28.10.14

28 octombrie - 62 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic.

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta "moderna". Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.


Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste taberi - a pasarilor stymphaliene?
- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!
Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.

Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.

Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! 
- fragment din conferinţa "Creştinul în lumea modernă", susţinută de Mircea Vulcănescu în aprilie 1940

22.10.14

Părintele Paulin Clapon decorat de Armata Română


Ieri, Marţi, 21 Octombrie 2014, Părintele Paulin Clapon, veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Parașutiști «Smaranda Brăescu» de la Bacău, pentru meritele sale militare.
Monahul Paulin (Gheorghe) Clapon a fost combatant activ pe frontul de Răsărit în al doilea război mondial, luînd parte la o sumă de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tînără armă de elită înfiinţată în 1941, cu cîteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. După întoarcerea de pe front a fost arestat şi a stat în temniţele comuniste vreme de 16 ani, pînă la eliberarea din anul 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist. În închisorile prin care a trecut, în special închisoarea Aiud, Gheorghe Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dîrzenie. După săvîrşirea întru Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost tuns în monahism de Părintele Justin Pârvu. Reamintim că şi Părintele Justin Pârvu a fost militar în cadrul trupelor de vînători de munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.
Evenimentul de ieri este unic în istoria post-decembristă a României şi face o mare cinste Armatei Române, pentru care Sfînta Biserică Ortodoxă se roagă la toate slujbele sale.

Întru mulţi ani, Părinte Paulin!


14.10.14

Maica Neonila: România între religia numărului şi Iubire.


Parintele-Arsenie-Boca-Maica-Domnului-cu-Iisus-in-Zeghe-la-Biserica-Elefterie-Bucuresti Foto M. Filotheu
România între religia numărului şi Iubire
de Maica Neonila

Iubirea poartă un nume.

Numele referă creatul la necreat într-un mod inexprimabil prin număr, fiindcă suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.
Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, fiind o sinteză prin deducţie care nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Un fel de încremenire.
Ideologia aceasta îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol creştin – scrieri de un mare rafinament al minciunii, din care au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice şi oculte care astăzi se înmănunchează virtualiceşte: ura devine nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o „putere” de ordin spiritual care se uneşte cu omul din ce în ce mai mult.

13.10.14

Părintele Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.


1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Sursa: Doxologia

5.10.14

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 


Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".
Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.
Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.
Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:
- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".
În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.
Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Insemnari din jurnalul Parintelui Liviu Branzas

Bucuresti, 26 ianuarie 1985
Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos.
26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.
Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.
A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?
Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.
Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa …
De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.
Pr Liviu Brânzaş

Sfinţi români din închisori. Părintele Stăniloae despre detenţie: În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa fraţilor români

- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...
Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:
- În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.
Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.
- Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.
Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:
- Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.
În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.
- Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?
Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:
- Acesta e Cuvântul meu.
- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"


Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor

3.10.14

Texte fundamentale: Parintele Ilie Moldovan - Actualitatea gandirii Parintelui Staniloae cu privire la etnic si etnicitate. Etnicul restaurat in Hristos.

Etnicul in perspectiva gandirii moderne.

Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare, cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista, acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.
"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica. Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un autentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-un fel sau altul, problema naturii etnicului.
1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista.
E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism", carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national; Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice nuanta religioasa.
a) Odata cu formarea sociologiei in Occident, etnicul, in acceptiunea sa exterioara, devine obiect de reflexie si teren de cercetare, intrucat apare tot mai mult drept motiv al diferitelor revendicari. In ipostaza in care este conceput o gandire pozitivista, el se confunda cu oricare alt fapt social. Ceea ce ar caracteriza etnicul nu ar fi altceva decat de intr-ajutorare umana si aparare comuna. Limba si cultura, istoria si geografia, nu ar conta prea mult la formarea unei natiuni. Consimtamantul vietuirii laolalta a membrilor unei comunitati etnice atarna de niste factori ce pot fi masurati si controlati, pentru ca in esenta nu avem de-a face decat cu fenomene "naturale". A fost destul de usor pentru pozitivism si empirism sa reduca totul la fenomen, dupa ce, mai inainte inca, scolastica a izolat viata naturala de viata in Dumnezeu.
In evaluarea etnicului, se gasec fata in fata doua conceptii: conceptia rasariteana si cea apuseana. Pozitia gandirii ortodoxe este formulata de catre parintele Staniloae in acesti termeni: "Asa cum sufletul, desi de substanta deosebita in raport cu trupul, formeaza cu trupul un intreg, exprima impreuna un sens si realizeaza impreuna orice act, la fel si in viata spirituala a omului se intalnesc intr-o unitate misterioasa harul dumnezeiesc cu actele sufletesti si trupesti, exprimand si realizand impreuna viata deplina a naturii omenesti". Pentru naturalism, etnicul nu are decat o valoare de accident efemer. Astfel, natiunea apare sub imaginea unei masini sociale, in sensul in care masina insasi este o creatie rationala, un artificiu, intrucat este "facuta" printr-o interventie exterioara. Caracteristic acestei masini este automatismul, eteronomia si pasivitatea. Stapanita de ideea pozitivista de fenomene, gandirea apuseana pierde intuitia vietii, impreuna cu sansa de a patrunde in tainele existentei. Repetand cuvinte precum "comunitate", "iubire", "atasament", etc, considera ca se refera la esente. In fond, insa, cuvintele acestea devin "altele" in interiorul lor. Nu exprima decat umbra palida realitatii profunde de care nu se pot apropia.

Related Posts with Thumbnails