Vine Craciunu pe sara! - Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania (predica de Craciun - 2008)

Bucuriile inimii împodobesc Colindele sfinte îngereşti - PROF. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Cu primii fulgi de nea ce cad, se urcă–n cer amintirile noastre ca-n minunatele Sfinte Icoane. Nu mai ştim dacă e zâmbet de Seară, ori surâs înmiresmat de Dimineaţă. Perdeaua de argint se trage înspre hohotele de zurgălăi. Neaua îşi aşterne hlamida peste veselia bunilor gospodari, ce-şi împodobesc casele cu brad şi lumină.

     Înaripatele zile grăbesc creştinii către urări, să-şi facă din cântări  bucurii copiilor  rostogoliţi în noianul de puf-argintiu.

   Chemările lor feciorelnice împletesc veşnicia în Marama Naşterii Pruncuţului Sfânt iar gingăşia lor înmugureşte-n zâmbetul Fecioarei-Mamă.

   Acum, parcă toţi Boierii Neamului Strămoşesc se întorc Acasă, să pregătească şi să împodobească în Iia de dor, venirea Maicii Domnului cu Crăişorul dumnezeiesc.

   Toate cutele noastre se nălbesc de Colind şi cu fruntea în Sărbătoare brăzdăm cerul cu colăceii rumeniţi de nădejde.

   Toate clipele aleargă spre bucuria întâmpinării Solilor cereşti, ca un stol de porumbei, perechi - perechi.

   Toate pregătirile făcute pe plitele încinse dau mireasma de Nuntă şi se cern peste anii trecuţi în calendarul vieţii.

   Toate visele lor se-adună-n beteala din Pomul împodobit de sărbătoare, ca-ntr-un culcuş de nori trandafirii.

   Toate Mamele atârnă de zulufii pruncilor, ciucurii bucuriilor, muiaţi în fagurii de miere.

   Toată Lumina cerească ţese în purpura ei, razele jucăuşe din visele de aur ale copiilor.

   Tot alaiul din cer se pogoară serafic peste nuntaşii lor pământeni, luând din cerdacul timpului, Bradul iubirii lor.

   Toată Biserica  creştină îşi deschide larg falnica poartă a bucuriei, şi-n fâlfâiri de nea, picură argintiul serafic peste Scutecele divine ce-mpodobesc Pruncul Sfânt, ca un Brad dumnezeiesc.

   Toate Fecioarele storc din fuiorul dorului, mirul chipului lor curat, scânteind giuvaieruri peste dantela grea a Nopţii Albe Sfinte .

   Toate împlinirile părinteşti se preling din Potirul binecuvântării dumnezeieşti, ca într-un cuib de frumuseţi în care se răsfaţă  miraculos viaţa. 

   Toate chipurile frumoase ale tinerilor nuntaşi gustă din cuminecătura Colindelor, surâzând ca un mărgăritar mereu înflorit.

   Toată blândeţea bunicilor s-a dospit în mireasma caldă a dimineţelor, din zefirul nepoţeilor drăgălaşi.

   Toată pădurea şi Codrul verde tresaltă-n viersurile aromate ale Doinelor ce s-au răsfrânt ca o Altiţă peste ostroavele sumanelor răzeşeşti.

   Toate păsărelele adună-n zumzet de miere, ciripitul vesel ce se-nalţă mlădiu în conduri de mandarine.

    Sibilele thraco-pelasge brodează peste vârfurile Carpatino-danubiene Alaiul de nuntă al Îngerilor, înfiripaţi în mustul de smochin al Preamilosârdei Maicii Maria.

   Toţi magii pământului trec sfios pragul dalb al Naşterii, netezindu-ne Calea spre Azurul veşniciei.

      Toţi Colindătorii însufleţi presară, peste cărările pufoase, amintiri aburinde şi poteci de stele.

   Strigătele, urările şi zâmbetele lor se desfată-n năframa-nserării, ce se leagănă-n răspântiile de argint ale nădejdilor ce chicotesc în cojocelele semeţe şi albe.

   Bucuriile din inimi îmbobocesc ca lacrimile de lumină pe ramurile sfinte ale Colindelor îngereşti, aducând tuturor frumuseţe şi cântare!

