12.9.17

Cuvânt al doamnei Aspazia Oţel Petrescu, rostit de Naşterea Maicii Domnului, la fosta închisoare pentru femei Mislea. „De nădăjduit, ÎMPREUNĂ”.


Vă mulțumim din adâncul inimilor noastre că v-ați îndurat și în acest an ca
să ne însoțiți în rugăciunile ce s-au înălțat în adoratul nostru Paraclis în numele
Domnului pentru cinstirea Nașterii Sfintei Fecioare Maria și pentru slava Fiului
Său ca și pentru pomenirea celor ce și-au dat viața sau tinerețea pentru Învierea
Neamului nostru creștin și român și pentru dăinuirea Sfintei Cruci pe plaiul nostru strămoșesc.
Ne bucurăm nespus că ați ales să fim împreună la proslăvirea Măicuței noastre și a proslăvitului Său Fiu și vă încredințăm că sufletele noastre vă fac o primire plină de dragoste și, ca totdeauna, cu o pioasă alăturare împreună în această binecuvântată prăznuire când blânda și milostiva Maică a Domnului ne adună sub Sfântul Său Acoperământ. Și, pentru că suntem împreună într-un singur glas și o singură simțire, să-I mărturisim dragostea noastră eternă și veșnica recunoștință pentru binecuvântările revărsate neîncetat asupra noastră la bine și la greu, la jale și la bucurie, apărătoare neobosită în temnițele în care a ars fără întrerupere suferința și mai ales pentru că ne-a fost mereu dătătoare de strălucire colțului nostru de vreme atât de mult și atât de greu încercat.
Iată, ridicăm ochii spre ceruri și ne înfiorăm la constatarea că ne aflăm sub același cer senin sub care poposeam la poarta fostei mânăstiri mislene în acel an blestemat care a marcat generația mea, generația 1948. La fel era și întreaga fire așa cum este și acum și așa cum era la noi din totdeauna:
„La noi e cer senin
Și codri verzi pe dealuri
Și poartă-argint pe valuri
Pârâul cristalin.”
La fel fremătau, atunci ca și acum, copacii de pe dealurile din jur, la fel sclipea în soare apa Săratei. La fel ca acum, și atunci șezum și plânsem jalea și nefericirea unui popor, numai că atunci acel popor era blând și vestit de omenos, pe când acum suntem un popor debusolat, manipulabil și dezbinat.
Cei de atunci nu mai suntem prezenți în întristata Vale a Plângerii. Cei mai mulți au înnoptat de tot, a plecat fiecare la locul pe care l-a dobândit într-o viață de om. Oare înseamnă aceasta că generația ’48 și-a încheiat misiunea? Se deschid drumuri noi? Se pregătesc noi sfinți ce vor să vină? Cum va arăta oare noua generație ’48 (2048)? Câte îngrijorări! Câte întrebări fără răspuns!
Frații mei, vă adresez un îndemn pe care vă sfătuiesc să-l și urmați: să ne lăsăm la poarta Paraclisului îngrijorările. Să lăsăm nealterată frumusețea zilei de azi și să nu o înecăm în presupuneri care dau frisoane. Să închidem într-o senină amintire seninul zilei de azi așa cum se prezintă el: „Un vis frumos din vremuri de demult”.  Putem să  închidem  taina  trăirii de azi   într-o  lacrimă  de   emoție căci lacrima aceasta „se va face floare, împodobind amintirile”.
În vremuri de restriște, când va veni pustiirea, recursul la această amintire va fi o binecuvântare. Credeți ce vă spun! Vorbesc din experiență. Cu această amintire sufletul va reuși să repopuleze pustiul. Va regăsi în această amintire atmosfera de acum, puțin estompată dar surprinzător de reală. Această amintire va  înflori ca o floare în  deșert,  va  fi  viu în  inimile noastre acest moment  de rugăciune împreună. De nădăjduit, ÎMPREUNĂ. Sufletul va regăsi în acest moment de frățietate mijlocul de a răbda împreună, de a plânge împreună, de a se  ruga împreună pentru o biruință care va răpune toate intemperiile. Să ne înfrățim deci inimile și să ne rugăm împreună Măicuței Sfinte, pecetluind cu binecuvântatul Ei har această miraculoasă amintire. Deci să rostim împreună o rugăciune care va fi ca o pecete de taină pe toată frumusețea ce o conține ziua de azi ca lumină și duhovnicie:
„O, Preasfântă Fecioară, Maica Domnului Celui Preaînalt, milostivă Apărătoare și Sfânt Acoperământ al tuturor, către Tine alergăm cu credință. Caută cu  îndurare din înălțimea slavei cerești la noi care cădem la picioarele Tale, ascultă smerita noastră rugăciune de la noi, păcătoșii și nevrednicii Tăi robi, și du-o înaintea Iubitului Tău Fiu.
O, Preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Tu, Care ești numită de
toți grabnic ascultătoare și bucuria celor scârbiți, ascultă-ne pe noi, cei necăjiți. 
Tu, Care ești liniștea celor mâhniți, liniștește durerile și întristările noastre sufletești.
Tu, Care  ești  rug  nears, păzește lumea aceasta și pe noi toți de vătămarea
săgeților celor de foc ale vrăjmașului.
Tu, Care ești căutarea celor pierduți, nu îngădui să ne pierdem în adâncul păcatelor noastre. 
Tu, Care ești vindecarea celor ce sunt în suferință, vindecă-ne și pe noi cei ce suntem răniți de neputințele noastre cele trupești și sufletești. 
Tu, Ceea ce ești neașteptata bucurie, cu bucuria mântuirii Tale ia de la noi frica chinurilor viitoare și îngrijorările sterile. 
Tu, Care ești chezășia păcătoșilor, fii și pentru noi, păcătoșii, o bună chezășie de pocăință și mântuire.
La Tine, după Dumnezeu, ne îndreptăm toată nădejdea. Fii nouă pururea o neadormită   mijlocitoare înaintea Fiului Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos.
Întărește-ne în credința ce o avem către El. Împuternicește-ne cu dragostea Lui, învață-ne să Te iubim și să Te slăvim pe Tine, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, mult prea binecuvântată Marie.
Ne încredințăm atotstăpânitorului Tău Acoperământ, Născătoare de Dumnezeu, ne predăm în mâinile Tale pentru toți vecii. Amin”


