O INIMA DE RUGACIUNE PENTRU PARINTELE JUSTIN

Mai mult de 200 de preoţi şi diaconi au venit şi au slujit în seara aceasta, începînd cu ora 18, Taina Aghiasmei şi Taina Sfîntului Maslu la Mănăstirea Paltin, pentru însănătoşirea Părintelui Justin Pârvu. De asemenea, multe sute de mireni, fii duhovniceşti ai părintelui şi închinători ai mănăstirilor noastre au fost de faţă şi s-au rugat cu zdrobire de inimă pentru sănătatea sfinţiei sale. La sfîrşit, pr. Mihai Valică a ţinut un scurt cuvînt de mîngîiere şi de îmbărbătare în rugăciune pentru cei prezenţi.

În numele Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu le mulţumim tuturor clericilor şi mirenilor care au venit să ni se alăture în rugăciune în aceste clipe de încercare. De asemenea, mulţumim şi obştii Părinţilor Efrem Filotheitul şi Paisie din Arizona, precum şi celorlalţi fraţi ortodocşi din toate părţile ţării şi ale lumii întregi care ne-au fost şi ne sînt alături în rugăciune în aceste clipe. Dumnezeu le va răsplăti tuturor dragostea ce o poartă Părintelui Justin şi avem nădejde că toate aceste rugăciuni sînt şi vor fi lucrătoare.

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a ascultat toată slujba din chilia sa şi i-a primit cu drag pe clericii care au venit să-l ungă cu untdelemn, întru numele Domnului. Cîţiva preoţi, fii duhovniceşti ai Părintelui Justin, i-au adus duhovnicului lor spre închinare racle cu părticele de Sfinte Moaşte, de la mai mulţi Sfinţi Doctori-fără-de-arginţi şi grabnic tămăduitori. Fie ca rugăciunile Bisericii luptătoare şi ale Bisericii triumfătoare să îşi arate roadele cît mai degrabă!

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: PetruVoda.RO

Ideile lui Mihail Manoilescu: Biblie a industriaşilor brazilieni

 

de Constantin Schifrineț

 

Există personalităţi de referinţă din ştiinţa şi cultura română ale căror idei au influenţă puternică în afara ţării, dar sunt ignorate sau subestimate în spaţiul autohton. Un caz tipic, în acest sens, îl reprezintă savantul Mihail Manoilescu.

 

