27.2.15

BRAŞOV. „Maria Petraşcu a ars ca o flacără, pentru toţi”

„Nu i-ar fi plăcut ce facem noi aici”, au spus la unison colegii, colaboratorii şi prietenii Mariei Petraşcu, care au participat ieri la evocarea ziaristei plecate prematur dintre noi acum trei ani, devenite în ultimii ani simbol viu al luptătorului singuratic pentru adevăr şi pentru dreptate, mai ales în ceea ce priveşte Revoluţia din '89.  

Muzeul memorial „Casa Mureşenilor” este cel care a organizat evenimentul „Amintiri despre Maria Petrașcu”. Foşti colegi de redacţie, jurnalişti, colaboratori, braşoveanul Octav Bjoza, subsecretar de stat, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, Ioan Demi, preşedintele Asociaţiei Revoluţia 21 Decembrie 1989 Braşov, Etelka Babeş, văduva eroului-martir anticomunist Liviu Corneliu Babeş, artistul plastic şi scriitorul Gabriel Stan au fost printre cei care au vorbit despre Maria Petraşcu, încercând să nu-i ridice osanale, nu pentru că nu le-ar merita din plin, ci pentru că ştiau că ar fi respins vehement aşa ceva. „Noi ne-am propus, datorită specificităţii muzeului - memorial - dar şi ajutorului şi prieteniei pe care le-a acordat Maria Petraşcu Muzeului nostru, să facem această acţiune de suflet de evocare Maria Petraşcu, a unuia dintre cei mai buni jurnalişti contemporani ai Braşovului, un ziarist integru, cu coloană vertebrală, care a luptat curajoasă cu vechile structuri şi cu urmaşii Securităţii şi ai PCR”, a declarat muzeograful Ovidiu Savu, completat de directorul muzeului, dr. Valer Rus, care a subliniat faptul că Maria Petraşcu este unul dintre „oamenii cetăţii”, pe care societatea este datoare să nu-i uite şi, mai mult, să perpetueze valorile pe care le-au reprezentat şi pe care le-au apărat: „Maria Petraşcu a fost un un «om al cetăţii» şi şi-a dedicat ultimii ani rememorării eroilor care s-au sacrificat pentru libertate şi pentru demnitate. Trebuie să ne recunoaştem şi să ne apreciem valorile, să le menţinem în atenţie”.
Multă putere şi pasiune

