14.10.14

Maica Neonila: România între religia numărului şi Iubire.


Parintele-Arsenie-Boca-Maica-Domnului-cu-Iisus-in-Zeghe-la-Biserica-Elefterie-Bucuresti Foto M. Filotheu
România între religia numărului şi Iubire
de Maica Neonila

Iubirea poartă un nume.

Numele referă creatul la necreat într-un mod inexprimabil prin număr, fiindcă suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.
Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, fiind o sinteză prin deducţie care nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Un fel de încremenire.
Ideologia aceasta îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol creştin – scrieri de un mare rafinament al minciunii, din care au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice şi oculte care astăzi se înmănunchează virtualiceşte: ura devine nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o „putere” de ordin spiritual care se uneşte cu omul din ce în ce mai mult.

13.10.14

Părintele Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.


1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Sursa: Doxologia

5.10.14

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 


Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".
Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.
Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.
Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:
- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".
În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.
Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Insemnari din jurnalul Parintelui Liviu Branzas

Bucuresti, 26 ianuarie 1985
Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos.
26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.
Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.
A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?
Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.
Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa …
De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.
Pr Liviu Brânzaş

Sfinţi români din închisori. Părintele Stăniloae despre detenţie: În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa fraţilor români

- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...
Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:
- În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.
Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.
- Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.
Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:
- Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.
În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.
- Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?
Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:
- Acesta e Cuvântul meu.
- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"


Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor

3.10.14

Texte fundamentale: Parintele Ilie Moldovan - Actualitatea gandirii Parintelui Staniloae cu privire la etnic si etnicitate. Etnicul restaurat in Hristos.

Etnicul in perspectiva gandirii moderne.

Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare, cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista, acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.
"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica. Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un autentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-un fel sau altul, problema naturii etnicului.
1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista.
E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism", carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national; Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice nuanta religioasa.
a) Odata cu formarea sociologiei in Occident, etnicul, in acceptiunea sa exterioara, devine obiect de reflexie si teren de cercetare, intrucat apare tot mai mult drept motiv al diferitelor revendicari. In ipostaza in care este conceput o gandire pozitivista, el se confunda cu oricare alt fapt social. Ceea ce ar caracteriza etnicul nu ar fi altceva decat de intr-ajutorare umana si aparare comuna. Limba si cultura, istoria si geografia, nu ar conta prea mult la formarea unei natiuni. Consimtamantul vietuirii laolalta a membrilor unei comunitati etnice atarna de niste factori ce pot fi masurati si controlati, pentru ca in esenta nu avem de-a face decat cu fenomene "naturale". A fost destul de usor pentru pozitivism si empirism sa reduca totul la fenomen, dupa ce, mai inainte inca, scolastica a izolat viata naturala de viata in Dumnezeu.
In evaluarea etnicului, se gasec fata in fata doua conceptii: conceptia rasariteana si cea apuseana. Pozitia gandirii ortodoxe este formulata de catre parintele Staniloae in acesti termeni: "Asa cum sufletul, desi de substanta deosebita in raport cu trupul, formeaza cu trupul un intreg, exprima impreuna un sens si realizeaza impreuna orice act, la fel si in viata spirituala a omului se intalnesc intr-o unitate misterioasa harul dumnezeiesc cu actele sufletesti si trupesti, exprimand si realizand impreuna viata deplina a naturii omenesti". Pentru naturalism, etnicul nu are decat o valoare de accident efemer. Astfel, natiunea apare sub imaginea unei masini sociale, in sensul in care masina insasi este o creatie rationala, un artificiu, intrucat este "facuta" printr-o interventie exterioara. Caracteristic acestei masini este automatismul, eteronomia si pasivitatea. Stapanita de ideea pozitivista de fenomene, gandirea apuseana pierde intuitia vietii, impreuna cu sansa de a patrunde in tainele existentei. Repetand cuvinte precum "comunitate", "iubire", "atasament", etc, considera ca se refera la esente. In fond, insa, cuvintele acestea devin "altele" in interiorul lor. Nu exprima decat umbra palida realitatii profunde de care nu se pot apropia.