Aspazia

12.7.16

Exclusiv. Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre experimentul reeducării din închisoarea Piteşti. “Satana a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului. La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi”.


Când a fost pus Iov la încercare, Dumnezeu i-a pus limită diavolului, este vorba de liberul arbitru. Dumnezeu îi dă voie să ne ispitească ca să se vădească tăria noastră, nu slăbiciunea noastră. I-a spus Dumnezeu lui satana: Poţi să faci orice, dar să nu te atingi de sufletul lui. Ori la Piteşti el tocmai asta a făcut, a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Oamenii ăia n-au fost ai lui, deşi au căzut, pentru că i-a forţat. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Diavolul a înţeles lucrul ăsta. Dumnezeu ne dă ceea ce alegem de bună voie. L-am ales pe Dumnezeu, suntem ai lui Dumnezeu; l-am ales pe Satana, suntem ai Satanei. Dar dacă l-am ales pe Satana după ce ne-a destructurat personalitatea până la anularea liberului arbitru suntem tot ai lui Dumnezeu, pentru că am fost siliţi, obligaţi să-L negăm pe Cel pe care nu-L va nega prin libera Sa voie. De-aia încearcă acum să convingă, să cumpere, să înşele, să manipuleze. Asta mă face să înţeleg că milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului.

La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Am înţeles lucrul acesta când am aflat ce a devenit Costache Oprişan şi ce a rămas Aurel Leşanu, singur dintre cei care au fost chinuiţi zile şi nopţi la rând şi pe care eu i-am cunoscut. Costache Oprişan a fost profesor de filosofie la Cluj, un om cu forţe spirituale nebănuite, simţeai puterea duhului în el. Şi n-a putut să reziste. Nu se putea rezista. Din experienţa noastră, a celor din închisori, diavolul s-a convins că nu are sufletul pe care îl obligă să meargă cu el. Costache Oprişan, care a bătut, a snopit pur şi simplu, care a spus blasfemii, a plecat în lumină, a plecat ca un stâlp de aur, aşa părea, un trup de aur, mărturiseşte Părintele Calciu. Sunt foarte multe dovezi care arată că cei care au căzut aşa de jos încât au spus blasfemii şi şi-au chinuit aproapele, totuşi au plecat mântuiţi. De ce? Pentru că diavolul a spart liberul lor arbitru. A umblat acolo unde nu avea voie. Ce a îndurat Costache Oprişan nu se poate povesti!