Inginer, economist, sociolog, politolog şi istoric, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, catedra ,,Economie politică - Organizare şi Raţionalizare”, Manoilescu este o personalitate de excepţie. A lăsat o operă impresionantă cu titluri din variate domenii, şi, din acest punct de vedere, l-am comparat cu N. Iorga (în ,,Mihail Manoilescu: o viziune monografică despre burghezia română”, studiu introductiv la M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Albatros, 2002). Există mărturii ale Nataliei Manoilescu Dinu despre talentul său excepţional de pictor. După o evaluare a lui Valeriu Dinu, Manoilescu a publicat 128 de titluri, iar despre el s-au scris 88 de lucrări străine şi numai 21 de lucrări româneşti, Cf. Valeriu Dinu, Schiţă de portret, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, coordonator Vasile C. Nechita, Editura Cugetarea, Iaşi, 1993, p. 14. În anul 1929, Manoilescu a publicat lucrarea "Théorie du protectionism et de l’échange international". Paris: Giard. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere românească în gândirea economică universală” după aprecierea lui Costin Murgescu (Mersul ideilor economice la români, vol. I, 1987, p. 413). În anii treizeci şi patruzeci ai secolului trecut lucrările sale au fost publicate în Spania, Portugalia, Brazilia şi Chile. Ideile sale despre economie au fost foarte populare şi au fost aplicate în America Latină, şi, prin urmare, lucrările sale au fost puncte de referinţă obligatorie în cercurile industriale braziliene în anii '20 şi începutul anilor '30, fapt remarcat apăsat de către Joseph Love, profesor de istorie la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign, în Theorizing Under development: Latin America and Romania, 1860-1950, 1990 şi Crafting the Third World: Theorizing, Underdevelopement in Rumania and Brazil. Stanford, California: Stanford U. Press, 1996 (tradusă în limba română, Făurirea lumii a treia: teorii şi teoreticieni ai subdezvoltării în România şi Brazilia, Editura Univers, 2002). Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: "e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)" (Fausto B, ,,Estado novo no contexto internacional", în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18). O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei. Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare. Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone. Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, "Productividad del trabajo y comercio exterior," Economía, VIII, 22-23, 1947.. În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură. In acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute. De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional. Peste decenii, această teză a savantului român va fi dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării. Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza diviziunea muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole. El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”. Manoilescu este considerat ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist.” Neoliberal în teoria şi politica economică, Manoilescu a creat o teorie unitară şi originală cu privire la protecţionism şi schimburile internaţionale, recunoscută rapid în mediile economice, politice şi intelectuale internaţionale. Amintim unele dintre ideile ce au avut un ecou puternic în rândul specialiştilor: lipsa de universalitate a teoriei costurilor absolute a lui Adam Smith şi David Ricardo, imposibilitatea realizării diviziunii şi schimburilor internaţionale, specializarea ţărilor agricole şi participarea lor la schimburile internaţionale, diviziunea internă şi internaţională pe criteriul beneficiului naţional, achiziţionarea directă, adică productivă şi nu indirectă - comercială, a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi progresului lor, industrializarea tuturor ţărilor lumii derivată din superioritatea intrinsecă a industriei faţă de agricultură, încurajarea, susţinerea şi apărarea întreprinderilor şi ramurilor nou create printr-un protecţionism ştiinţific (cf. Vasile C. Nechita, Introducere, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, 1993). Manoilescu a urmărit elaborarea unui program industrial legitimat de o doctrină protecţionistă. Dintotdeauna el a văzut în stat instituţia fundamentală de edificare a industriei naţionale. Economistul român a sesizat dificultăţile întâmpinate de principala clasă socială capabilă să industrializeze – burghezia - de aceea căuta soluţii şi nu vedea decât implicarea statului în înfăptuirea actului de industrializare. Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, declara, într-un inverviu acordat „Formula As”, că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. [...] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi (ieftine) şi importuri (scumpe) etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne.“ Mihail Manoilescu a susţinut protecţionismul ca modalitate de a dezvolta economia de tip industrial în societăţile agrare. După marea criză din 1929, în Brazilia cartea lui a reprezentat baza teoretică a justificării protecţionismului, în timp ce în România el avea de înfruntat ostilitate din partea autorităţilor, fiind în imposibilitate, chiar în cele câteva luni, în 1931, ca guvernator al Băncii Naţionale, să aplice propria viziune despre scoaterea ţării din criză. Explic discordanţa dintre receptarea inconsistentă a operei lui Manoilescu în România şi adoptarea ideilor sale de mari economişti din America Latină sau acreditarea lor de către exegeţi occidentali prin diferenţa dintre cultura ideologică şi cultură pragmatică. În cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public. În România nu s-a putut aplica doctrina protecţionismului a lui Manoilescu fiindcă ea nu a fost acceptată în contextul geopolitic de fiinţare a statului român, căruia, după 1944, i s-a impus, din afară, un alt model de dezvoltare. În Brazilia şi în alte ţări din America Latină elitele politice şi intelectuale au dovedit pragmatism în gândire şi acţiune, încât au avut libertatea de a adopta teoria lui Manoilescu ca fundament al strategiilor de dezvoltare economică Ar fi multe de învăţat din destinul savantului român. Îndemnul ambasadorului Braziliei la Bucureşti, Jeronimo Moscardo este îndreptăţit: "România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală". Rămâne ca elitele româneşti să accepte această realitate.

