Jurnalul national: Ziua Poetului în "Anul Eminescu"

În şcoli, la Căminele culturale din sate, la Casa Armatei şi la Palatele co­pi­ilor din oraşe, la fiecare 15 ia­nua­rie se organiza cu mare tam-tam aniversa­rea zilei "poetului nepe­reche" sau a "Lu­ceafărului poeziei româneşti", cum era supra­numit cu fiecare ocazie festivă. In 1989, ziua poetului nu a fost organizată cu fast public. Programul tv nu a inclus recitaluri masive din opera eminesciană care erau rezervate pentru a doua parte a anului. În acel an, publicul a umplut sălile pentru un adevărat maraton liric susţinut de actori precum Valeria Seciu, Ion Cara­mitru, Gheorghe Cozorici, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Silviu Stănculescu.

Ca o iniţativă personală a realizatorilor a fost iniţiat însă spectacolul "Eminescu… după Eminescu" la 12 ianuarie, de Ion Caramitru şi Dan Grigore. "Spectacolul a început la Botoşani şi a mers apoi prin toată ţara", îşi aminteşte actorul. "Spectacolul conţinea, printre altele, fragmente din manuscrise eminesciene negândite a fi spuse vreodată pe scenă, texte care ţin de o filozofie onirică şi abstractă în plin realism socialist. La finalul spectacolului, am scris pe o tablă de şcoală, cu apă, «Ajutor», transpunând astfel momentul tragic în care Eminescu a fost luat dintr-o baie publică întunecată spre a fi dus şi internat la un spital de boli nervoase."

Revistele de literatură şi almana­hurile cu apariţie la început de an conţineau însă câteva pagini în care abundau obişnuitele clişee de recep­tare şi limbajul de lemn. În almana­hul Femeia, două pagini conţineau citate din criticii care girau în orice context poezia lui Eminescu şi câteva poeme reunite sub titlul: "Din lirica eminesciană". Textele din rubrica "Sentimentul Eminescu" nu făceau referiri la aniversarea din acel an.

Poetul şi opera sa au trecut prin importante "primeniri" şi "valori­ficări" în sensul ideologiei partidului. Au avut parte, de asemenea, şi de o se­rioasă ocultare aspectele care nu erau "pe linie". "Părţi masive din ope­ra lui Eminescu n-au convenit ni­mănui", apreciază Nicolae Georgescu, fost jurnalist, actualmente filolog şi profesor universitar. "Nici o formă de stat din România nu a putut să şi-l apropie pe Eminescu. E incomod. Nu e un par­tener de discuţie cu instituţia numită stat. El discută cu poporul. Cu na­ţiunea, cu alte forţe." Pe de altă parte, interesul spontan şi mândria firească a publicului au fost încet, încet confiscate şi transformate în festivism, în prilej de a justifica regimul şi de a-i preamări pe conducătorii săi. Cum Ceauşescu era prezent ca imagine în toate manifestările vieţii publice, se ajunsese la situaţia de "a fi lăudat se­cretarul general al partidului pentru că permite editarea operei lui Eminescu. La un moment dat, chiar s-a pus sub patronajul lui Ceauşescu toată munca de editare de la Biblioteca Academiei. Din fericire, niciodată nu au apărut volumele cu fotografia lui pe pagina de gardă, doar cu o banderolă care evoca şi omagia Congresul din anul respectiv", ne-a povestit Georgescu.