Într-adevăr, lui Iov i-a dat toate încercările posibile, dar nu i-a destructurat personalitatea. Atunci diavolul a respectat condiţia. Şi-a dat seama că, ţinând condiţia, nu câştigă. Şi-atunci a încercat metoda destructurării personalităţii. Rezultatul a fost acelaşi, pentru că nu poate să distrugă sufletul, pentru că nu el este Creatorul. Cum să spun? Este chintesenţa creaţiei din noi, este exact frântura noastră de divinitate. Aşa cum nu se poate atinge de Dumnezeu, aşa nu se poate atinge nici de fărâmiţa asta. Nu se poate atinge. Îl înnebuneşte prin tortură şi prin durere, dându-i încercări peste puterea de îndurare, ceea ce Dumnezeu a oprit, diavolul totuşi a încercat, şi a constatat, cu primii martiri de la Piteşti, că sufletele nu sunt ale lui. Nu erau ale lui, ele plecau dincolo, tocmai pentru faptul acesta că ei, cât au putut, cât au fost lăsaţi, în deplina lor conştiinţă şi în practicarea liberului lor arbitru, au zis: „Nu! Nu! Nu!”. Din momentul în care au căzut s-a depăşit limita umanului, pentru că suntem limitaţi. Limitaţi de trup, de durerile care vin din trup, din agitarea minţii, şi atâtea limite pe care le are biata luminiţă din el.

Una este când accept să spun că mă lepăd de Iisus din laşitate, iar alta este când o spun din neputinţă. Toţi cei care au bătut la rândul lor erau pur şi simplu înnebuniţi, ei nu mai aveau puterea limpede de judecată. Şi diavolul nu i-a câştigat. Şi s-a văzut lucrul acesta. Au fost unii care au căzut, într-adevăr, din laşitate şi ăia nu s-au recuperat. Au rămas reeducaţi, aşa cum i-a vrut Satana.

Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi.


Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.


consemnat de Florin Palas

28.4.16

VIDEO: Mărturisirile fiicei lui Traian Trifan despre Robul 1036. + 27 aprilie – 26 de ani de la naşterea în Ceruri. “Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei”


Nicolae Purcărea despre Traian Trifan: “Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei”
“Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.”
Nicolae Purcărea
Veghea / România, Uneşte-te!
Vezi si 

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

 

 Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii

 

Meditaţii ale mărturisitorului Traian Trifan, dascălul genaraţiei creştine de la 1948. Jocul de şah simbolizează Războiul dintre lumină şi întuneric.

27.4.16

+ 27 aprilie - 26 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Trifan, îndrumătorul cohortei de sfinţi de la Aiud. Mărturia ucenicului Nicolae Purcărea.


Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

30.1.16

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Marian, cel care împreună cu Traian Trifan a fost învăţător al celor care aveau să devină sfinţii închisorilor comuniste.