 

Sursa: Adevarul

REMEMBER. Profesorul Gheorghe Buzatu: Tentativa tovărăşeilor de la Institutul Elie Wiesel este o dovadă elocventă a faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul HOLOCAUST ROŞU. VALERIU GAFENCU a fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU

Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut “Elie Wiesel”  este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o  culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe  nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, VINOVAT SE FACE NUMAI  GUVERNUL PONTA, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat  practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai FALSIFICAREA ABJECTĂ A ISTORIEI ROMÂNILOR, ci şi să pună în practică ceea ce nici NKVD/KGB şi slugile odioase ale  Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … ALUNGAREA  SFINŢILOR DIN CALENDAR! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în  lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci ÎN ROMÂNIA. Unde, în plină domnie a HAOSULUI, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a  faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au  programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul  HOLOCAUST ROŞU, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le  lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se  aplice imediat şi exemplar ORDONANŢA 31/2002!  Doar vorbim de HOLOCAUST, care NU A AVUT CULORI, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în  seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii TREBUIE să priceapă, imediat şi necondiţionat, că VALERIU GAFENCU a  fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU, după cum RADU GYR, al cărui îndemn  redevine – se vede – actual: RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!

Părintele Justin Pârvu s-a întos în mănăstire

Hristos a înviat!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, astăzi, 21 Mai a.c., de praznicul Sfinţilor împăraţi întocmai-cu-Apostolii Constantin şi Elena, Părintele Justin Pârvu s-a întors în mănăstire, după o călătorie de puţin peste o oră pe deasupra Munţilor Carpaţi. Piloţii îi comunicau prin căşti permanent locaţia unde se află, şi ne-au relatat că la trecerea pe lîngă Muntele Ceahlău, părintele a cerut să fie ridicat puţin ca să vadă Muntele Schimbării la Faţă al Moldovei. La aterizare, la ora 11:15 (ora locală), Părintele Justin a fost primit într-o atmosferă foarte emoţionantă pentru toţi cei de faţă, cîntîndu-i-se “Hristos a înviat” printre lacrimi de bucurie şi de milosîrdie.

Starea sănătăţii sale este relativ stabilă, deşi este foarte slăbit de boala prin care a trecut şi cu care încă se luptă. De astăzi înainte lupta sfinţiei sale, a preoţilor, a călugărilor, a maicilor şi a mirenilor rămîne să fie dată cu rugăciunea. Este de datoria noastră să strigăm către Prea-sfînta Maică a Domnului, Sfinţii Arhangheli, Sfinţii Doctori-fără-de-arginţi, Sfinţii închisorilor şi către toţi Sfinţii către care avem evlavie ca să înduplece pe Dumnezeu să-Şi reverse mila Sa cea mare asupra duhovnicului nostru, care ne-a povăţuit cu cuvîntul şi ne călăuzeşte şi ne ocroteşte cu rugăciunea sa pe fiecare dintre noi. Avem nădejde şi ştim că la Dumnezeu nu va fi trecută cu vederea nici o lacrimă şi nici un suspin.

Mulţumim tuturor celor ce s-au rugat şi se roagă pentru sănătatea Părintelui Justin Pârvu şi îndemnăm să nu înceteze această rugăciune pînă cînd starea sănătăţii sale se va îmbunătăţi şi părintele va reuşi să iasă biruitor în lupta cu boala, pe care o poartă pentru noi, fiii săi duhovniceşti.

În numele Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, mulţumim doctorului Dan Tudor Eniu şi întregului personal al spitalului de oncologie “Dr. Ioan Chiricuţă” din Cluj, pentru tot sprijinul şi asistenţa profesională acordată zi şi noapte în ultimele trei săptămîni. Mulţumim, de asemenea, domnului Dorinel Umbrărescu pentru că a pus gratuit la dispoziţie elicopterul cu care Părintele Justin a fost adus de la spitalul din Cluj (după ce solicitările noastre s-au lovit din partea S.M.U.R.D.-ului de cel mai vehement refuz, la toate nivelurile la care s-a intervenit), piloţilor, pentru profesionalismul lor, şi echipajului de ambulanţă care a vegheat ca părintele să ajungă cu bine la chilie.