O femeie puternică, o soţie iubitoare şi devotată, un ziarist integru şi o mamă desăvârşită, care îşi iubea la nebunie copiii, cu care avea o relaţie extraordinară, un coleg şi un prieten sufletist, un om curajos, pasionat de adevăr şi de dreptate, aşa au descris-o cei care au avut privilegiul - spun ei - să o cunoască personal. „Ca orice tânăr, a început prin a trimite «compuneri» la ziar, Gazeta de Transilvania, care pe atunci - anii '70 - se numea «Drum nou» şi s-a făcut remarcată. A fost trimisă să facă şcoală de jurnalism, singura fiind atunci «Ştefan Gheorghiu», unde, cu spiritul ei rebel, a intrat în contre cu profesorii. Cea mai fericită clipă a ei, momentul când a fost mai frumoasă ca niciodată, a fost cea a căsătoriei cu Marius Petraşcu, un publicist deosebit de talentat. De fapt, nu poţi vorbi despre Maria fără să vorbeşti şi despre el, au făcut nişte lucruri extraordinare împreună. În 21-22 decembrie 1989, a fost prima care a aruncat în stradă tot ce ţinea de Ceauşescu, au luptat amândoi în noaptea aceea, în tipografie, să iasă primele ziare libere. Era de un entuziasm nebun în perioada aceea, de aici şi lupta ei ulterioară îndârjită pentru adevărul despre Revoluţie. Au urmat anii '90 când se ocupa de relaţia cu cititorii braşoveni, era extraordinar ce făcea acolo, apoi a plecat la TVS, unde s-a consacrat cu seria de emisiuni despre eroii autentici ai luptei anticomuniste, dar şi despre impostorii Revoluţiei”, a spus gazetarul Ioan Popa, fost coleg.
„Era atât de puternică, în ciuda faptului că avea şi ea foarte multe probleme. Era genul de om care, dacă aveai o problemă, îţi sărea în ajutor necondiţionat, cu tot sufletul, rar aşa om sufletist. Ardea pentru cei din jur, pentru prieteni, colegi. Era în stare să vină să îţi dea ultimul leu, să te-ajute acasă în gosopodărie ca tu să te poţi ocupa de necazurile tale, să sune la spital, să sune oriunde te putea ajuta. A ars ca o flacără, a avut o combustie extraordinară, poate de aceea a şi ars prea repede. În tot ceea ce a făcut s-a consumat. Asta era Maria”, l-a completat alt fost coleg, jurnalistul Adrian Teacă.
Lovitura care i-a grăbit moartea
Ziarista Maria Petraşcu, una dintre cele mai vechi şi apreciate colege de breaslă, a încetat din viaţă după al doilea infarct, în mai puţin de 24 de ore, deşi se afla sub supraveghere medicală, în 10 ianuarie 2012. Maria Petraşcu s-a născut într-un sat din Ţara Făgăraşului, în 18 septembrie 1953. Şi-a dedicat viaţa profesiei de jurnalist - a lucrat la Drum nou/Gazeta de Transilvania, România Liberă, TVS, Brașovul Tău și site-ul ziare.ro - şi familiei.
În ciuda atitudinii ei de luptătoare, a firii ei răzbătătoare, inima Mariei a cedat, nedrept de prematur, când desfăşura o muncă titanică de deconspirare a impostorilor care se strecuraseră printre revoluţionari şi profitau de avantajele oferite de statul român. De altfel, la comemorarea a 22 de ani de la Revoluţie, în 22 decembrie 2011, Maria Petraşcu a fost lovită peste faţă de Demeter Adalbert, din grupul revoluţionarilor cu „patalama”, care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Agresat în acelaşi mod a fost şi Ioan Demi, împreună cu care Maria şi Sorin Boacă fondaseră Asociaţia Revoluţia 21 Decembrie 1989 Braşov, pentru că Demi a fost cel care s-a pus în fruntea coloanei de muncitori de la ICA Ghimbav, ce au mărşăluit în 21 decembrie 1989 până în Braşov la sediul Comitetului Judeţean al PCR, rămânând pe baricade până a doua zi.
Acel gest incalificabil a afectat-o foarte tare şi Maria Petraşcu s-a închis în ea în următoarele două săptămâni, fapt care i-a afectat starea de sănătate destul de precară şi a dus la cele două atacuri de cord care i-au fost fatale. „Mi-e greu să vorbesc chiar şi după 3 ani. Îmi aduc aminte ce-am păţit atunci la comemorare în 2011. Pe noi ne-a marcat, nu există săptămână în care să nu ne-aducem aminte despre ea. A fost printre puţinele persoane care a ştiut să se lupte până la epuizare şi m-a determinat şi pe mine să continui. Îmi spunea mereu, mă certa chiar, că trebuie să conştientizez că eu nu mai sunt doar Ioan Demi, ci cel care a pornit Revoluţia la Braşov”, a mărturisit Demi. Şi ceilalţi prezenţi la evocare şi-au amintit că, pe cât de exigentă era Maria cu ea însăşi, era şi cu ceilalţi, pe care îi soma să-şi respecte statutul şi să-şi asume menirea. Unii se simt vinovaţi că nu şi-au îndeplinit promisiunile făcute, crezând că va fi timp destul pentru ele.
„Am colaborat cu Maria Petraşcu mulţi ani, chiar din 1990, şi pot să spun că din cauza curajului de-a mă lăsa să spun adevărul în direct despre impostori şi profitori a fost concediată. Voia un proces în justiţie al comunismului şi începuse cu soţul ei o amplă muncă de documentare pentru a arăta unde, în ce hal va ajunge România, dacă lucrurile vor continua aşa, cu securiştii şi torţionarii cocoţaţi în funcţiile cele mai înalte. Erau nişte vizionari, fiindcă aşa este acum România, cum au anticipat ei. Cu două săptămâni înainte de a muri, mă suna aproape zilnic, îmi spunea: «Nu mai pot, nu mai pot să suport! Eu, femeie, să fiu pălmuită în văzul a 300-400 de persoane, printre care jandarmi, poliţişti, preoţi, oficialităţi». Sigur că ea era grav bolnavă, însă decesul i-a fost grăbit de acea palmă primită dată de un ins care a scăpat nederanjat până acum”, a punctat Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic.
Decorată postmortem de preşedintele României
Jurnalista Maria Petraşcu a fost distinsă post-mortem de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, „în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul unei cariere de excepţie în presă, reprezentând un exemplu pentru tinerele generaţii de jurnalişti”. Conform Legii nr. 29/2000, persoanele decorate cu un ordin, indiferent de gradul pe care îl au, sunt cavaleri ai ordinului respectiv, sunt asimilaţi gradelor militare şi beneficiază de onoruri militare, pe care Maria Petraşcu le-a primit doar la funeralii. Gradul de Cavaler al ordinului este asimilat gradului de locotenent.

