Texte fundamentale: Parintele Ilie Moldovan - Actualitatea gandirii Parintelui Staniloae cu privire la etnic si etnicitate. Etnicul restaurat in Hristos.

Etnicul in perspectiva gandirii moderne.

Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare, cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista, acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.

"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica. Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un autentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-un fel sau altul, problema naturii etnicului.

1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista.

E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism", carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national; Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice nuanta religioasa.

a) Odata cu formarea sociologiei in Occident, etnicul, in acceptiunea sa exterioara, devine obiect de reflexie si teren de cercetare, intrucat apare tot mai mult drept motiv al diferitelor revendicari. In ipostaza in care este conceput o gandire pozitivista, el se confunda cu oricare alt fapt social. Ceea ce ar caracteriza etnicul nu ar fi altceva decat de intr-ajutorare umana si aparare comuna. Limba si cultura, istoria si geografia, nu ar conta prea mult la formarea unei natiuni. Consimtamantul vietuirii laolalta a membrilor unei comunitati etnice atarna de niste factori ce pot fi masurati si controlati, pentru ca in esenta nu avem de-a face decat cu fenomene "naturale". A fost destul de usor pentru pozitivism si empirism sa reduca totul la fenomen, dupa ce, mai inainte inca, scolastica a izolat viata naturala de viata in Dumnezeu.

In evaluarea etnicului, se gasec fata in fata doua conceptii: conceptia rasariteana si cea apuseana. Pozitia gandirii ortodoxe este formulata de catre parintele Staniloae in acesti termeni: "Asa cum sufletul, desi de substanta deosebita in raport cu trupul, formeaza cu trupul un intreg, exprima impreuna un sens si realizeaza impreuna orice act, la fel si in viata spirituala a omului se intalnesc intr-o unitate misterioasa harul dumnezeiesc cu actele sufletesti si trupesti, exprimand si realizand impreuna viata deplina a naturii omenesti". Pentru naturalism, etnicul nu are decat o valoare de accident efemer. Astfel, natiunea apare sub imaginea unei masini sociale, in sensul in care masina insasi este o creatie rationala, un artificiu, intrucat este "facuta" printr-o interventie exterioara. Caracteristic acestei masini este automatismul, eteronomia si pasivitatea. Stapanita de ideea pozitivista de fenomene, gandirea apuseana pierde intuitia vietii, impreuna cu sansa de a patrunde in tainele existentei. Repetand cuvinte precum "comunitate", "iubire", "atasament", etc, considera ca se refera la esente. In fond, insa, cuvintele acestea devin "altele" in interiorul lor. Nu exprima decat umbra palida realitatii profunde de care nu se pot apropia.

b) Acelasi naturalism apusean, ce-si are originea in scolastica, poate fi aflat si pe taram psihologic, afirmandu-se de cele mai multe ori ca atomism spiritual si intelectual modern. Pentru Parintele Staniloae, in cartea amintita, in cauza nu e altceva decat tot cunoscuta distinctie dintre natura si supra-natura. Subiectul uman, caruia in ordinea vietii religioase i se infuza harul din afara, datorita raportului de exterioritate dintre omenesc si divin, este dezbracat de toata individualitatea lui concreta, "redus la rolul unui simplu agent fizic pentru manipularea virtutilor infuzate". Pe aceasta linie, apoi, in psihologie s-a mers pana acolo incat s-a ajuns, prin eliminarea factorului supranatural devenit inutil, sa fie amenintat principiul individualitatii insusi. Privit in structura lui ontologica, individul nu mai apare ca o realitate, ci ca o simpla succesiune de stari si senzatii, de fapte si comportamente. Avand ca punct de plecare o oarecare lege a asociatiei starilor sufletesti, incercarea psihologiei moderne de a identifica esenta etnicului aluneca si ea deasupra realului. Etnicul nu poate fi decat ceva foarte abstract, un general fabricat de logica asocierii, o "realitate" conventionala. Conceptiile privitoare la etnic, ce au aparut mai ales pe taramul filosofeii culturii, de inspiratie freudista si pavlovista, osciland intre spiritual si biologic, s-au indreptat in speta spre explorarea subconstientului. Individual sau colectiv, social sau cultural, geografic sau istoric, subconstientul nu este o notiune care sa poata defini etnicul. Conceptul de stil, formulat de catre Lucian Blaga la un inalt nivel al reflexiei filosofice, se intreaba Parintele Staniloae, scapa oare rigorilor impuse de determinismul geografic? In cazul ca nu scapa, etnicul nu se poate bucura propriu-zis de o spiritualitate.