Astăzi se împlinesc 29 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Traian Marian, un mare trăitor creştin al închisorilor comuniste. A fost, împreună cu Traian Trifan, fratele său nedespărţit de luptă şi credinţă, îndrumător pe calea desăvârşirii creştine pentru camarazii din temniţele antonesciene şi comuniste. Ajunşi în Penitenciarul Aiud în anul 1941, puşi în situaţia de a executa condamnări de 17 sau 20 de ani pentru faptul că erau comandanţi legionari, avocaţii Traian Trifan şi Traian Marian, beneficiind de autoritatea pe care o aveau încă din libertate, au arătat că singura cale de a trece nevătămaţi sufleteşte prin acest infern este credinţa. Au fost urmaţi de tineri care aveau să devină sfinţi ai închisorilor comuniste: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc (Părintele Arsenie Papacioc), preotul Vasile Serghie, Virgil Maxim, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Aurel Dragodan, Ion Schiau, Constantin Pascu şi alţii. Sfânta Scriptură, Patericul şi primele trei volume din Filocalii, pe care le primiseră în dar de la Părintele Arsenie Boca, au fost merindele de drum. Au ţinut legătura cu călugării de la mănăstirile Sâmbăta şi Râmeţ. N-au fost înţeleşi de la început de toţi fraţii lor, dar încetul cu încetul calea filocalică a câştigat tot mai multe suflete. Celulele au devenit adevărate chilii, închisoarea a devenit mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti. Îmbinau munca cu rugăciunea inimii, făcându-şi funie spre Cer. Toate acestea se întâmplau până în 1948, în timpul cât au fost deţinuţi la Aiud şi Galda de Jos. Odată cu insturarea regimului ateo-comunist, în închisori s-au instituit teroarea, crima, reeducarea, ruperea legăturilor cu exteriorul. În aceste condiţii, cei amintiţi au devenit monumente de demnitate, nu au făcut compromisuri, au acceptat suferinţa, mărturisind Adevărul.
După executarea pedepsei de 13 ani de temniţă grea, fiind foarte bolnav, Traian Marian este eliberat. S-a întors în Codlea (judeţul Braşov), trăind auster. Ducea o viaţă retrasă, continuându-şi programul de rugăciune şi studiu. Urca des pe Munţii Măgura Codlei, unde le recita nepoţilor poezii de George Coşbuc, Octavian Goga, dar mai ales din Mihai Eminescu, atât de drag sufletului lui. Într-unul din aceste urcuşuri, fiind împreună cu unul dintre nepoţii săi, a fost înconjurat de o haită de câini. Traian Marian a început să se roage. Ca printr-o minune, câinii s-au îndepărtat, lăsându-i să-şi continue drumul.
Împărţea tuturor celor interesaţi volume din Filocalia românească şi cărţi fundamentale ale literaturii române. Era nelipsit de la slujbele bisericeşti. De ziua Sfinţilor Trei Ierarhi a anului 1987, la vârsta de 78 de ani, Traian Marian a plecat la Domnul, după ce a pregustat Împărăţia lui Dumnezeu încă din viaţa pământească.
Îi mulţumesc doamnei Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan, care ne-a pus la dispoziţie o fotografie a lui Traian Marian, dăruită lui Traian Trifan acum 75 de ani, în ziua de 30 ianuarie 1941, înaintea arestării. (Florin Palas)

23.10.15

Înmormântarea marelui filosof creştin Petre Ţuţea şi un elogiu de arhimandrit Bartolomeu Anania.

Filmări din 6 Decembrie 1991 (de la înmormîntarea lui Petre Ţuţea) şi din 11 Iunie 1992 (de la lansarea cărţii “Între Dumnezeu şi neamul meu”), cu cîteva cuvinte elogioase despre marele dascăl şi mărturisitor creştin.






Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

22.10.15

Un tanar s-a sinucis! Insetat de viata, n-a ales calea Vietii! Cat de important este cuvantul mintii!



Un aristocrat al duhului, Parintele Sofronie spune in cartea „Rugaciunea – experienta vietii vesnice”: „Seminţele tragediei — mi se părea în tinereţea mea — sunt semănate atunci când omul se găseşte în întregime captivat de un ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata să rişte orice sacrificiu, orice suferinţă, chiar viaţa însăşi. Dar atunci când se întâmplă să-şi realizeze obiectul năzuinţei sale, acesta se dovedeşte a fi o himeră inconsistentă: realitatea nu corespunde cu ceea ce el avea în minte. Această tristă descoperire duce la o disperare profundă, la un spirit rănit, la o moarte monstruoasă”.

Parintele Sofronie spune tot in aceasta carte: „Pentru a ne duce viaţa cum se cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat [...]. Ce paradox este omul — contemplarea lui provoacă atât uimire şi încântare, cât şi consternare faţă de cruzimea sa sălbatică! Sufletul e constrâns să se roage pentru lume, dar rugăciunea sa nu-şi va atinge niciodată pe deplin ţelul, întrucât nimeni şi nimic nu pot priva omul de libertatea sa de a se preda răului, de a prefera luminii, întunericul (cf. In 3,19).