Un manifest actual

„Sunt jurnalistă. Îmi fac meseria cu pasiune, aceeaşi ca şi atunci când am scris primul articol de ziar. Nu am obosit, nu m-am plictisit şi nu am abdicat de la principiile care guvernează această profesie. Nu m-am îmbogăţit financiar, ci doar spiritual. Nu regret şi nu voi regreta niciodată vila, maşina, conturile consistente din bănci pe care nu le am. Mă bucur ori de câte ori pot schimba, prin ceea ce fac, puţin din multul şi greul angrenaj ruginit ce ţine în loc această ţară şi acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare şi muncită victorie! Din toate aceste motive şi din multe altele cred ca şi în breasla noastră, ce nu a putut scăpa de cancerul generalizat al corupţiei în care jurnaliştii adevăraţi sunt sufocaţi de cohortele de ziarişti „tastatură” – sau „tonomat”, dintre care unii au şi exerciţiul tristelor vremi trecute când scriau orice la comanda partidului comunist totalitar, trebuie să se producă o schimbare majoră. Dar schimbarea aceasta, atât de necesară, trebuie să vină din interiorul breslei şi nu dinafara sa, şi nu impusă, ci asumată. Altfel ne paşte pericolul unei ruşinoase înregimentări forţate, politică şi economică, iar jurnaliştii vor ajunge să fie doar nişte biete şi jalnice prelungiri ale unor potentaţi ai zilei şi să ia poziţie de drepţi înainte să li se ordone acest lucru! Tinerii jurnaliştii pot aduce schimbarea! Cu condiţia să accepte apostolatul impus de profesia lor!”, era o postare-manifest de pe blogul ei.

Liliana JIGHIRA


22.2.15

Părintele Dumitru Stăniloae: Pentru apărarea țării.



Vor fi războaie, pentru că vor fi păcate. Desăvârşirea deplină şi a tuturor nu se realizează pe lumea aceasta. (...) Ştiind că vor fi războaie, aprobăm şi chiar îndemnăm statul nostru să se înarmeze pentru pararea eventualelor lovituri la care ar putea fi expus în viitorul război, care, judecând din datele actualităţii, e probabil să nu întârzie prea mult.
Nu suntem un neam cu ambiţii de cucerire. Nu le-am avut nici în trecut. Toate războaiele noastre au fost de apărare sau de recucerire a unei libertăţi pierdute.
Dar, pentru apărarea acestei libertăţi pe care ne-o garantează actualele graniţe, care nu se întind decât până unde se găsesc români, trebuie să fim gata oricând, împotriva oricărei pofte de a ne-o răpi. Poporul nostru s-a comportat şi se va comporta în această privinţă în cel mai perfect spirit creştin.
Nu ştim ce s-a făcut până acum la noi în această direcţie. Ştim numai că conducătorii statului nostru se expun unei grele răspunderi şi unei neiertate vinovăţii dacă nu fac totul ca viitorul război să nu ducă la sacrificarea în masă a sutelor de mii de vieţi româneşti şi nu asigură apărarea demnă şi eficace a independenţei integrale a poporului român în statul român.

    Pr. Dumitru STĂNILOAE

   -  Articol scris în anul 1938, înaintea începerii celui de-al doilea război mondial (1939). 
   Foto: Dinu Lazăr

18.2.15

Părintele Constantin Voicescu despre martirii de la Târgu Ocna. "Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre".