Aşadar, opera, ca şi viaţa poetului, cu datele ei concrete, a făcut obiectul a tot felul de tranzacţii şi aranjamente între mai-marii ţării şi in­telectualii vremii. "Tot timpul a fost foarte greu cu realizarea numerelor tematice pentru aniversarea de la 15 ianuarie, consideră Georgescu. Pentru că ziua lui, 15 ianuarie, pica între zilele lor. Între Ceauşeasca (7 ianua­rie) şi Ceauşescu (26 ianuarie). Iar presa de­votată ideii lui Eminescu nu-şi putea organiza numărul dedicat pentru că trebuia să se sacrifice câteva pagini pentru ea şi câteva pagini, apoi, pentru el. Multă vreme ne-a preocupat un raţionament dublu. Mai ales în iarna ’88-’89. A circulat o campanie de presă prin care urmăream să mutăm ziua de naştere a poetului acolo unde a fost ea, să îi redăm zodia, la 20 decembrie, când, de fapt, s-a născut Eminescu. Am luat în calcul această posibilitate ca să scăpăm de menghina aniver­sărilor celor doi. Au apărut două sau trei astfel de articole, dintre care unul al meu. Dar s-a suspendat repede cam­pania. Se spunea că astfel le-am da lor toată luna ia­nuarie sau că i-am jigni cumva, că nu le-am lăsa «dia­man­tul din coroană». Ei îşi făcuseră o mândrie din faptul că flanchează cu aniversările lor naşterea lui Eminescu." Anul 1989 a fost deosebit de interesant pentru eminescologi, pentru politicieni, pentru presă şi opinia publică. Pentru că se împli­neau 100 de ani de la moartea lui Eminescu. Printre şcolari se zvonea că în anul respectiv la trepte sau la Bac sigur se va da ceva din Eminescu. Tezele la română implicau recapitulări serioa­se din Eminescu. Colectivul care ve­ghea la studierea şi publicarea operei complete eminesciene era în fierbere. De ani buni se încerca tipărirea unei ediţii care să conţină poezia "Doina", elimi­nată de cenzură încă din 1957. Toate speranţele colectivului de cercetători se legau de 1989, de aniversarea de la 15 ianuarie şi comemorarea de la 15 iunie. Soluţia găsită a fost retipă­rirea ediţiei princeps editată de Titu Maiorescu în anul 1883. Petru Creţia, care conducea colectivul de cercetători, plănuise acest lucru pentru anul 1983. Dar nu fusese posibil. "Şi nici în 1984, nici în 1985", îşi aminteşte Nicolae Georgescu. "Ideea era să apară poezia «Doina». Acesta era pretextul. Să apară sub formă anastatică." În sfârşit, în 1986, cartea a fost tipărită, dar a fost ţinută dosită în Biblioteca Academiei. Georgescu este printre puţinii care au văzut cartea. "Eu am văzut-o, de exemplu, am smuls un exemplar şi l-am contemplat." Vigilenţa cenzurii fusese înşelată o dată, fiindcă se reuşise tipărirea. Cartea avea să apară abia în 1989, în contextul centenarului eminescian, dar în iunie. În săptămâna 13-20 ianuarie, Petru Creţia nu putuse decât să insiste, încă o dată, asupra necesităţii acestei apariţii printr-un articol din România Literară. În Convorbirile României Literare, în dis­cuţia cu Ştefan Agopian, Petru Creţia susţinea că aceasta "ar trebui tipărită aidoma, prin fotografiere". Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă.

În 1989 a apărut şi volumul X din edi­ţia Academiei Române, după mul­te eforturi depuse de editori. Apa­riţia volumului X nu era agreată, pentru că "se referea strict la Războiul de Independenţă şi cuprin­dea textele lui Eminescu despre ruşi. Vol. X din Ope­re a apărut în România abia după 1989". Istoria volumului este însă in­te­resantă. Mihai Ungheanu, redactor-şef la revista Luceafărul, "a smuls pur şi simplu un volum de la Editura Aca­demiei şi, la 23 august, a prezentat public această lucrare la Chişinău. A citit din el, a spus ce este cu el, ce este cu această ediţie din Eminescu. A fost pri­mit peste Prut cu o frenezie nemai­po­menită. În România a fost tăcere totală în faţa acestui gest.
Dar cei din Molodova, care prin­deau la televizor postul de la Chişinău, au ştiut. Evident, Mihai Ungheanu nu a putut scrie nimic atunci la Luceafărul, dar Literatura şi Arta, revista din Chi­şinău, a scris. Astfel, volumul a exis­tat în anul 1989 doar în afară. Motivul pentru care nu a fost dat la topit a fost că s-a făcut publică existenţa lui".