  + Hristos s-a născut, slăviţi-L şi întâmpinaţi-L! 

Exclusiv. Pelerini în Postul Naşterii Domnului. De la Crăciun la Crăciun sau de la Părintele Crăciun Oprea la Părintele Justin Pârvu.

Părintele Justin Pârvu:

Între occidental si oriental e diferenţă mare. În viaţa noastră ortodoxă mai întâi este trăirea, adică confuzia vieţii omului cu cea a credinţei. Dincolo, occidentalul nu ia lucrurile în trăire, ia lucrurile în raţiune. El întâi trebuie să cerceteze, să vadă cum stau lucrurile. În cadrul Bisericii Catolice, facultăţile de teologie au catedră specială de ortodoxie, sunt profesori care o studiază în mod special. Au mers la Sfântul Munte, au venit şi la noi în România să cerceteze centrele astea frumoase ale ortodoxiei. Îl întrebau catolicii pe părintele Ioanichie: “Ce tot staţi voi în România, cu ortodoxia voastră?”. “Stau cu oamenii mei”, le răspundea părintele. “Dar cum sunt oamenii tăi?”. “Gândim la fel, trăim la fel, ne simţim bine la fel.”. Aceasta este esenţa ortodoxiei noastre.

            Să-l duci pe catolic la un pustnic undeva, să vadă în luna lui februarie bârnele ridicate una de alta, să vâri pumnul prin uşă, şi el face trei tăciuni într-o vatră ca să-şi încălzească numai nasul şi să fiarbă o fasole sau un cartof. Dar apoi ia pune-l pe un romano-catolic să vadă această trăire a credinţei! Pentru ei e absurd.

            Teologia este trăire, convorbire cu Dumnzeu. Teologia nu înseamnă să pui doctorate peste doctorate, licenţe peste licenţe. Ortodoxia se trăieşte. Dacă reuşeşti să trăieşti ortodoxia, apoi poti să faci şi studiu teologic.

            Dacă dai să citească Filocalia unui catolic, nu înţelege nimic. E mare deosebire între unii şi alţii. Ortodoxul crede nemărginit. Catolicul mai întâi cercetează, după aceea crede. Ori Dumnezeu nu se cercetează. Unde mai e taina? Ortodoxia este credinţa tainei. Câtă frumuseţe, câtă rugăciune este în toată măreţia Agheazmatarului, spre exemplu. Toate sunt minunate şi depăşesc mintea omului. Câtă frumuseţe există în convorbirea ortodoxului cu Dumnezeu! În ortodoxie totul este bazat, aşa cum ne arată izvoarele, pe profunzimea trăirii, nu pe raţiune. Raţiunea nici nu mai încape.

Părintele Crăciun Oprea:

Dragostea evanghelică sau dragostea agapei totuna este. Se câştigă prin Sfintele Taine. Dacă te spovedeşti des şi te impărtăşeşti îţi seamănă Dumnezeu în tine următoarea dragoste: dacă eşti bărbat, să te poţi uita la orice femeie ca şi cum ţi-ar fi mamă, soră sau fată de-a ta; dacă eşti fată să te uiţi la bărbat tot aşa. Aşa se cheamă dragostea agape. Cum se transformă dragostea eros în dragoste agape? După ce ai copii, nu mai iubeşti nevasta pentru că e femeie, o iubeşti pentru că e mama copiilor tăi. Vezi cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră? Dacă Îl laşi! Dacă nu-L laşi, îţi răpeşti libertatea. Cum îţi aşterni, aşa dormi.

            În Rai nu se doarme însă. În iad iară nu se doarme. Are cine sa te sâcâie şi cine să-ţi facă focul. În Rai luminează şi încălzeşte lumina lui Dumnezeu. Şi noi avem liberul arbitru, sa ne-alegem calea. Viaţa ne este dată atâta vreme cât eu pot să-mi aleg locul, şi să mă decid: ori pentru Hristos, ori pentru poftele mele şi ale satanei.

- fragmente consemnate de Florin Palas

Ganduri calugaresti de Craciun ale Parintelui ARSENIE BOCA

I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.