 

2. Orientarea idealista, axiologica si voluntarista.

 

Dificultatile pe care le-a intampinat naturalismul, devenit cu timpul pozitivism si empirism, in definirea etnicului, au indreptat gandirea moderna spre alte tinuturi si spre alte zari. "Omul - ne va spune E. Renan - nu este sclav nici al rasei, nici al limbii, nici al religiei, nici al cursurilor de fluvii, nici al directiei muntilor. O mare agregatie de oameni, sanatoasa ca spirit si calda ca inima, creeaza o constiinta morala care se numeste natiune". Si tot Renan, a carui cugetare a avut o mare inraurire in modelarea constiintei contemporanilor sai, a mai spus si urmatoarele: "Doua lucruri care la urma nu simt decat unul, constituie acest suflet, acest principiu spiritual: Unul este stapanirea in comun a vinei bogate mosteniri de amintiri; celalalt este consimtamantul actual, dorinta de a trai impreuna, vointa de a continua volorificarea mostenirii care a fost primita neimpartita. ... Natiunea, ca si individul, este capatul unui lung trecut de silinte si jertfe si devotamente ... A fi avut glorii comune in trecut, o vointa comuna in prezent, a fi facut fapte mari impreuna, a voi sa mai faci inca, iata conditiile esentiale spre a fi un popor". Cu aceste idei ar fi de acord si Parintele Staniloae. In sensul acesta se intreaba ce este nationalismul. "El este constiinta ca apartii cutarui grup etnic, iubirea respectivului grup si activarea acestei iubiri in slujba binelui lui". Dar de data aceasta, natiunea si nationalismul ar fi tot una; pastrarea unei mosteniri de amintiri comune, dorinta de vietuire comuna, pe temeiul acestei amintiri, cu intentia, desigur, a unei impreune-lucrari viitoare. Pentru Renan, insa, mostenirea de amintiri comune nu inseamna altceva decat o suma de valori ce se pastreaza si chiar sporesc in existenta unui neam. In acest fel, natiunea insasi s-ar defini printr-un mod axiologic de existenta. Prin urmare, nu ar fi decat unitatea pe care o creeaza schimbul continuturilor de constiinta intre membrii unui anumit grup social. Am avea de-a face, asadar, cu o solidaritate de grup, care dupa Renan, ar fi afirmata mereu ca un "plebicist" de fiecare clipa.

Orientarea idealista, mergand in directia evaluarii unui fapt moral, care in nici un caz nu poate fi omis, aduce cu sine avantajul de a putea defini natiunea drept "un suflet", un principiu spiritual". Si totusi, ramane in continuare sa ne intrebam: reprezinta oare o fiinta etnica autentica, ceea ce presupune o comunitate reala, dotata cu o existenta proprie, de sine statatoare, raspunzatoare de un destin, o simpla suma de indivizi animati de sentimentul unei descendente comune? A reduce etnicul la faptul unui "consimtamant" actual si la "vointa" de a continua in viitor viata neamului pe unul si acelasi drum ce s-a dovedit a fi prielnic in trecut, nu inseamna oare a saraci aceasta realitate de un alt belsug de viata care, de asemenea, ii defineste sufletul, prin inradacinarea intr-un anumit pamant si intr-o anumita ordine divina? Orientarea idealista, la care ne-am referit, cedeaza usor locul unei alte orientari ,mai realiste, de care se va ocupa si Parintele Staniloae intr-un studiu intitulat "Legea neamului".