Piaţa Universităţii - ţinta diversiunilor şi a manipulărilor şi după 19 ani

La aproape două decenii de la represiunea sângeroasă a Pieţei Universităţii din 13-15 iunie ordonată de Ion Iliescu, manipularea şi diversiunea pe această temă încă persistă, alimentată de trusturi de presă subordonate apropiaţilor lui Iliescu şi de grupări diversioniste coordonate din umbră de personaje mai mult decât controversate.
Comemorarea zilei de 13 iunie 1990, organizată de victimele mineriadei şi de vechii golani ai Pieţei Universităţii, fondatorii şi liderii organizaţiilor care au creat şi susţinut vreme de 54 de zile acest fenomen unic în istoria recentă, a fost ţinta unui adevărat atac mediatic şi nu numai. Un grup obscur, ca finanţare şi organizare, a instigat la violenţă printr-o acţiune făţişă de provocare, încercând să plaseze registrul acestei zile de comemorare într-o cheie a derizoriului, de şuşanea de gang, acţiune prezentată copios de trusturile vechilor complici şi subordonaţi ai „bătrânului edecar“ Ion Iliescu.
Deşi Realitatea TV, de exemplu, a filmat mai bine de şase ore la faţa locului, atât slujba în memoria celor ucişi de hoardele de mineri, cât şi luările de cuvânt ale vechilor golani, deţinuţilor politici şi ale basarabenilor, victime actuale ale comunismului, ilustrarea acestei zile s-a făcut cu imagini fără nicio legătură cu 13-15 iunie 1990 - respectiv cu imagini din 1999!
Antenele lui Voiculescu, tovarăşul dintotdeauna al lui Iliescu, au prezentat exclusiv acţiunea diversionistă şi stupidă a grupării unor aşa-zişi noi golani, care îmbrăcaţi în costume de miner de operetă s-au apucat de un „flash-mob“ de pantomimă şi scălămbăială în locurile unde studenţii au fost năuciţi cu bătaia şi umpluţi de sânge, cu 19 ani în urmă. În urmă cu un an, ceva similar, intitulat „flash mob - bătaie cu perne“ iniţiat de un grup de tineri cretini pesedişti, a împins în derizoriu şi penibil manifestările legate de această zi sângeroasă. Miza este uşor de înţeles: pe Iliescu îl scoate din sărite comemorarea crimelor sale drept care s-a creat o strategie mediatică de minimalizare, împingere în deriziune şi desconsiderare a evenimentelor din 13-15 iunie.
Pro TV-ul boss-ului Adrian Sârbu a sărit pur şi simplu peste această zi, din motive simple, Adrian Sârbu a fost cel care din postura de şef de cabinet al lui Petre Roman a cerut Armatei dinamită pentru a arunca în aer Balconul Universităţii. Armata, respectiv generalul Stănculescu, a refuzat să dea curs unei astfel de „iniţiative scelerate“ trimiţându-l la plimbare pe teroristul de serviciu al regimului Iliescu, devenit ulterior principal agent media al FSN.

