Foto: Dragos Stoica / Intact Images
În anul 2011 s-au născut, în
România, doar 195.000 de copii, ceea ce reprezintă un record negativ de
natalitate, din 1930 (primul an pentru care există date oficiale)
încoace, conform Yahoo.ro, care citează Institutul Naţional de
Statistică.
Prin comparaţie, în anul 1967, când, datorită
decretului 770 din 1966, care a interzis avorturile, s-a consemnat un
record pozitiv al naşterilor, cifra nou-născuţilor a fost 527.764.
Populaţia ţării era, în 1967, tot de 19 milioane de locuitori, ca şi în
prezent, ceea ce înseamnă că rata natalităţii s-a prăbuşit la aproape o
treime din cea de atunci, când era de 27,4 nou-născuţi la mia de
locuitori.
Chiar şi în 1930, când populaţia României era de 18 milioane de locuitori, s-au născut 482.084 de copii.
Populaţia României s-a împuţinat cu aproape 4 milioane
de persoane recenzate în ultimii 20 de ani, în condiţiile în care
natalitatea nu a mai coborât niciodată, de la constituirea României
moderne, sub cifra 210.000.
Se consideră că suntem mai puţini, de fapt, cu două
milioane, iar alte două milioane de români n-au mai fost recenzaţi,
fiind stabiliţi peste hotare.
Cu o speranţă de viaţă la naştere medie de 70 de ani şi
o rată a mortalităţii net superioară celei a natalităţii, populaţia
ţării continuă să fie într-un declin abrupt. În 2010 au murit 260.000 de
români, iar pentru anul trecut cifra trebuie să fie asemănătoare, în
condiţiile în care nu s-au produs evenimente deosebite, care să
influenţeze rata mortalităţii, într-un sens sau altul.
Prin urmare, dacă tendinţa de descreştere a ratei
natalităţii se va accentua, este posibil ca populaţia României să se mai
împuţineze cu un milion de suflete, la fiecare zece ani. Asta, fără a
socoti fenomenul emigraţiei, despre care se prezumă că se va accentua,
pe măsura adâncirii crizei şi cu condiţia ca pieţele muncii din statele
UE şi alte ţări precum Canada, Australia etc să îşi deschidă mai larg
porţile muncitorilor români.
Nu luăm în calcul nici o accelerare a procesului de
descreştere a populaţiei de pe urma efectelor inevitabile ale unor
catastrofe precum prăbuşirea totală a sistemului public de pensii,
văzută de mulţi ca inevitabilă în 20-30 de ani de aici înainte, în urma
deteriorării continue a raportului dintre populaţia contributivă şi cea
beneficiară a asigurărilor sociale.
Ce soluţii are România pentru a nu dispărea, ca
naţiune, în 150-200 de ani? Opiniile diferă, de la un specialist la
altul, dar câteva linii directoare se conturează:
1. Creşterea economică, crearea de locuri de
muncă. Când economia este în recesiune şi natalitatea urmează acelaşi
curs. Şi invers.
2. O politică de încurajare a natalităţii, prin
stimulente reale acordate familiilor cu copii, cel puţin pentru primii
trei copii.
3. Stabilirea ca obiectiv strategic în următorii
4-5 ani a scăderii mortalităţii infantile spre media europeană (în
prezent, rata mortalităţii infantile este dublă, în România, faţă de
media UE).
4. Scăderea ratei mortalităţii şi (implicit)
creşterea speranţei de viaţă, prin politici de sănătate şi sociale care
să îmbunătăţească situaţia existentă în Sănătate, Protecţie Socială.
5. Încurajarea imigraţiei şi crearea de mecanisme
prin care imigranţii să se integreze cât mai uşor, să devină… români
(cel puţin la a doua generaţie).
Din păcate, în condiţiile adâncirii crizei financiare,
care o antrenează, inevitabil, pe cea economică, nici una dintre aceste
linii de acţiune nu poate fi pusă în practică.
Iar în ce priveşte reiterarea celebrului decret 770,
dincolo de conflictul constituţional care s-ar crea, s-a demonstrat că,
şi sub dictatură, creşterea demografică succesivă interzicerii
avorturilor este doar pasageră. Între anii 1986 şi 1989, rata
natalităţii revenise la cifrele de dinaintea interzicerii avorturilor.
Sursa: Jurnalul.ro
