La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarcerati, in doua camere cu geamurile in dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de gratiere ale condamnatilor de la celula zero. Au mai aflat ca dupa-masa, la dorinta maresalului, avea sa aiba loc la capela inchisorii o mica slujba religioasa de impartasanie a condamnatilor la moarte; inca nu disparuse acest obicei, aceasta practica religioasa crestina, mostenita de la burghezimea in agonie.
Atunci unul dintre conducatorii grupului se gandi la o operatie prin care Ion Antonescu sa ia cunostinta de ultima pozitie a legionarilor fata de el, acum ca osandit la pedeapsa capitala, pentru politica sa antisovietica. In cuvintele cronicarilor marxisti urma sa fie un act, ultimul, de fidelitate legionara pentru ceea ce a insemnat in politica, in lupta anticomunista a Romaniei maresalul Ion Antonescu. Operatia se concretizeaza: maresalul va primi din partea legionarilor un mesaj de imbarbatare. Fostul prim-gardian Sabau va spune si cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului inchisorii (care era legionar), cu consemnul de a face sa ajunga in mana maresalului. Duhovnicul s-a conformat. A impaturit biletelul, reducandu-l la dimensiuni mici si, in timpul impartasaniei, cand i-a dat maresalului sa sarute Sfanta Evanghelie, i l-a strecurat in mana. Maresalul fiind atentionat prin semne discrete, a primit biletelul si, dupa ceremonia din capela, la citit in celula. Potrivit spuselor lui Sabau si a altor fosti gardieni, mesajul legionar n-a fost gasit in bagajele maresalului dupa executie. Nu-i exclus sa-l fi avut la el undeva la inima, ca talisman.
Mai tarziu, in inchisorile staliniste, impreuna cu dr. Ilie Niculescu (acesta facuse parte din conducerea Miscarii ca sef al Corpului legionar „Razleti” si fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava in ziua de 31 mai 1946) am reusit sa-l reconstituim, desigur cu aproximatia de rigoare. Iata textul mesajului dupa o nota pe care am scris-o imediat dupa eliberarea de la Aiud in vara anulu i1954:
"Domnule maresal Ion Antonescu,
In numele legionarilor din inchisori, al legionarilor si simpatizantilor din tara ne permitem a va scrie aceste randuri. Consideram mesajul nostru un act de admiratie si de imbarbatare din partea tuturor romanilor de buna credinta, constienti ca patria noastra se gaseste azi la cota cea mai periculoasa a existentei sale.
Nu punem acum in discutie cum si de ce am ajuns aici. Istoria cea dreapta a Romaniei de maine va avea grija sa explice in mod obiectiv, fara pasiuni ideologice si falsuri grosolane, cauza dezastrului politic in care am fost aruncati ca natiune. In momentul de fata gandul nostru, de pe pozitia lealitatii dintotdeauna, este la d-voastra... Suntem alaturi de viteazul general Ion Antonescu in aceste clipe de mare cumpana si vrem sa stiti ca am fost mereu in spatele conducatorului statului aflat in lupta impotriva barbariei comuniste.
Maine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Capitanul nostru e inca prezent cu spiritul, la capataiul veacului frant sub povara unui destin potrivnic, in secunda ultimului foc vom striga impreuna cu d-voastra: Traiasca Romania noastra, a romanilor, in credinta stramoseasca!..."
(...)
Dupa citirea mesajului a urmat o tacere apasatoare. S-a spus ca maresalul ar fi plans. Apoi Sabau l-a auzit pe Ion Antonescu spunand cam asa: „Iata, domnilor, realitatea ... Oamenii acestia sunt aici condamnati de tribunalele noastre. I-am prigonit ... i-am defaimat si i-am ucis. Am fost necrutatori si am cerut si altora sa fie ... Si acum, iata-i, cand cand cei cu care i-am defaimat si ucis sunt la ospatul tradarii maresalului sau langa mine, se vaita ca nemernicii, acesti copii curajosi, cinstiti, demni, care dupa cate stim cu totii niciodata nu s-au temut de moarte, imi declara ca sunt alaturi de mine in aceste momente de cumpana ... Acum ii cred, mereu au fost incolonati in spatele meu, sunt singurii in stare sa puna interesele neamului mai presus de orice interes personal... Mi-e rusine, domnilor, ca nu am putut, n-am vrut sa-i cunosc pana acum cu adevarat ... Da, mi-e rusine...”
S-a spus ca in dupa-amiaza aceea de 1 iunie 1946, maresalul Antonescu nu a mai scos un cuvant. Mut, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca intr-un puhoi de plans, s-a asezat in fata ferestrei (celula condamnatilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din sectii, avea fereastra mare care da in curtea inchisorii) si s-a lasat purtat de ganduri privind in gol.
Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu in camasa verde legionara” de Vasile Blanaru-Flamura