 

3. Orientarea realista, organicista si spiritualista.

 

La intelegerea natiunii ca un organism viu s-a ajuns pe mai multe cai. Dintre acestea, vina mai laterala ar fi aceea care priveste etnicul intr-o legatura mai deosebita cu rasa. Desigur, e vorba despre o tendinta ce isi are izvorul in pozitivismul gandirii moderne, careia i se adauga un anumit spirit imperialist, din domeniul practic. Reducerea etnicului la rasa este o coborare, o materializare a tainei etnice. Cand misterul etnicului e suprimat de catre materializarea rasiala, unitatea pe care el o mai reprezinta devine, in esenta, fara sens si fara valoare, mai precis, devine in mod inevitabil un idol. Numai asa s-a putut concepe un etnic si un nationalism fara Dumnezeu, iar uneori chiar impotriva lui Dumnezeu. In cartea Parintelui Staniloae "Ortodoxie si Romanism" se face dovada ferma a adevarului ca numai religia, iar de data aceasta prin religie intelegand Ortodoxia, este in masura sa confere etnicului suprema lui spiritualizare, scutindu-1 de atatea devieri prapastioase si de atatea excese patologice.

Viata umana, in intregul ei, se desfasoara in timp si poarta pecetea unei finalitati. De fapt, continuitatii in timp ii corespunde o integrare activa in spatiu. Orientarea realista, din afara interpretarilor biologiste-reductioniste, considera natiunea ca o structurare umana organica, cu o dubla oranduire, in timp si in spatiu, ce se descopera ca atare printr-o activitate creatoare, punand in evidenta finalitate si sens, continut si valoare, forme si tendinte specifice unui adevarat organism. In felul acesta, definirea ei se face cu mai multe elemente, cuprinzand pe toti aceia care au o origine comuna, sunt de acelasi neam si au trait din mosi-stramosi pe acelasi pamant. La Parintele Staniloae aflam sensul in care aceste elemente dobandesc printr-o transfigurare launtrica o valorificare deplina, dupa cum se si structureaza intr-o armonie proprie finalitatii lor. Caci toate atarna de o lege careia ii spune "legea neamului". Mai presus de orice, legea aceasta normeaza relatiile intre membrii comunitatii respective, afinitatile dintre ei si pamantul pe care locuiesc.

In ce priveste etnicul prin care se mentine si se afirma o comunitate de viata, este de remarcat adevarul ca el nu este natura, ci spirit; mai precis, o natura rezidita in Hristos; nu este numai masa care are lipsa de conducere, ci si "purtatorul anumitor puteri ale inceputului, puteri vesnice, puteri nu numai reproductive, ci si productive". Ceea ce leaga pe fiii unei natiuni si ii face catene ale istoriei, ceea ce ii determina sa persiste in zbuciumul veacului si in mijlocul nevoilor vietii naturale, nu este instinctul, ci o lege a vietii spirituale, care impreuna cuvantul cu fapta. Nasterea si durata popoarelor nu este instinct intunecat si nazuinta oarba, ci vedere spirituala si modelare constienta. "Un neam nu se mentine prin fortele instinctuale, precizeaza Parintele Staniloae, prin subconstient, prin natura. El este o realitate spirituala, voluntara in primul rand si se mentine prin pazirea unei ordini morale. Nu sangele produce etosul unui neam si nu el asigura acest etos... Imoralitatea poate patrunde in viata unui neam chiar cand sangele s-a pastrat acelasi". Voia lui Dumnezeu in viata unui neam este o lege severa care ii impune o randuiala precisa.

La randul sau, pamantul ca parte componenta a fiintei unui neam nu este pentru acesta numai o necesitate fizica exterioara, ci, in primul rand, o realitate de profunde determinari spirituale. "Pamantul se spiritualizeaza, se incarca de sensuri si continuturi sufletesti abia prin lege". "Aceasta arata ca nu pamantul pe care locuieste un neam i-a dat legea de viata, ci invers, cand si-a insusit o astfel de lege s-a statornicit pe pamantul unde 1-a surprins acel moment". Asadar, etnicul este un intreg format dintr-o comunitate inradacinata intr-un pamant, nu mai putin insa si intr-o transcendenta, respectiv in Dumnezeu. "Comunitatea, transcendenta divina si pamantul propriu sunt partile organice ale neamului". Daca doua dintre acestea, comunitatea si pamantul, sunt in mod curent recunoscute ca atare, transcendenta divina insa e recunoscuta mai putin.