De aici înainte se va săvîrşi zilnic Taina Sfîntului Maslu în Mănăstirea Paltin, unde se află duhovnicul şi stareţul nostru, şi nădăjduim că Dumnezeu îi va da sănătate, putere şi zile îndelungate. În următoarele zile şi săptămîni nu va putea primi pe nimeni altcineva în afară de preoţii care vor veni să-i facă Sfîntul Maslu. Vă rugăm să ne ajutaţi ca să-i putem oferi liniştea necesară recuperării medicale. Starea sănătăţii sale depinde acum doar de rugăciunile tuturor şi de liniştea ce i-o putem oferi. Vă mulţumim, în numele sfinţiei sale.

Primul Sfînt Maslu va fi făcut mîine seară, Miercuri, 22 Mai, ora 18 (ora Bucureştiului), şi sînt aşteptaţi să slujească toţi preoţii care i-au trecut pragul Părintelui Justin de-a lungul acestor binecuvîntaţi ani.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: http://petruvoda.ro/2013/05/21/parintele-justin-s-a-intos-in-manastire/

Marele istoric roman Gheorghe Buzatu a trecut la cele vesnice. Dumnezeu sa-l odihneasca! VIDEO - Lectie de demnitate romaneasca a Profesorului

Istoricul Gheorghe Buzatu a murit luni. Potrivit cercetătorului Corneliu Ciucanu, de la Centrul de cultură şi civilizaţie europeană, istoricul ieşean a decedat în cursul dimineţii.

Gheorghe Buzatu a venit la Centrul de cultură şi civilizaţie europeană, după care a acuzat stări de rău. El a fost dus la spital, dar medicii nu i-au mai putut salva viaţa, transmite Agerpres, care citează declarația lui Corneliu Ciucanu. Decesul istoricului Gheorghe Buzatu vine la o zi după ce acesta şi colegii săi au fost la Bârlad, unde a fost lansat Târgul de carte, eveniment organizat cu prilejul Zilelor culturale bârlădene. Gheorghe Buzatu se afla în evidenţa medicilor ca fiind cardiac cronic. Deşi a suferit un accident cerebral în 2011, colegii săi spun că acesta şi-a revenit spectaculos.

“Această tragedie a venit când ne aşteptam mai puţin. Părerea noastră era că şi-a revenit foarte bine, redevenise activ, era foarte mobil. Participa la conferinţe, simpozioane. Chiar ieri am fost la Bârlad”, a spus cercetătorul Corneliu Ciucanu. Conform acestuia, trupul neînsufleţit al istoricului va fi depus, marţi, la Biserica “Sf. Lazăr”, iar înmormântarea va avea loc joi, la ora 12,00.

Gheorghe Buzatu s-a născut, la 6 iunie 1939, în comuna Sihlea, judeţul Vrancea. A urmat Liceul ‘Regele Ferdinand’ din Râmnicu Sărat, iar apoi Facultatea de Filologie-Istorie, Secţia istorie, în cadrul Universităţii ‘Alexandru Ioan Cuza’ din Iaşi (1956 – 1961). Este doctor în Istorie din 1971.

A fost cercetător ştiinţific (1961 – 1992) la Institutul de Istorie şi Arheologie ‘A. D. Xenopol’ al filialei din Iaşi a Academiei Române şi cercetător ştiinţific principal (1992 – 1997) al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al filialei din Iaşi a Academiei Române. Începând cu 1997 a fost profesor universitar de Istorie contemporană şi Relaţii Internaţionale la Universitatea din Craiova şi profesor consultant la Universitatea ‘Ovidius’ din Constanţa.

A fost senator de Iaşi în legislatura 2000 – 2004, ales pe listele Partidului România Mare. A făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului, precum şi din Delegaţia Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (dec. 2002 – dec.2004).

