţumescu-ţi ţie vere,

Că eu rău nu am făcut, făr-bine cât am putut.

Am luat de la bogaţi de am dat la cei săraci.

Frunză verde izmă creaţă, când s-a făcut dimineaţă,

Adânc mormânt îi săpară, feciorii din Cârţişoară.

Să aşeze-n el frumos, trupşor de haiduc vânjos.

La trei zile satu-o vint să-l petreacă la mormânt.

Urlă câinii-n sat şi latră, pe Budac îl duc la groapă,

Iar acolo-l înconjor cu flori roşii de bujor

Şi cum stau şi îl privesc, lacrime fierbinţi pornesc

Şi se scurg în jos potop, peste fier de târnăcop.

Plânge-l mamă, plânge-l tată, că nu-l mai vezi niciodată,

Plânge mamă şi-l jeleşte, plânge satu de vuieşte.

Plânge, plânge mândru soare, prin pădure căprioare,

C-aşa i-o fost dat să moară lui Budac din Cârţişoară.

Sursa: Traian Cânduleţ şi Ilie Costache, Cârţişoara. Personalităţi, volumul II, Editura  Pim, 2002

O precizare necesară din parte Fundaţiei George Manu: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură. Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii?

Un nou scandal aprins în mod artificial ocupă rubricile de ştiri ale ultimelor zile. Mobilul său real a fost aducerea pe tapet a unui pretext pentru declanşarea unei campanii de presă şi crearea unei atmosfere de presiune asupra aleşilor naţiunii care urmează să dezbată controversatul proiect de lege antilegionar (reamintim aici, printre altele, şi criticile justificate din avizul Guvernului). Pretextul căutat a fost găsit cu uşurinţă. Un călugăr de la mănăstirea Petru Vodă, certat cu disciplina (a se vedea şi dezgroparea de către el, din proprie iniţiativă, fără încuviinţarea obştii de la Petru Vodă, a osemintelor părintelui Gheorghe Calciu, în ciuda dorinţei testamentare a acestuia) şi cunoscut pentru exagerările sale, a afirmat la o comemorare că Mişcarea Legionară ar fi “o lucrare a Duhului Sfânt”.
Aşadar, un călugăr controversat şi în cercuri naţionaliste şi creştine, care nu se reprezintă decât pe sine, face o afirmaţie stridentă care contravine atât disciplinei Bisericii, cât şi scrierilor legionare, unde nu poate fi găsită ca atare.
Concluzia unora? Un prilej numai bun pentru a declanşa un val de indignare în presă. S-au stârnit aprehensiuni şi emoţii negative cu scopul de a înfiera cu mânie “antifascistă” (exact ca în anii 1945-48) crezul unei generaţii de elită a României, a cărei singură vină a fost că L-a iubit  mai presus de orice altceva pe Hristos şi imediat după aceea neamul românesc, pregătind astfel terenul unei noi şi abuzive interziceri a acestui crez care iată, tot nu vrea să moară.
Să fie la mijloc nebunie, sau altceva?
La modul plin de ură şi manipulare în care este pusă problema de către unii, care instrumentează cu abilitate şi cazul de faţă, legionarismul s-ar încadra mai curând în sfera patologicului şi a iraţionalului. România ar fi chipurile ameninţată de nişte nebuni primejdioşi. În atari condiţii, ei ar trebui supuşi mai degrabă rigorilor psihiatriei şi cămăşilor de forţă decât unei legi care pretinde să condamne o atitudine de … sminteală cu un pretins potenţial de ameninţare. Ar fi ca şi cum s-ar condamna penal, în scop “profilactic”, paranoia sau schizofrenia!
Dacă însă lucrurile nu stau aşa -şi toată lumea e de fapt conştientă de aceasta- atunci nădăjduim că România democratică a anului 2014 va fi capabilă să dea dovadă de luciditate, raţiune, corectitudine şi respect pentru legalitate. Am dori să credem că nu ne mai aflăm în anii 1945-48, când delictul de opinie era înfierat fără drept de apel, prin sentinţe apodictice şi crearea unei atmosfere de intimidare, fiind pe urmă sancţionat cu ani grei de puşcărie, fără posibilitatea unei apărări echitabile.
România anului 2014 este şi trebuie să rămână un stat de drept!