 

4. Perspectiva transcendenta.

 

In primele decenii ale veacului nostru, filosoful Fr. Paulsen, schimband denumirea de "etnic" cu cea de "patrie", formuleaza o serie de intrebari prin care deschide o noua perspectiva in intelegerea subiectului nostru. Astfel se intreaba: "Ce este patria, careia i te consacri pe tine insuti, puterea si viata ta? Este oare totalitatea indivizilor pe care ii intalnesti? Sunt oamenii cu care te pun in contact realitatile zilnice, cu care iti pui la cale treburile sau ai de-a face in slujba pe care o ocupi? Desigur ca nu; pe langa cei mai multi dintre ei treci nepasator si pe multi te necajesti. Unde este dar acest popor? Este in inima mamei tale, este in limba pe care ai invatat-o de la ea, este in cantecele care te cuprind pana in adancul sufeltului, este in privirea coplului tau, este in credinta unui prieten, in iubirea unei femei, este in amintirea mortilor tai, in chipul marilor barbati al caror caracter te-a inaltat, ale caror idei te-au imbogatit, el insusi este un chip pe care ti l-ai plasmuit tu, o fiinta ideala ale carui trasaturi le-ai scos si le-ai imbinat din ce in ce mai scump, mai bun si mai vrednic de cinste. Si acum zici, lasand la o parte toate celelalte: acesta este poporul meu, asa este el cu adevarat, in aceasta se manifesta fiinta lui adevarata - si nu este inca totul, caci bogatii nesfarsite si nesfarsite adancimi imi raman tainuite". Se intrezareste in aceste randuri un efort ce se depune in vederea depasirii unui univers al valorilor individuale, precum si invederea sesizarii etnicului ca ceva profund esential, ontologic si aristocrat. In datele fluide ale existentei, ar vrea sa ne spuna acest autor, pot fi identificate niste noduri divine, punti de legatura ontologica, si chiar interventii ale transcendentei divine, fara sa le numeasca. In conceptia noastra ortodoxa, insa, acestea din urma apar in deplina evidenta.

S-a afirmat mai inainte ca patria - nemul, etnicul - reprezinta o inchipuire ideala alcatuita din ceea ce "am intalnit mai scump, mai bun si mai vrednic de cinste", in trecutul nostru, dar si in mijlocul nostru. Nu putem insa ramane la atat. Patria este o icoana proprie fiecarei natiuni. In acest sens fiecare natiune si-o faureste din realizarile proprii, ca si din aspiratiile sale, asezat fiind pe un anumit pamant. Astfel, icoanele ce si le fauresc diferitele neamuri sunt mai degraba simboluri si vocatii decat oarecari preinchipuiri privitoare la ele insele, existand la modul ontologic si real, mai mult decat la cel axiologic. Ce rezulta de aici? Ne intrebam impreuna cu Parintele Staniloae. Toate natiunile, precum toate persoanele umane, isi au modelele lor eterne in Dumnezeu, "modelele care nu sunt niste idei statice, ci forte care lucreaza la alcatuirea chipurilor lor in lume creata, punand la contributie si puterile imanente ale lumii". Constiinta nationala, care se afirma printr-o forta de atractie a modelului ei, devine ea insasi dovada transcendentei divine la care ne referim. Normele ei au autoritate divina si trebuie sa fie implinite.

 

ETNICITATEA SI AFIRMAREA EI PRIN LEGEA NEAMULUI

 

1. Etnicitatea ca dimensiune a existentei umane.

 

Transcendenta divina confera neamului un model ideal. Cand conditiile existentei umane, istorice si geografice, ajung in mod providential la punctul prevazut sa apara un nou neam pe pamant, acesta apare atat ca un rezultat al factorilor imanenti din istorie, cat si ca un efect al modelului-forta din transcendenta. Ceea ce Parintele Staniloae spune despre om, in general, se poate spune si despre neam, in special. "Fiecare om (citeste "neam" - n.n.) vine cu o schema originala apriorica, determinata numai in parte de trecut, si in cadrul careia are sa-si manifeste libertatea creatoare, umpland-o cu un continut sau altul. Ipostasul fiecarui om (neam) vine de la Dumnezeu, dar vine strabatand prin mediul unui trecut acumulat in parintii pamantesti, si acest drum se integreaza in actul constituirii sale dupa imaginea ce o are in ceruri". Calitatea nationala, ceea ce noi numim etnicitate, atarna de acesti doi factori: unul imanent (care de fapt este un grup de factori) si altul transcendent. Etnicitatea se afirma printr-un singur act, natural-dumnezeiesc, intru totul simultan.