Unii, din mila Domnului, am supravieţuit. Suntem aci şi vărsăm lacrimi liniştite la groapa lor, dar nu suntem trişti. Veţi putea înţelege starea de bucurie pe care o trăim aşa cum a surprins-o sfântul acestui loc, Valeriu Gafencu, în Imnul celor căzuţi. Iată o strofa din acest imn, încrustată pe troiţa sfinţită azi, ca să însemneze mormântul lor comun:Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta/Nădejdea revederii-n paradis./Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta/Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.
Aşteptăm întâlnirea de acolo. Trăim însă cu intensitate, ca pe o arvună, şi întâlnirea noastră de aci, de acum, dintre noi şi dintre noi şi ei. Se simt privirile lor din lumea de dincolo. Avem conştiinţa că păşim pe un loc sfânt.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Târgu Ocna. Dacă s-a vorbit despre „fenomenul Piteşti” în sensul lucrării satanice de distrugere sistematică, fizică şi spirituală a omului, socotesc că trebuie să se vorbească, cu atât mai mult, de „fenomenul Târgu Ocna”, ca lucrare divină de restaurare a omului, în plin iad comunist.
Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa. Aşa a plecat la Domnul, într-o bună zi, la 18 februarie 1952, luându-şi „la revedere” de la toţi… Cu câteva zile înainte terminase, ca pe un testament, Imnul celor căzuţi. Doctorului Mihai Lungeanu Valeriu Gafencu i-a mărturisit, cu câteva zile înainte de plecare, că i-a apărut Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, eu voi fi iubirea ta“.
În chiar ziua despărţirii, aceluiaşi doctor care 1-a vegheat zi şi noapte i-a spus: „Simt că urc nişte trepte. Respir şi mă simt din ce în ce mai uşor” (în timpul acesta, spune Mihai, respiraţia şi pulsul erau ca şi inexistente). A dorit ca celor din Târgu Ocna să li se dăruiască din partea lui, atunci când va fi cu putinţă, câte un Nou Testament. Şi a plecat dincolo cu numele mamei şi surorilor pe buze.

Ar fi trebuit să vă vorbească despre Târgu Ocna Ion Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare avă. Dar şi el a adormit întru Domnul, după ce a ieşit din închisoare. Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna părintele Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, părintele Viorel Todea, Gicu Jimboiu, Ion Plopeanu şi mulţi alţii, care acum ne privesc de dincolo.
Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna cei mai mulţi dintre fraţii de pătimire care sunt sau nu de faţă şi care au fost angajaţi cu toată fiinţa în viaţa acestei puşcării; acum stau smeriţi de-o parte.
Despre aspectul duhovnicesc din Târgu Ocna am fost însă rânduit să vorbesc eu, în calitate de preot. Repet: ceilalţi erau mai în măsură să o facă. De aceea, m-am străduit ca aceste împărtăşiri să reprezinte gândurile celorlalţi, ale tuturor. Deşi, vă daţi seama, e greu să te desprinzi de o notă firească de subiectivism.
În ce mă priveşte, subliniez din capul locului: viaţa de la Târgu Ocna, cu frumuseţile şi tragismul ei, este aceea care m-a determinat să părăsesc studiul geografiei, de care eram îndră­gostit, şi să optez, după eliberarea din 1954, pentru teologie şi să mă preoţesc. N-am fost singurul.
Cum să faci cunoscută viaţa duhovnicească de la Târgu Ocna într-o cuvântare? Cum să înţeleagă cineva ce s-a petrecut aci, zi de zi, între 1950 şi 1954? Şi apoi, cuvintele sunt aşa de neputincioase! Şi totuşi, cu regretul că nu pot înfăţişa un tablou complet, voi face doar o palidă schiţă.
Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Dure­rea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă. Deşi era sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât mai uma­ne, temniţa a rămas temniţă.
Dar aci, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferinţa a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: „Şi cerul deschis se arată / Cu porţile în chipul crucii“.

Scrisoarea mucenicului Valeriu Gafencu către Cuviosul Părinte Arsenie Boca


Hristos a inviat! Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om. Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…). Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos. Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin. Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…). Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar. V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna. Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic la zidirea launtrica a neamului, a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie. Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit. Cu dragoste in suflet, Va sarut mainile, Valeriu Gafencu.

Galda, 19 Mai 1946

17.2.15

VIDEO. Marturia fostului detinut politic Nicolae Itul, martor la adormirea Sfantului Valeriu Gafencu in penitenciarul Targu-Ocna (+18 februarie 1952). Cum i-a cedat Fratele de Cruce Gafencu streptomicina evreului Richard Wurmbrand.




INEDIT. Declaraţie din închisoare a basarabeanului Valeriu Gafencu, "un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui". 10 martie 1941.

Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Ţării se află în închisoare, ca român e poate cel mai dârz dintre toţi deputaţii închişi acolo, acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui.
Eu am înţeles şi înţeleg Mişc. Legionară altfel decât aşa cum s-a prezentat în ceasurile din urmă. E onoarea mea în joc prin cele ce vi le mărturisesc şi prin mine e cinstea şi onoarea familiei mele”.
- extras din Dosarul de la Securitate 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu.

10.2.15

Părintele Justin, unitatea de măsură a dragostei.


Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.

Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)

Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!



De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.



Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.  S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.

Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.

Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului. 

Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.


Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! (Florin Palas)
Related Posts with Thumbnails