[...] Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră.

[...] Adeseori rugăciunea se desfăşoară fără cuvinte. Dacă există cuvinte, ele vin încet, cu lungi pauze între ele. Cuvântul nostru omenesc este chipul Cuvântului care era „la început”. Atunci când cuvintele reflectă o cunoaştere intelectuală, ele au neîndoielnic rădăcini metafizice, mai cu seamă acolo unde este implicată cunoaşterea lui Dumnezeu. într-un efort de a exprima inexprimabilul în concepte şi modalităţi din interiorul limitelor experienţei lumii noastre, Părinţii Bisericii au sugerat o anumită paralelă între relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Cuvântul, şi corelaţia existentă între mintea şi cuvântul nostru. Ei făceau o distincţie între cuvântul interior, imanent minţii noastre — logos emphytos — şi cuvântul rostit,exprimat —logos enarthros. Cel dintâi prezintă o anume analogie cu Dumnezeu- Cuvântul „Care este în sânul Tatălui” (Inl, 18); cel de-al doilea poate fi văzut ca o analogie a întrupării. Şi dacă în Fiinţarea Sa veşnică, Dumnezeu-Cuvântul este de-o-fiinţă şi deopotrivă cu Tatăl şi domneşte împreună cu El, în întruparea Sa ca Fiu al omului, El a putut spune: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In 14, 28).
Astfel, cuvântul omenesc rostit cu voce tare oferă mai puţin decât o realitate divină, a cărei cunoaştere e dată în vedenii şi descoperiri Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor. Cu toate acestea, atunci când este vestită, vedenia se diminuează din ce în ce mai mult pentru cei care ascultă această vestire, nu însă pentru profeţii înşişi, întrucât revelaţia care îi îndeamnă să vorbească nu se micşorează pentru ei odată cu rostirea cuvintelor. Tot aşa cum întruparea nu L-a micşorat pentru Tatăl pe Fiul.
De-a lungul veacurilor, dascălii Bisericii au căutat diferite moduri şi mijloace prin care să comunice lumii cunoaşterea privitoare la Fiinţa Dumnezeiască.
In încercările lor, ei s-au găsit sfâşiaţi statornic între dorinţa de a nu-şi părăsi contemplarea lipsită de imagini a misterului unic şi esenţial, şi iubirea care-i silea să le comunice fraţilor acest mister. Dumnezeu i-a constrâns şi îi constrânge pe sfinţii Săi să vorbească despre darurile primite de Sus. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Că dacă eu binevestesc Evanghelia, n-am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuinţa. Că vai mie dacă nu voi binevesti!
Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat” (1 Co 9, 16-17). 
Aşa s-a întâmplat cu mulţi nevoitori de-a lungul secolelor istoriei creştine. Observăm aceeaşi caracteristică la stareţul Siluan, care scrie: „Sufletul meu îl iubeşte pe Domnul şi cum pot ascunde acest foc care încălzeşte sufletul meu? Cum voi ascunde milostivirile Domnului în care se desfată sufletul meu? Cum pot să-mi păstrez pacea, având sufletul înrobit lui Dumnezeu? Cum voi tăcea atunci când duhul meu e mistuit de dragostea pentru El?”

Tăcerea e cu neputinţă; glăsuirea e şi ea cu neputinţă. Şi aceasta nu numai pentru că ne trădează cuvintele, ci şi pentru că Duhul lui Dumnezeu înclină mintea spre o adâncă linişte, purtând-o într-o altă lume. Tot fericitul stareţ Siluan spune: Domnul ni L-a dat pe Duhul Sfânt, şi aşa am aflat cântarea Domnului şi uităm pământul pentru dulceaţa lui Dumnezeu... Milostiv este Domnul!
Şi mintea cade în tăcere.”

Un tanar s-a sinucis! Cat de important este cuvantul mintii, cat de important este ca mintea sa fie luminata de harul Duhului Sfant! 

Dan Fagarasanu, Brasov

Related Posts with Thumbnails