27.9.14

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: "Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării". VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.
Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. 
Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.
Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.
În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.
N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. 
La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)
- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?
- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.
După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!
Refuzând să devin turnător, am devenit fugar
Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.
Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.
Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.
După ce au tras în mine, m-au arestat
M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.
- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.
- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.
- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?
- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.
M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea
Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.
Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.
Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.
Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică
În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie. 
Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. 
Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.
Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.
Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă
La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.
Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau. 
Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.
Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi
- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?
- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.
Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare. 
- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...
- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.
Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare
Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.  
De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof. 
Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi
- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?
- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.
Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.
- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră? 
- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.
Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate
La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.
- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?
- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.
E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.
- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?
- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile. 
- Cam câte versuri aţi învăţat?
- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.
Comunismul a vrut să schimonosească sufletul
- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?
- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.
- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?
- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.
- Cum îi priviţi pe legionari?
- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.
O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării
- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Nu.
- De ce?
- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi. 
Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.
A consemnat Florin PALAS
- interviu realizat pentru revista Veghea


25.9.14

Sfantul Siluan Athonitul - rugaciunea pentru lume

In masura in care cresteau cercetarile harului ca putere si durata, crestea in sufletul lui Siluan multamita fata de Dumnezeu:
«0, Doamne, cum Iti voi multami pentru aceasta noua si nemarturisita mila: nepriceputului si pacatosului ii deschizi tainele Tale. Lumea piere in ferecaturile deznadejdii, iar mie, celui de pe urma si mai rau decat toti imi descoperi vecinica viata. Doamne, nu rabd ca doar mie... da lumii intregi a te cunoaste».
Treptat in rugaciunea sa incepe a se infiripa durerea pentru lumea ce nu stie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele», zicea Staretul, invatat fiind de Duhul Sfant intru dragostea lui Hristos.
Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemanatoare in aceasta lume, si in acelasi timp dragostea aceasta este o suferinta mai mare decat toate suferintele.
A iubi cu dragostea lui Hristos inseamna a bea paharul Lui, pahar de care insusi Omul-Hristos s'a rugat Tatalui sa «treaca».
Prin rugaciunea curata a mintii nevoitorul invata marile taine ale duhului. Pogorandu-se cu mintea in inima, la inceput chiar in aceasta inima trupeasca,  el incepe sa patrunda in acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Isi afla inima adanca, duhovniceasca, metafizica, si in ea vede ca fiintarea intregii omeniri nu ii este ceva strain, exterior, ci este nedespartit legata de propria sa fiintare.
«Fratele nostru este viata noastra», spunea Staretul.
Prin dragostea lui Hristos toti oamenii sunt intelesi ca parte nedespartita a propriei noastre fiintari. Porunca de a iubi pe aproapele ca insusi pe sine, el incepe a o intelege nu ca pe o norma etica: in cuvantul ca, el vede o indrumare nu catre masura iubirii, ci catre partasia ontologica a fiintarii.