Manipulatorii din umbră

Gruparea aşa-zişilor „noi golani“ - un nume al imposturii, deoarece aceştia nu au niciun fel de legătură cu golanii Pieţei Universităţii, ei provenind din zona fotbalului - nu este la prima acţiune cu caracter diversionist, iar suportul media oferit acestora scoate la lumină complicităţi ascunse până în prezent, fire ce duc la unul dintre generalii de vârf ai sistemului corupt al Justiţiei militare, pensionat forţat de Traian Băsescu, dar şi la personaje înfiltrate în „societatea civilă“ cu obiective şi ţinte deloc civile sau civice.
În spatele pseudo-golanilor, a ultraşilor, se află un anume - Teodor Mărieş, cel care a făcut jocul lui Iliescu pe 15 iunie 1990, în Piaţa Universităţii, instigând la violenţă şi justificând intervenţia organelor de represiune şi chemarea minerilor. Mărieş este strâns conectat de generalul Dan Voinea, la rândul său aflat într-un cerc de interese ce cuprinde foşti consilieri prezidenţiali ai lui Emil Constantinescu, dintre care unul, fost secretar de stat liberal, este actualmente secretar de stat în subordinea lui Boc. Voinea, rejectat de Justiţie după rezultatele sale dezastruoase, este actualul angajat al Institutului controlat de Marius Oprea, unul dintre cei mai vituperanţi critici ai lui Traian Băsescu. Oprea, liberal din gruparea lui Tăriceanu, se află, surprinzător, în continuare în solda actualei guvernări PDL-PSD.
Dan Voinea a deţinut, între anii 1997 şi 2000, şefia Secţiei Parchetelor Militare. În aprilie 2006, Dan Voinea a fost numit în funcţia de procuror militar şef-adjunct al Secţiei Parchetelor Militare. În octombrie 2008, procurorul general Laura Codruţa Kovesi a cerut revocarea lui Voinea din funcţie, acuzându-l de tergiversarea dosarelor mineriadelor şi ale revoluţiei. Printr-un decret semnat de către Traian Băsescu, Voinea a fost pensionat la 1 aprilie 2009. Acesta a întocmit, chemat personal de Ion Iliescu, şi rechizitoriul „procesului“ în urma căruia Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte în decembrie 1989.
El a fost acuzat public că misiunea sa cheie a fost tergiversarea şi muşamalizarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei în care este direct implicat Iliescu. Presa a dezvăluit că între Ion Iliescu şi generalul Dan Voinea a existat o conexiune ascunsă, iar generalul a încălcat cu bună ştiinţă legea, ţinând secret faptul că, încă din anul 1984, este un apropiat al lui Ion Iliescu. Ancheta recentă a CSM şi rezoluţia Parchetului General, susţinută şi de Ministerul Justiţiei a arătat că Voinea de fapt a fost un impostor al Justiţiei şi al uniformei militare, activitatea sa reprezentând o pată pe obrazul celor două instituţii - Armata şi Justiţia.

Reţeaua generalului Voinea

Generalul Voinea şi-a creat o adevărată reţea de susţinere, în decursul anilor, în presă şi în rândul unor organizaţii mai mult sau mai puţin civile - de la GDS la Asociaţia lui Mărieş şi nu numai. Utilizând aşa-zişii „revoluţionari“ în fapt mici grupuri gălăgioase de manevră, a obţinut imaginea unui general asistat şi susţinut prin presiune publică de „revoluţionari“ şi „societatea civilă“.
Doru Marieş, cocoţat la şefia unei astfel de asociaţii cu sprijinul deschis al generalului Voinea, a fost liderul unei fantomatice organizaţii - Alianţa Poporului - în timpul desfăşurării manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 1990, care promova constant un mesaj al confruntării violente. Considerat un provocator aflat în slujba Poliţiei şi al organelor FSN, Teodor Mărieş a fost izolat de către studenţi, fondatorii Pieţei Universităţii. Organizatorii Pieţei Universităţii l-au suspectat de la bun început pe Mărieş şi gruparea sa că au misiuni diversioniste. Un fost şef al UM 0215, colonelul Florin Calapod, a avut o misiune-cheie în acea perioadă. Rolul brigăzii sale a fost compromiterea mesajului Pieţei Universităţii - nonviolent şi paşnic, prin instaurarea unui spirit autarhic şi anarhic şi prin iniţierea unor acţiuni provocatoare de către organizaţii infiltrate de securiştii săi.
Mărieş a fost instrumentul principal al acestui proiect malefic, care avea ca scop justificarea intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor Pieţei Universităţii. Mărieş a dispărut o lungă perioadă de timp din atenţia publică, ulterior reapărând, fraudulos, peste 15 ani, în fruntea unei organizaţii - 21 Decembrie 1989 - cu care nu a avut nimic de-a face vreme de peste un deceniu şi jumătate şi promovând făţiş o grupare creată din galerişti de stadion.
Grupusculul aşa-zişilor „noi golani“ ai lui Mărieş s-au făcut remarcaţi prin acţiuni camuflate, clasic, sub masca „anticomunismului“ şi „românismului“, împrăştiind tricouri, afişe şi fluturaşi cu o pseudo-hartă a României mari, din care lipseşte tocmai... Basarabia istorică, respectiv ţinuturile aflate la ucraineni. Gruparea ultraşilor de pe stadion, convertită falsificator sub o titulatură a imposturii, nu este decât încă o grupare de confiscare şi maculare a idealurilor şi reperelor româneşti, asemenea actualei conduceri dubioase a organizaţiei „21 decembrie“.

George RONCEA
www.curentul.ro