În asemenea condiţii, folosirea ca pretext a afirmaţiilor unui călugăr care nu face parte din nicio organizaţie (statutul său de monah nu îi permite implicarea politică) pentru a justifica interzicerea tuturor grupărilor cu simpatii legionare are un caracter de-a dreptul aberant. Declaraţiile sale pot aduce cel mult prejudicii de imagine celor care pot fi asociaţi într-o oarecare măsură cu el. Dar de la un caz izolat şi până la consecinţe penale cu caracter general e o cale extrem de lungă, care nu poate fi străbătută cu uşurinţă rămânând în acelaşi timp în cadrul normelor unui stat de drept.
Pentru informarea opiniei publice româneşti, dorim să facem următoarea precizare. În România de azi sunt etichetaţi drept “fascişti” şi “extremişti de dreapta” toţi aceia care privesc cu apreciere spre exemplele de atitudine morală ale celor supranumiţi “sfinţii închisorilor”. Firul călăuzitor al acestor români din ziua de azi, care se intenţionează a fi reduşi la tăcere, este prin urmare fundamentat pe o mărturisire de credinţă profund creştină formulată de însuşi Valeriu Gafencu, personajul-simbol al acestor sfinţi ai închisorilor: “Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”
Aşa vorbeşte oare un “extremist de dreapta”? Diferenţa între o asemenea atitudine şi “extrema dreaptă” din occident, lipsită de orice Dumnezeu, e ca de la cer la pământ! Şi totuşi, în societăţile cu adevărat democratice, o mulţime de partide de “extrema dreaptă”, oricât de imorale, au dreptul de a se manifesta public, în virtutea principiilor democratice şi ale statului de drept.
Numai în România totul e altfel. Nu asemenea grupări reprezintă principala problemă, ci cultul unor români care s-au comportat cu sfinţenie în rezistenţa lor morală şi spirituală la tăvălugul comunist.
Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii care ar dovedi înclinaţii de simpatie sau înţelegere pentru aceste repere naţionale, care s-au întâmplat să fie legionari? Adică preoţii să nu mai aibă dreptul moral şi legal să slujească parastase şi să ţină cuvântări în memoria celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi neam sub teroarea comunistă?
Nu cumva am asista atunci tocmai la o sinistră restauraţie a terorii ideologice comuniste, ca în anii de tristă amintire în care sute de mii de români înfundau temniţele doar pentru aderenţa lor neclintită la o serie de valori de ordin spiritual? Va birui oare din nou aceeaşi ură de tip bolşevic de acum aproape şapte decenii, drapată atunci ca şi acum sub masca inatacabilă a “antifascismului”? Sau România poate dovedi totuşi că este un stat de drept care respectă normele europene în materie?
Cazul atât de mediatizat acum este de fapt  unul absurd şi fără nicio relevanţă pentru a arunca o lumină reală asupra raporturilor Mişcării Legionare cu credinţa creştină.
Spre cunoaşterea adevărului se pot consulta următoarele biografii de legionari preluate de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net :
Dimitrie Bejan, Spiru Blănaru, Dumitru Bordeianu, Liviu Brânzaş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Marcel Cazacu, Marcu Dumitru, Valeriu Gafencu, Alexandru Ghica, Nicolae Grebenea,  Radu Gyr, Tiberiu Henţea, Ioan Ianolide, Ilie Imbrescu, Alexandru Virgil Ioanid, Mihaela Iordache, Gheorghe Jimboiu, Ilie Lăcătuşu, Aristide Lefa, Mihai Lungeanu, George Manu, Zaharia Marineasa, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Negruţiu, Zosim Oancea, Constantin Oprişan, Arsenie Papacioc, Justin Pârvu , Nicu Popescu-Vorkuta, Traian Trifan, Vasile Turtureanu, Petre Ţuţea, Dumitru Uţă, Constantin Voicescu
Pot fi priviţi aceşti oameni drept nişte “infractori”? Sunt valorile pentru care ei au suferit şi s-au jertfit “criminale”?  Cu siguranţă da, dar numai pentru mentalitatea bolşevică a unui trecut de tristă amintire, despre care speram că este definitiv apus. Este capabilă România anului 2014 să depăşească această mentalitate, sau riscă să repete greşelile unei ideologii criminale şi inumane cum a fost cea comunistă?

Fundaţia "George Manu"