«Tatal nu judeca pre nimenea, ci toata judecata au dat Fiului... caci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecator al lumii, va zice ca «unul din acesti mai mici» este El Insusj: cu alte cuvinte, viata fiecarui om si-o insuseste ca fiind a Sa, o cuprinde in propria Sa fiintare. Fiul omului a luat asupra-si intreaga omenire, «intreg Adamul», si a suferit pentru intreg Adamul. Apostolul Pavel spune ca si noi trebuie sa avem acelasi chip al_gandirii si al simtamintelor, aceeasi randuiala a vietii care este si in Hristos (vezi Flps. 2: 5).
Duhul Sfant, invatand pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevarat a trai acea dragoste, a lua asupra-si viata intregii ome­niri. O astfel de rugaciune de o incordare fara seaman, cu adanc plans pentru intreaga lume, l-a inrudit si legat cu legaturi puternice cu intreg Adamul. Pentru el, care isi traise invierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul sau frate. In viata pamanteasca exista o anume ordine ierarhica, dar in vecinicie toti santem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca nu numai de sine, ci si de aceasta atot-unime.
Dupa experienta suferintelor iadului, dupa invatatura lui Dumnezeu: «Tine-ti mintea in iad», Staretului Siluan ii era cat se poate de firesc a se ruga pentru cei morti care se chinuie in iad, dar se ruga de asemenea si pentru cei vii, si pentru cei ce au sa vina. In rugaciunea sa, care depasea hotarele vremii, disparea gandul despre fenomenele trecatoare ale vietii omenesti, despre vrajmasi. Ii fusese dat, in durerea sa pentru lume, sa imparta oamenii in cei ce ll cunosc pe Dumnezeu si in cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a constientiza ca oamenii aveau sa se chinuie in «intunerecul cel mai din afara».
Imi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:
-        Dumnezeu va pedepsi pe toti ateii. Vor arde in vecinicul foc.
Vadit ii aducea o multumire faptul ca ei aveau sa fie pedepsiti in vecinicul foc. La care Staretul Siluan, vadit rascolit sufleteste, i-a zis:
-        Spune-mi, rogu-te, daca pe tine te vor pune in Rai, si de acolo vei vedea cum cineva arde in focul iadului, vei putea tu a fi linistit?
-        Da' ce sa-i faci, ei insisi sunt vinovati, raspunde acela. Atunci Staretul, cu indurerata fata, a raspuns:
-        Dragostea nu poate rabda aceasta... Trebuie sa te rogi pentru toti.
Iar el cu adevarat se ruga pentru toti; a se ruga numai pentru sine ii devenise un lucru strain. Toti sunt supusi pacatului, toti lipsiti de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce vazuse, in masura data lui, slava lui Dumnezeu, si traise pierderea ei, singur gandul unei astfel de pierderi ii era de nerabdat. Sufletul ii era chinuit de constientizarea ca oamenii traiesc fara sa cunoasca pe Dumnezeu si dragostea Sa, si se ruga din rasputeri ca Domnul, pentru negraita dragostea Sa, sa le dea a-L cunoaste.
Pana la sfarsitul vietii sale, in ciuda imputinarii puterilor si a bolii, el si-a pastrat obiceiul de a dormi pe apucate. Ii ramanea astfel multa vreme pentru rugaciunea in insingurare; se ruga necontenit, schimbandu-si chipul rugaciunii in functie de imprejurari, dar mai cu seama noaptea i se intetea rugaciunea, in preajma Utreniei.
Atunci se ruga el pentru vii si pentru morti, pentru prieteni si vrajmasi, pentru toti.
Ce oare_gandea, ce traia, ce spunea el lui Dumnezeu in lungile nopti de rugaciune pentru lume?
Chip al unor astfel de rugaciuni pot fi anumite scrieri ale Staretului; ele dau putinta unei destul de mari apropieri catre taina sufletului sfantului barbat ce s'a mutat de la noi.
Cuvintele acestor rugaciuni se rostesc foarte rar, unul dupa altul. Fiecare cuvant cuprinde cu putere, adanc, intreaga faptura omului. Intreg omul se aduna intru una; se aduna intreg pana si trupeste. Suflul se schimba, se stramtoreaza, sau, ca sa zicem asa, «se tainuieste», spre a nu tulbura cu «indrazneala» sa avantul si incordarea duhului.
Intreaga minte, intreaga inima, intreg trupul pana la oase -totul se aduna intru una. Mintea nevazut gandeste lumea; inima nevazut traieste suferinta lumii, si suferinta inlauntrul ei atinge ultima limita. Inima, mai bine zis intreaga faptura, este cuprinsa de plans, cufundata adanc in plans.
Rugaciunile Staretului cuprindeau putine cuvinte, dar ele durau vreme indelungata.
Adesea rugaciunea curge fara cuvinte. Mintea, intr'un anume act de sinteza, gandeste totul dintr'o data. In astfel de stari sufletul se afla la hotarul unde in fiece clipa isi poate pierde orice simtire a lumii si a trupului sau, unde mintea inceteaza a mai gandi in concepte diferite; unde duhul omului nevazut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se da uitarii, se curma ruga­ciunea, si doar intr'o tacuta uimire petrece in Dumnezeu.
«Cand mintea este intreaga in Dumnezeu, atunci lumea este uitata cu desavarsire», spunea Staretul.
Cand insa, din pricini necunoscute omului, se sfarseste acea petrecere in Dumnezeu, nu mai este rugaciune, dar in suflet pace, dragoste si o adanca liniste, si in acelasi timp o subtire tristete ca s-a indepartat Domnul, caci sufletul ar fi dorit vecinic sa petreaca intru Dansul.  Atunci sufletul isi traieste ramasita vedeniei.

14.9.14

Doamna Aspazia Oţel Petrescu, cu gândul la Aiud: "Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie. Noi n-am murit!"




Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia.

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

(fragment din cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)
Related Posts with Thumbnails