Cu referire la etnicitate ca dimensiune umana, vom putea constata ca ea nu este o facultate in plus a omului, nu este un organ oarecare, nu este o simtire mai deosebita, nu este un adaus accidental pe langa umanul pur. "Calitatea nationala este insusi umanul intr-o anumita forma a lui". "Ea este gandirea, iubirea, bucuria, tristetea, actiunea, constiinta purtand o anumita dispozitie, o anumita vibratie, un anumit iz comun unei grupe de oameni si neintalnit la celelalte grupe ... intre national si uman nu este nici un antagonism. Dimpotriva, cu cat iti adancesti simtirile umane, cu atat te adancesti mai mult in miezul calitatii tale nationale". Luat fiecare om in parte, etnicitatea face parte din destinul fiintial al lui, dupa cum se cuprinde si in determinantele lui eterne. Cu ea se naste si cu ea moare, cu ea traieste si tot cu ea se infatiseaza inaintea Dreptului Judecator. Nimeni nu-si poate schimba etnicitatea, tocmai pentru ca face una cu ea.

 

2. Etnicitatea privita din unghiul de vedere al factorului transcendent.

 

Modelul ceresc al unui neam este modelul sau concret, precizat ca atare istoriceste in timp si in spatiu. Dupa cuprinsul lor, neamurile apar ca fiind eterne in Dumnezeu. "Sub raport religios - afirma mitropolitul Nicolae Balan - natiunile se talmacesc ca tot atatea idei ale lui Dumnezeu, realizat, in evolutia creatoare a istoriei. Prin urmare, natiunea, pentru noi, nu este un accident trecator, nu este ceva ce astazi exista, iar maine poate sa dispara ca o umbra, ci este o realitate care se incadreaza in planurile vesnice ale ratiunii dumnezeiesti". Inainte de aparitia sa in imanenta, un neam nu exista decat prin modelul sau, care ii pregateste terenul pentru lansarea in istorie. In etnogeneza, mai intai, isi dezvaluie toate determinantele, inclusiv cele pe care le primeste prin mijlocirea trecutului apropiat sau mai indepartat. Datorita unei puteri ce i se confera din partea modelului sau, neamul continua sa-si exercite virtutile in toate transformarile vietii istorice si peste toate piedicile ce se ivesc inaintea lui. Venind de la Dumnezeu si avand un ideal care reflecta modelul divin, el isi afla o patrie, care este "partea lui de cer", dupa cum primeste diferite misiuni care ii precizeaza si ii contureaza destinul.

Felul in care e conceputa ideea ca transcendenta divina ii confera neamului un model, in functie de care este privita etnicitatea, poate aduce cu sine o primejdie. Este vorba despre caderea in ispita monismului panteist, care bantuie de la romantism incoace. Legatura dintre Absolutul divin si creatie, respectiv dintre Dumnezeu si neam, este inteleasa in orientarea romantica ca o lume ideala, intermediara, cu existenta proprie, datorita careia universul vazut nu este decat o rasfrangere a celui ideal. Acest platonism romantic, sustinut adesea chiar de catre unii ganditori crestini, cu neputinta insa de impacat cu adevarata conceptie crestina privind creatia "ex nihilo" constituie, fara indoiala, o reala primejdie. Lumea de fata este privita, in intregul ei, in acest orizont platonician, drept un exil, iar trupul o inchisoare a sufletului. Etnicul, la randul sau, nu ar fi decat un efect al caderii. Cu alte cuvinte, nu i s-ar putea recunoaste nici o valoare cu care sa innobileze lumea aceasta, aducand in ea un spor de bine.