Gheorghe Buzatu a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică: 55 de cărţi publicate sub nume propriu, 70 de volume coordonate sau în colaborare, peste 500 de studii şi micro-monografii, articole, eseuri, note etc. Este coordonator al prestigioasei colecţii ‘Românii în istoria universală’, care a ajuns la peste 140 de volume. În martie 2010, Gheorghe Buzatu şi-a lansat colecţia Opera Omnia, o colecţie paralelă publicată de editura Tipo Moldova, cele 13 volume pe care le conţine făcând parte din colecţia ‘Românii în istoria universală’.
Printre cele mai importante volume publicate se numără: ‘România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929′ (Iaşi, 1981, Premiul Academiei Române); ‘Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial’ (vol. I-II, Bucureşti, 1988-1995); ‘O istorie a petrolului românesc’ (Bucureşti, 1998); ‘Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948′ (Bucureşti, 1999; reeditare, 2002). În iunie 2007, Senatul Universităţii ‘Ovidius’ din Constanţa i-a decernat, la propunerea Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, titlul de Doctor Honoris Causa. În decembrie 2008, Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România l-a ales pe Gheorghe Buzatu ca membru corespondent.

Scris de : Z.V.  Sursa: ZIUA VECHE

PDF

Blandul nostru Profesor Gheorghe Buzatu a plecat spre ceruri, azi, in jurul orelor 12.00. A plecat de "la munca", unde se gasea, de altfel, zi de zi, incepand cu orele 7.00, lucrand neobosit si neintrecut pentru neamul sau, in slujba adevarului istoric. A plecat de la masa sa de lucru, inconjurat de cartile sale, unde se afla alaturi de bunii sai colegi de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana - Iasi al Academiei Romane. Pe 6 iunie ar fi implinit 74 de ani.

Durerea este grea. O tragedie pentru istoriografia romaneasca, ai carei stalpi de rezistenta cad rand pe rand, lasand loc liber brigazilor rosii de epigoni si venetici.

Gh. Buzatu a fost un cavaler neintrecut al Adevarului absolut. Un mare luptator pentru cauza nationala. Dupa mine, Profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane expresia desavarsita a nationalismului sublim, a nationalismului cult, a nationalismului viu, care arde ca o flacara ce nu va putea fi stinsa niciodata. Pentru ca reprezinta Istoria reala, asa cum a fost si cum a scris-o marele istoric al Romaniei trecute, prezente si viitoare Gheorghe Buzatu: Sine ira et studio.

Am avut bucuria dumnezeiasca sa lucrez cu Profesorul la editarea volumelor "Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu", o lucrare la care a tinut foarte mult. "De abia de acum, de la publicarea Documentelor din Arhiva Codreanu, incepe cu adevarat cercetarea istorica privind fenomenul Miscarii Legionare. Nimeni nu le va mai putea ignora de acum incolo", spunea adeseori Profesorul, invocand si faptul ca primul interesat de aceste arhive, aflate in trecut sub lacate grele, in posesia Securitatii si apoi a SRI, inainte de a ajunge la CNSAS, a fost unul dintre fostii ambasadori americani in Romania, chiar la inceputurile anilor '90.

Durerea este prea mare. Singura noastra consolare este ca Profesorul a plecat acum la regasirea cu marii sai colegi, N. Iorga, V. Parvan, P.P. Panaitescu, C. Daicoviciu, Gh. I Bratianu, Florin Constantiniu...

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, alaturi de toti cavalerii romanismului din opera sa!

La Revedere, Dom' Profesor!

Al Dvs,

Victor (Roncea), coeditor, alaturi de Profesorul Buzatu, al Integralei Documentelor din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu (nota noastra)


Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană anunţă cu profundă durere trecerea la Domnul a Profesorului Gheorghe Buzatu. Trupul neînsufleţit va fi depus începând de marţi, 21 mai, la Biserica Sfântul Lazăr din Centrul Civic-Iaşi. Slujba de înmormântare va fi oficiată la Biserica Sfântul Lazăr joi, 23 mai, ora 12.00.
Dumnezeu Să-l primească în Lumina Sa!

Cuvant al Parintelui Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: "Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!"

Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.

„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.

Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.

Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.

Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.

A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...

„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”

Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.

Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.

Pentru mine însă nu a fost să fie! 

Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.

Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.

A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.

Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.

Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine. 

Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.

Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?

După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.

„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”

L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.

În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.

Aspazia Oțel Petrescu

- evocare publicată în revista "Veghea"