Cuvant al Parintelui Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunile dreptilor pentru noi

Căci cel ce voieşte a-şi lua cererile sale cele folositoare de la Dumnezeu, se cade şi el a mişca şi a face de la sineşi toate acelea ce ii dă mana şi poate, după Parimia cea de obşte, ce zice: „Impreună cu Intelepciunea, mişcă şi mana.” Şi a nu se lenevi şi a se da pe sineşi de bună voie la patimi şi la pofte, şi apoi a cere Dumnezeiescul ajutor. Pentru că nu il va dobandi, după Marele Vasilie, ce zice:

„Se cade drept aceea toate adică cele de la sine a le aduce in lăuntru, şi aşa a striga către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Că dacă cineva prin lenevire se va da pe sineşi la pofte, şi pe sineşi se va vinde vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-I ajută, nici il ascultă. Că apucand mai-nainte prin păcat s-a instrăinat pe sineşi de la Dumnezeu. Pentru că cel ce voieşte a se ajutora de Dumnezeu cuviinţa nu o dă in jaf; iară cela ce cuviinţa nu o dă in jaf, nu se dă in jaf candva de Dumnezeiescul ajutor”. (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti). Şi Dumnezeu incă zice pentru unii ca aceştia prin Isaia: „Pe Mine din zi in zi mă caută, şi doresc a şti căile Mele, ca un norod ce a făcut dreptate şi nu a părăsit judecata Dumnezeului său” (Isaia 58, 2). Şi in scurt a zice, cel ce voieşte să-l asculte pe el Domnul şi să-şi ia cererea sa, se cuvine a se sili pe sine cat poate ca să păzească poruncile Lui, incat a nu-l mustra conştiinţa, că nu a băgat in seamă, sau s-a lenevit de vreun lucru ce putea să-l facă şi nu l-a făcut.

Că zice ucenicul cel iubit: „De nu ne va arăta pe noi vinovaţi inima noastră, indrăznire avem către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la Dansul. Că poruncile Lui păzim, şi cele plăcute inaintea Lui facem” (1 Ioan 3, 21-22). Şi Marele Vasilie (tot acolo): „Deci se cade intru nimic a fi prihănit de conştiinţa sa, şi aşa a chema Dumnezeiescul ajutor.”

Şi nu numai cand cineva el insuşi se roagă se cade a face acele cuviincioase bunătăţi cate poate, ci şi cand altul se roagă printr-insul, se cade a ajuta şi el din partea lui la rugăciunea ce se face pentru dansul. După aceea [zice că] „mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează“ (Iacov 5, 16.). Pe care talcuindu-o Dumnezeiescul Maxim, zice: „Mult poate cererea dreptului, ori de cel drept ce o face pe aceasta, ori de cel ce cere de la cel drept a se face ea. Că de cel drept adică lucrand-se, ii dă lui indrăzneală către Cel ce poate a da cererile drepţilor. Iară făcindu-se de cel ce o cere aceasta de la cel drept, il depărtează pe el de la răutatea cea mai dinainte, schimbandu-i lui aşezarea in faptă bună“ (Cap. 84 al sutei a 5-a).

Şi iarăşi: „Multă cu adevărat nepricepere este, ca să nu zic nebunie, prin rugăciunea drepţilor a căuta mantuire cela ce se dezmiardă cu aşezarea [sa], şi a cere iertare de acelea intru care se făleşte de lucrare, prin punere inainte intinandu-se. Cu cuviinţă este de a nu se face nelucrătoare şi nemişcată rugăciunea dreptului, ci lucrătoare a o face şi tare, cu ale sale fapte bune intraripandu- se“ (tot acolo).

( Sf. Nicodim – Apanthisma , pag. 22-23 ).