In viziunea ortodoxa, etnicul si etnicitatea apar intr-o alta lumina. Ca faptura a lui Dumnezeu, neamul poarta chipul Logosului divin care este mai mult decat un simplu model divin. Dar acest lucru inseamna, in primul rand, sa facem o distinctie. Ratiunile divine din sanul Sfintei Treimi, care sunt in acelasi timp modele eterne, dar si energii dumnezeiesti necreate, nu sunt ele insele fiinta lui Dumnezeu; ele sunt chiar despartite de aceasta fiinta prin vointa divina. In acest fel, ratiunile preexistente lucrurilor, la care ne referim, purtate de catre Logosul divin, a doua Persoana din Treime, nu determina prin simpla lor existenta aparitia fapturii, respectiv a fiintei create. Ca atare, pe de o parte, se exclude orice interpretare panteista, iar, pe de alta parte, nu se poate vorbi nici despre o realitate autonoma intre Dumnezeu si fapturi. Lumea fiind o creatie autentica, ratiunile divine, ce stau la baza realizarii ei, primesc "o forma" numai prin interventia Sfantului Duh in desfasurarea procesului ce are loc. E important de luat in seama adevarul ca, in actul creatiei, Sfantul Duh impartaseste fapturii chipul Fiului, a carui stralucire este El insusi. Aceasta "forma" sau frumusete este o notiune ce exprima unitatea dintre viata creaturii si imaginea divina a Logosului ce se oglindeste in ea. Din punct de vedere religios, "forma" este principiul ideal al existentei unui lucru, ceea ce inseamna ca fiinta (faptura) ce poarta chipul Logosului are, prin Sfantul Duh, propria sa sursa de lumina, care este frumusetea sa si care ii justifica rolul in creatie. In ce priveste neamul (etnicul), aceasta forma ideala a sa este etnicitatea.

 

3. Degradarea etnicului prin cadere.

 

Pentru a preveni o eroare in interpretarea degradarii etnicului se cuvine, mai intai, sa spunem ca diversificarea omenirii in natiuni in nici un caz nu poate fi o urmare a caderii in pacat. Acest lucru ar insemna o deviere de la drumul pe care vrea Dumnezeu sa se dezvolte omenirea. Pacatul este de alt ordin decat unitatea sau diversitatea. In situatia de fata, pacatul inseamna desfigurarea etnicitatii, coruperea integritatii originare a acesteia. Nu etnicul propriu-zis se prezinta adesea ca ceva trunchiat si viciat, lipsit de inaltime si curatie in vibratie si simtire, ci etnicul denaturat. Sovinismul, rasismul si xenofobia, cu tot cortegiul lor de triste devieri, sunt formele denaturate ale etnicismului. In tot cursul istoriei, omenirea a avut de-a face cu astfel de desfigurari si stalciri ale etnicitatii. Nu mai putin, cosmopolitismul si "internationalismul", alte tipuri ale manifestarii umane viciate se arata si ele ca niste iesiri din comunitatea de iubire a neamului, pe care acestea il tradeaza, neglijandu-1 si renegandu-1, tot printr-o perversiune, cu sens insa contrar. Devierile etnicitatii sunt cu atat mai grave cu cat, in vremea noastra, caderea are loc de la etnicul restaurat in Hristos. Spatiul restrans al acestei prezentari nu ne permite sa aratam in ce consta aceasta restaurare a etnicului prin moartea si invierea Mantuitorului, ca si prin venirea in lume a Sfantului Duh, pentru a putea sa observam si inaltimea de la care se produce caderea. Caderea din etnicitatea primordiala are o intreita infatisare: caderea din transcendenta propriu-zisa, care inseamna o desprindere din izvorul vietii; cadere din oranduirile dumnezeiesti de conservare a lumii si cadere din spatiul originar sau paradisul dintai.

a) Dependenta noastra de Dumnezeu consta, in perspectiva etnicitatii cu care suntem inzestrati, in fidelitatea fata de chipul lui Dumnezeu din noi, imprimat nu doar in constitutia noastra ca ins, ci in faptura noastra ca neam. In acest chip este ascuns elanul spre asemanarea omului cu Dumnezeu, iar in asemanare rodirea acestui dar, la care ia parte omul prin constiinta si libertate. Dumnezeu este supremul subiect care ne revendica, intrucat toate darurile existentei le-am primit de la El, prin chipul care 1-a imprimat in noi. Revendicarea divina priveste, insa, lucrarea noastra in favorul comunitatii si prin mijlocirea naturii pusa actual in slujba ei. Surparea temeliei existentei unui neam porneste totdeauna de la slabirea credintei in Dumnezeu. Decaderea neamului este una cu pierderea raspunderilor fata de comunitate, in urma deteriorarii caracterului religios al tuturor normelor de viata cate ii oranduiesc destinul.

b) Slabirea temeiurilor divine ale existentei, in lipsa recunoasterii unei autoritati divine, este tot una cu atenuarea unei raspunderi efective fata de soarta neamului. Natiunea se transforma astfel intr-o masa de indivizi, "unitate"' care si-a pierdut cheagul interior. Nimic nu o face sa se incadreze in oranduirile dumnezeiesti de conservare a lumii. Ajungand intr-o simpla stare de supravietuire, in afara ordinii morale, ea nu se mai mentine in existenta decat prin masuri administrative. Orice fel de forte exterioare care ii sunt ostile, pot face ca realitatea ei istorica si faptica sa se pulverizeze si sa se topeasca, daca nu intervine o redresare spirituala de innoire launtrica prin credinta.

c) In al treilea rand, slabirea puterii de inradacinare intr-un pamant, care este in acelasi timp trupul neamului si fereastra prin care acesta stravede pe Dumnezeu, este efectul caderii sau al pacatului. Statornicia in spatiu este o descoperire a statorniciei adanci a fiintei etnice in straturile ultime ale existentei. Pierderea viziunii sacramentale a lumii vazute aduce cu sine de fapt pierderea unui dar al starii primordiale. Decaderea in acest caz se produce atat prin barbarie, cat si prin civilizatia de stil modern.

 

4. Afirmarea etnicitatii prin legea morala.

 

Factorul imanent, ca si cel transcendent, care definesc si conditioneaza fiinta unui neam, sustinandu-i iiniile directoare ale vietii, se inseriaza intr-o anume ordine si se constituie ca o lege a existentei sale. "Legea neamului" este o notiune care priveste numai acele norme morale pe care oamenii pamantului le respecta in comportamentul lor, in conformitate cu structura lor interioara, in asa fel incat ei devin, in manifestarea lor in afara, ceea ce sunt de fapt in esenta lor. Pentru acesti oameni, legea neamului este de nedespartit nu numai de constiinta lor, ci si de fiinta lor. Numeroasele incercari facute in curgerea vremii, in istoria poporului român, bunaoara, de a desparti fiinta neamului de legea ei, care este structura sa spirtiuala, modul ei crestin-ortodox de a fi, sau izbit de puterea uneia si aceleiasi constiinte, pentru care legea in sine nu poate fi separata de intruparea ei faptica. E adevarat, insa, si aceea ca legea la care ne referim nu este doar asa-zisa "lege morala naturala", apartinatoare starii umane primordiale, in sanul careia a aparut pacatul. Aceasta este "legea veche". Din momentul in care binele se rupe de fiinta, nici un fel de norma nu mai poate sustine unitatea etnicitatii. In Hristos, respectiv in legea lui Hristos, legatura cu Dumnezeu se reia din nou, harul divin triumfa asupra rupturii introducand binele existent in interiorul firii. Dezradacinand raul si pacatul, legea noua elibereaza omul din jugul "legii vechi". In acest fel, etnicitatea dobandeste o noua stralucire. Fara deschiderea acestei noi perspective, dupa cum am mai spus, prea multe taine ale etnicului romanesc ne raman necunoscute.

Legea neamului, de a carei autoritate atarna indeobste orice popor crestin, are menirea sa descopere toata maretia si toata frumusetea etnicitatii reinnoite in Hristos. Primirea acestei lumini in constiinta nu-i conduce pe fiii unui neam doar la contemplare, ci ii "predestineaza" la implinire, asigurandu-le totodata deplina libertate in realizarea marilor idealuri la care sunt chemati.

Pr. Prof. Dr. Ilie MOLDOVAN